Nu pot să nu mă întorc cu amintirile în casa părintilor şi a bunicilor aşezată între dealuri, unde am crescut cinci copii, zi şi noapte sub ochii mamei, cu marea dragoste pentru noi şi credintă în Dumnezeu.
Semn al dragostei de neam şi tară l-am avut de la tata. La candela din faţa icoanei, era prinsă cu tricolor decoraţia lui din primul război mondial.
Alături de fratele meu mai mare şi atentă la desfăşurarea vieţii lui, am înţeles sentimentele şi credinţa ce le avea pentru Mişcarea Legionară. De la el am învătat, copil fiind, primele cântece legionare, de la el am învăţat ce a însemnat tabăra de la Carmen Sylva, alături de Căpitan, tabăra de la Susai unde se dorea să fie ridicat un mausoleu pentru cei căzuţi in primul război mondial, ale căror oseminte erau împrăştiate pe tot muntele. El participase aici cu alţi legionari veniti din toată ţara.
Aveam 13 ani (anul 1938) când el a fost arestat. Mânată de disperarea mamei care toată noaptea a stat plângând în curtea casei aşezată pe o buturugă, a doua zi dimineaţă am plecat să-l caut. Ştiam pe unde şs fi putut să-l găsesc. Îmbrăcată în uniformă de şcoală, m-am dus direct la Poliţie (Piata George Enescu). Mică de statură şi slăbută cum eram, nimeni nu m-a băgat în seamă. Am intrat pe poartă neobservată. Am cercetat cele două etaje, când deodată l-am zărit la un geam. M-a văzut şi mi-a făcut semn că nu e nimic grav. Am plecat fericită să duc mamei vestea. La câteva zile m-am dus din nou, dar nu l-am mai găsit. Am aflat că l-au mutat. După vreo trei săptămâni de cercetări, negăsind motive de condamnare, a fost eliberat. Acum plângeam de bucurie că s-a întors acasă. Pe unul din pereţii camerei se afla portretul Căpitanului şi icoana Arhanghelului Mihail. De atunci am mers pe acelaşi drum cu fratele meu. Dar vremurile grele pentru neamul şi ţara noastră nu au înrârziat să vină. Căpitanul a fost omorât mişeleşte împreună cu cei mai buni dintre cei buni. O lume întreagă a suferit, iar alta a triumfat prin nelegiurile ei. S-au făcut arestări.
In anul 1940, în timpul scurt al Biruinţei Legionare, când cu adevărat ar fi trebuit să renască ţara, trădarea a venit şi ne-a vândut. În acel timp scurt am lucrat la Ajutorul Legionar. Făceam liste cu cei refugiaţi din Ardeal, ce trebuiau ajutaţi cu alimente şi îmbrăcăminte. Toate aceste ajutoare erau primite de la diverse fabrici, de la magazine şi de la cetăţeni. Fiecare oferea ce avea, ce putea. În afară de refugiaţi, au fost ajutate familiie sărace cu copii mulţi şi bătrânii fără ajutor. Dar toate acestea s-au oprit când lovitura de stat a lui Antonescu a schimbat faţa lucrurilor. Au urmat arestări şi condamnări.
A venit războiul care a cerut sacrificii. Atunci l-am pierdut şi eu pe fratele meu, Dumitru, ce mi-a fost îndrumător şi m-a mânat pe drumul spinos al Legiunii. Mi-a fost mereu exemplu de bun român şi bun legionar. Pe frontul din Odessa, pe linia I, a căzut sub gloante şi schije. Peste cimitirul cu cruci de lemn şi căşti militare atârnate, s-au întors tancurile ruseşti.
În perioada antonesciană, am fost arestată de mai multe ori fără să flu condamnată deoarece eram minoră. Dar în anul 1943, împlinisem 18 ani când am fost condamnată la trei ani temniţă grea pentru activitate legionară. Fiind în celulă cu Mioara Popovici şi Mioara Olteanu, a venit in inspecţie col. Petrescu, care de altfel ne şi condamnase. I-am înmânat o cerere prin care solicitarn să fim trimise pe front la Crucea Roşie. A citit cererea. A rupt-o şi ne-a spus că nu merităm; a plecat.
In anul 1945, auzind că la închisoarea Cetăţuia veniseră mai mulţi legionari, m-am dus şi eu la vorbitor la Ion Mircea Samoilă, pe care îl cunoscusem în anul 1939. M-a impresionat Ion Ciupală, care se târa în cârje. În anchetă i-au dat foc la tălpile picioarelor arzându-i-le până la oase. A rămas schilod pentru tot restul vieţii. Aici l-am mai întâlnit pe Gicu Albu, pe Nuti Pătrăşcanu şi pe altii. Am rămas ataşată de Mircea, crezând că nu ne vom despărţi niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostaş din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.
Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstoliţa. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit ţara. Eu am fost arestată la 15 mai 1948.
În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetiţa noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestaţi. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi alţii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădaţi, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei în acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuţi din întâmplare, au fost arestaţi. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.
Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima şi cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost şi el arestat în acelaşi timp.
Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei şi vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă în anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot în anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.
Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă în faţă cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.
Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură în camera de alături. M-au atenţionat că este un avertisment. Cu disperare, am strigat:
- Nu cred! Nu se poate!
Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temniţă grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.
Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid şi cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistenţei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operaţiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit în prezenţa lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai în Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu câteva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în şir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.
Pentru a se încadra în timpul atribuit anchetei, metodele erau dure şi diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.
După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:
- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.
Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.
Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram în ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama şi se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos şi să fie cuminte.
În anul 1964 m-am eliberat.
Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.
Se întorceau elevii de la şcoală. Portiţa s-a deschis şi a intrat în curte o fetită blondă, slabă, înaltă şi vioaie. Mama i-a spus:
- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?
- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:
- Uite, mama ta a venit!
S-a repezit în braţele mele şi a întrebat:
- Tăticu a venit?
Tăticul ei fusese condamnat la moarte şi împuşcat la Jilava în ziua de 30 Octombrie 1953.
Maria MUSCALU BAICU
.jpg)
