Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

vineri, 12 iunie 2009

Din trecut

Nu pot să nu mă întorc cu amintirile în casa părintilor şi a bunicilor aşezată între dealuri, unde am crescut cinci copii, zi şi noapte sub ochii mamei, cu marea dragoste pentru noi şi credintă în Dumnezeu.

Semn al dragostei de neam şi tară l-am avut de la tata. La candela din faţa icoanei, era prinsă cu tricolor decoraţia lui din primul război mondial.

Alături de fratele meu mai mare şi atentă la desfăşurarea vieţii lui, am înţeles sentimentele şi credinţa ce le avea pentru Mişcarea Legionară. De la el am învătat, copil fiind, primele cântece legionare, de la el am învăţat ce a însemnat tabăra de la Carmen Sylva, alături de Căpitan, tabăra de la Susai unde se dorea să fie ridicat un mausoleu pentru cei căzuţi in primul război mondial, ale căror oseminte erau împrăştiate pe tot muntele. El participase aici cu alţi legionari veniti din toată ţara.

Aveam 13 ani (anul 1938) când el a fost arestat. Mânată de disperarea mamei care toată noaptea a stat plângând în curtea casei aşezată pe o buturugă, a doua zi dimineaţă am plecat să-l caut. Ştiam pe unde şs fi putut să-l găsesc. Îmbrăcată în uniformă de şcoală, m-am dus direct la Poliţie (Piata George Enescu). Mică de statură şi slăbută cum eram, nimeni nu m-a băgat în seamă. Am intrat pe poartă neobservată. Am cercetat cele două etaje, când deodată l-am zărit la un geam. M-a văzut şi mi-a făcut semn că nu e nimic grav. Am plecat fericită să duc mamei vestea. La câteva zile m-am dus din nou, dar nu l-am mai găsit. Am aflat că l-au mutat. După vreo trei săptămâni de cercetări, negăsind motive de condamnare, a fost eliberat. Acum plângeam de bucurie că s-a întors acasă. Pe unul din pereţii camerei se afla portretul Căpitanului şi icoana Arhanghelului Mihail. De atunci am mers pe acelaşi drum cu fratele meu. Dar vremurile grele pentru neamul şi ţara noastră nu au înrârziat să vină. Căpitanul a fost omorât mişeleşte împreună cu cei mai buni dintre cei buni. O lume întreagă a suferit, iar alta a triumfat prin nelegiurile ei. S-au făcut arestări.

In anul 1940, în timpul scurt al Biruinţei Legionare, când cu adevărat ar fi trebuit să renască ţara, trădarea a venit şi ne-a vândut. În acel timp scurt am lucrat la Ajutorul Legionar. Făceam liste cu cei refugiaţi din Ardeal, ce trebuiau ajutaţi cu alimente şi îmbrăcăminte. Toate aceste ajutoare erau primite de la diverse fabrici, de la magazine şi de la cetăţeni. Fiecare oferea ce avea, ce putea. În afară de refugiaţi, au fost ajutate familiie sărace cu copii mulţi şi bătrânii fără ajutor. Dar toate acestea s-au oprit când lovitura de stat a lui Antonescu a schimbat faţa lucrurilor. Au urmat arestări şi condamnări.

A venit războiul care a cerut sacrificii. Atunci l-am pierdut şi eu pe fratele meu, Dumitru, ce mi-a fost îndrumător şi m-a mânat pe drumul spinos al Legiunii. Mi-a fost mereu exemplu de bun român şi bun legionar. Pe frontul din Odessa, pe linia I, a căzut sub gloante şi schije. Peste cimitirul cu cruci de lemn şi căşti militare atârnate, s-au întors tancurile ruseşti.

În perioada antonesciană, am fost arestată de mai multe ori fără să flu condamnată deoarece eram minoră. Dar în anul 1943, împlinisem 18 ani când am fost condamnată la trei ani temniţă grea pentru activitate legionară. Fiind în celulă cu Mioara Popovici şi Mioara Olteanu, a venit in inspecţie col. Petrescu, care de altfel ne şi condamnase. I-am înmânat o cerere prin care solicitarn să fim trimise pe front la Crucea Roşie. A citit cererea. A rupt-o şi ne-a spus că nu merităm; a plecat.

In anul 1945, auzind că la închisoarea Cetăţuia veniseră mai mulţi legionari, m-am dus şi eu la vorbitor la Ion Mircea Samoilă, pe care îl cunoscusem în anul 1939. M-a impresionat Ion Ciupală, care se târa în cârje. În anchetă i-au dat foc la tălpile picioarelor arzându-i-le până la oase. A rămas schilod pentru tot restul vieţii. Aici l-am mai întâlnit pe Gicu Albu, pe Nuti Pătrăşcanu şi pe altii. Am rămas ataşată de Mircea, crezând că nu ne vom despărţi niciodată: Aceste sentimente le-am întărit printr-o cununie religioasă, fără stare civilă, la Biserica Sf. Gheorghe, slujbă oficiată de preotul Tohăneanu. Martor ne-a fost un ostaş din escortă. Mai târziu a urmat mutarea lui la Aiud. L-am vizitat la grădina de la Galda. Cu această ocazie, am stat de vorbă şi cu domnul Traian Trifan, fostul prefect legionar al Braşovului.

Mai târziu, Mircea a evadat de la grădină şi s-a stabilit la Răstoliţa. În 1948, a fost nevoit să plece de aici şi a părăsit ţara. Eu am fost arestată la 15 mai 1948.

În anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica familie cu fetiţa noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23 August, acelaşi an, să fim arestaţi. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi alţii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au fost trădaţi, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din contraspionajul britanic, agent al Moscovei în acelaşi timp. Au fost aşteptati chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu ei, sau numai cunoscuţi din întâmplare, au fost arestaţi. Condamnările se cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.

Sosită cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima şi cu gândurile mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele, bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost şi el arestat în acelaşi timp.

Anchetele au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei şi vocea mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la nebunie. Numai după ce m-am întors acasă în anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o înregistrare? Tot în anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei ce ar fi putut veni.

Într-o noapte de anchetă, am fost dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat faţă în faţă cu patru câini lupi uriaşi. Am reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.

Într-o altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură în camera de alături. M-au atenţionat că este un avertisment. Cu disperare, am strigat:

- Nu cred! Nu se poate!

Credeam realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare, speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A fost totuşi condamnat la cinci ani temniţă grea, numai pentru faprul că era fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.

Ancheta se desfăşurase într-un ritm rapid şi cu nervozitate crescândă din partea anchetatorilor. Eram la limita rezistenţei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu hrănirea artificială si cunoscând acea operaţiune, am început si mănânc puţin câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit în prezenţa lui, dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai în Dumnezeu. La scurt timp mi s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut. Când m-am trezit eram tot pe jos cu câteva persoane în jurul meu, dintre care unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în şir nu am mai fost scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.

Pentru a se încadra în timpul atribuit anchetei, metodele erau dure şi diabolice, încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât cele psihice.

După mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:

- Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.

Am fost condamnată la 20 de ani muncă silnică.

Trecuseră mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne apoi la Oradea unde lucram în ateliere; acolo am primit prima scrisoare de-acasă. Era scrisă de mama şi se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos şi să fie cuminte.

În anul 1964 m-am eliberat.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama. Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată voci de copii au răsunat afară.

Se întorceau elevii de la şcoală. Portiţa s-a deschis şi a intrat în curte o fetită blondă, slabă, înaltă şi vioaie. Mama i-a spus:

- lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?

- M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:

- Uite, mama ta a venit!

S-a repezit în braţele mele şi a întrebat:

- Tăticu a venit?

Tăticul ei fusese condamnat la moarte şi împuşcat la Jilava în ziua de 30 Octombrie 1953.

Maria MUSCALU BAICU

Sursa : http://www.miscarea.net/legionarele-noastre-a.htm

Un suflet mare

Anul 1944. Mă aflu într-o casă conspirativă la Sibiu. Se aude o bătaie in uşă. In prag apare o fată înaltă, urmată de Ştefan Popa. Nu o cunoşteam. Avea un corp atletic, o tinută dreaptă, părul blond, fata ovală şi nişte ochi mari şi verzi, foarte expresivi, o figură blandă. Din ochii ei tîşneau raze de lumină şi de bunătate. Întreaga ei fiinţă emana multă căldură şi dragoste sufletească. O simţeam atât de aproape, încât aveam impresia că o cunoşteam dintotdeauna. De la început s-a creat o strânsă legătură sufletească. Fata aceasta minunată era Titi Gâţă, şefa corpului legionarelor. Ştiam multe despre ea, dar nu avusesem ocazia să o cunosc.

Cu o aleasă educaţie primită în familie, era fiica unui legionar trecut prin temniţa Timişoarei încă din 1938.

In 1937, elevă fiind, venea la Cooperativa Legionară din Gutenberg, în halatul ei de gospodărie de la şcoală, cu dorinţa de a face ceva pentru Mişcare. Lucra la bufetul restauranrului, sub directa ascultare a Corneliei Novac, la prepararea prăjiturilor.

Nori grei s-au abătut asupra noastră. O găsim pe Titi in lagărul de la Sadaclia din Basarabia, printre cele mai tinere. Atunci când s-a transmis ordinul Camaradei Nicoleta: "Nici o declaraţie, nici un compromis", a aderat la el cu tot sufletul şi nu a cedat deloc până la sfârşit, cu toate că a fost izolată.

S-a luptat să o oprească pe Marieta Iordache să meargă la Mânăstire, dându-şi seama că prin plecarea ei dintre noi pierdeam o călăuză de neînlocuit.

În timpul loviturii de Stat a lui Antonescu, 19-23 lanuarie 1941, Titi se găsea la sediul din strada Romei. Când a auzit că vin camioanele cu armată a strâns câteva fete şi au plecat să facă zid, barând şoseaua ca să oprească înaintarea agresorilor. S-au luat de mână şi le-au spus ostaşilor trimişi să nu execute ordinul deoarece suntem toti fraţi şi astfel au împiedicat vărsarea de sânge. După ce au fost somate de mai multe ori ca să lase drumul liber, văzând că nu vor putea trece decât peste trupurile lor, au oprit. Atunci, s-au urcat in camioane şi au rugat ostaşii să depună armele şi să le urmeze la sediu până ce se va limpezi situatia. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Înteţindu-se prigoana, a vrut să treacă graniţa, pentru a lua legătura cu Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. Fiind prinsă de grăniceri, a fost dusă la şeful de post. A avut curajul să-i vorbească deschis despre necesitatea legăturii cu cei ce se aflau dincolo, că datoria lui de roman este de a lasa deschisă poarta spre ei. Si a reusit!

Iată-mă acum în sfârşit cu ea, având prilejul de a ne apropia sufleteşte. Am discutat multe atunci despre Mişcare şi despre mine, căci a dorit să mă cunoască mai bine. Vorba ei era caldă, sinceră şi tâşnea din adâncul inimii. Vedeai in ea o soră iubitoare şi ocrotitoare. Când ne-am despărtit, am simtit golul pe care îl lasa in urma ei. Visul mi s-a împlinit după aproape un an, când, de nevoie, am părăsit dealurile Târnavelor şi am descins in Bucureşti.

Am revăzut-o pe Titi in casa doamnei Staicovici unde locuiam. Revederea m-a emotionat, mi-a făcut mare bucurie şi plăcere. Ea venea des pe aici şi deci am avut ocazia să o cunosc foarte bine. Optimismul ei era molipsitor. Avea mult humor chiar şi in ceasuri grele.

Ţinea foarte mult ca cei din jur să fie sinceri, cinstiţi şi să nu se abată de la legea onoarei.

De multe ori mă lua la şedintele studentelor, la care îi plăcea să îmbrace o bluză albă cu model national pe piept, in formă de "U". Aşa purtase şi camarada Nicoleta. Aceste şedinte, pe cât erau de solemne, pe atât erau de intime. Sufletele se deschideau în prezenţa ei. Avea întotdeauna o vorbă bună de spus şi un surâs cald, iar hotărârile ce se luau erau de o importantă deosebită. Nimeni nu se abătea de la ele.

De fiecare dată ne povestea întâmplări deosebite din Mişcare şi ne vorbea cu multă smerenie despre cei trecuţi în lumea dreptilor. Apelul morţilor te cutremura, căci îi simţeai cu adevărat lângă tine. Avea darul de a crea o atmosferă de înfrătire între noi şi cei de dincolo de mormânt. Am trăit multe clipe de înălţare sufletească alături de ea. Uneori dădea ordine, alteori te consulta şi te lasa să alegi:

"Faci cum crezi", spunea, "dar anunţă-mă şi pe mine". Era nemaipomenită!

A trecut odată printr-un moment foarte greu. Tatăl ei era foarte bolnav şi n-a putut să-l vadă, întrucât Siguranta o aştepta la căpătâiul tatălui. N-a fost nici la înmormântare. S-a frământat şi a suferit cumplit că nu i-a fost dat să-i aducă tatălui acest ultim omagiu.

În 1945, Titi a organizat la Manăstirea Vladimireşti o tabără de muncă, pentru ca să contribuim şi noi la ridicarea chiliilor. S-au perindat trei serii.

La mânăstire se găsea Marieta Iordache (sora Maria pe atunci) care hotărîse să se călugărească "pentru ca Mişcarea Legionară să-şi aducă şi ea aportul la rugăciunile celor o sută de fecioare pentru salvarea neamului românesc".

O văd pe Titi la Vladimireşti frământând cu picioarele lutul pentru cărămizi. Deşi participase la toate cele trei serii, nu se vedea pe ea nici o urmă de oboseală. Era cea mai harnică, mai activă şi mai veselă. Se apuca prima de lucru şi înceta ultima. Era foarte atenta la camaradele din jur. Cum i se părea ca una a obosit sau nu se simţea bine, venea imediat acolo. Pe cea obosită o scotea o oră, două de la lucru, iar pentru cea care i se părea bolnavă chema o doctorită, o îngrijea şi o veghea personal, ca o mamă. Programul era încărcat. De dimineaţă se frământa lutul pentru cărămizi. Apoi îl turnam in foame şi îl răsturnam să se usuce. În timpul slujbei de dimineată, noi continuam munca, spunând în gând rugăciuneă inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!" Se făcea o pauză la masa de prânz când vorbeam, glumeam, ne odihneam putin şi munca reîncepea cu frământatul lutului şi turnarea cărămizilor până la masa de seară. După masă, ne adunam toate la un loc. Mai târziu venea şi Sora Maria la noi. Niciodată n-am să uit aceste seri de la Vladimireşti. Ele începeau cu o şedintă în care se dezbăteau diferite probleme de educaţie şi ideologie.

După aceea urma partea de suflet, un fel de şezătoare, în care se deschideau inimile, aidoma bobocului de floare. N-am cuvinte să descriu atmosfera în care se desfăşurau aceste discuţii. Urmau apoi istorisirile Sorei Maria şi ale lui Titi. Era o linişte desăvârşită. Nu mişca nimeni ca să nu scape nici un cuvânt. Aşa se desfăşurau serile până după miezul noptii. După şedinţă, fiecare putea să se retragă când poftea. Eu nu mă înduram să mă urnesc din loc. Când, la sfârşit, Sora Maria trebuia să plece la rugăciuni, plecam şi eu împreună cu celelalte. Unde sunt acele vremuri ale tinereţei noastre? S-au spulberat în negura vremurilor. În jurul nostru s-a aştrnut un gol şi multe morminte.

Am reîntâlnit-o pe Titi la pomul de Crăciun din casa Doameni Moţa. A fost evocată jertfa lui Moţa şi Marin. Ne-am strâns in jurul bradului şi colindele au început. Am cântat întâi "A venit şi aici Crăciunul" şi "O, brad frumos", de Radu Gyr. S-a colidat, s-a cântat şi s-au spus poezii. Titi era într-o vervă de nedescris. N-am văzut-o niciodată aşa. Fata îi strălucea, ochii parcă-i râdeau şi in sufletele noasrte a coborât liniştea şi pacea. Mă gândesc şi acum cu emoţie la acea seară de Crăciun, care mi-a rămas întipărită în suflet.

A venit apoi anul 1946 cu amărăciunile lui. Eu am plecat la Sibiu ca să intru în legalitate. Ne-am despărtit, dar gândul meu a rămas la ea şi la tăria ei morală.

De la Sibiu am plecat la Cluj, unde mi-am reluat activitatea în cadrul Centrului studenţesc legionar.

În 1947, am fost chemată la Bucureşti pentru instrucţiuni. În sfârşit, am reîntâlnit-o pe Titi. Am avut discutii referitoare la activitatea Centrului studentesc şi s-a pus problema reorganizării Ardealului.

Era aceiaşi fiintă iubitoare şi dreaptă. Nu se schimbase deloc. De atuci veneam mereu la Bucureşti şi mă întâlneam cu ea, petrecând împreună clipe de adevărată desfătare sufletească şi având ocazia să învăt multe din exemplul vieţii ei curate.

Odată m-a chemat la ea. Locuia într-o cămăruţă la subsolul unui bloc. Camera era mică şi fereastra şi mai mică. M-a primit cu multă ospitalitate.

Nu ştiu dacă Titi a depus jurământul Moţa-Marin, dar îmi dau seama că l-a urmat întocmai. A trăit in simplitate şi sărăcie, închinându-şi viaţa Legiunii. Acesta era singurul ei ţel.

La începutul lunii Martie 1948, m-am dus din nou la Bucureşti. Titi dorea să-i prezint exact situaţia din Centrul studenţesc şi din Ardeal. Am discutat aceste probleme şi altele care o interesau.

Mi-a destăinuit că va pleca din tară ca să stea de vorbă cu Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. Am schiţat probabil o părere de rău. "N-ai grijă, mi-a spus, că nu voi sta mult. Mă voi întoarce îndată ce voi discuta cu dânsul". Mai avem multe de făcut. Am remarcat la ea o stare de agitaţie, care era străină fiinţei ei. Nu era ea aceea care să-şi facă griji în legătură cu plecarea, fapt care s-a adeverit în curând. Mi-a spus între altele că nu se ştie dacă va ajunge ziua Biruinţei. De mine e sigură că o voi apuca. M-au străfulgerat in inimă spusele ei. M-a rugat să spun tuturor că la sediu, in camera de şedintă a fetelor, să aibă pe pereţi portretele Domniţelor noastre; iar în cea a băieţilor, portretelor Voievozilor noştri, - şi vrea să-i îndeplinesc aceasta dorinţă. I-am promis, asigurand-o că voi asista când ea va pune pe pereţi aceste tablouri. Avea o privire ciudată. Găsise un pisicuţ pe stradă, îl botezase Norocel şi îl luase cu ea în poşetă. Iubea foarte mult animalele. Am mai stat puţin şi am condus-o la tramvai. Ne-am făcut semn cu mâna, contrar obiceiului, până ce tramvaiul nu s-a mai văzut. M-am întors cu sufletul pustiit. Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Titi.

Am plecat din Bucureşti. M-am mai oprit prin Ardeal, şi peste vreo opt zile am ajuns la Cluj. Băieţii mă căutau să mă anunţe că a fost arestată Titi.

La 9 aprilie 1948, ea a murit.

Mai tarziu am fost la Bucureşti să aflu ce s-a întâmplat.

Titi mergea zilnic la Biblioteca Academiei şi citea. Probabil era filată. În ziua arestării avea în poşetă paşaportul şi toate cele necesare plecării. Se pare că Ministerul de Interne era bine informat.

În timp ce citea, au venit doi agenţi să o aresteze. Ea nu şi-a luat poşeta din sala de lectură când a plecat. Un biet student, crezând că a uitat-o, a fugit după ea şi i-a dat-o. Astfel, prada a căzut în mâna Siguranţei. Ancheta, după cât îmi amintesc, n-a durat decât trei săptămâni. Pe data de 9 Aprilie a fost chemat fratele ei, ce venise cu Divizia Tudor Vladimirescu, şi dus in celulă unde se afla spanzurată Titi cu propriul ei cordon. Fratele a văzut în jurul gâtului urme de degete. Şocul asupra lui a fost atât de peternic încât a luat-o la fugă.

Se spune că ancheta a fost făcută de Ana Pauker şi că ea n-ar fi fost străină de uciderea ei. Cine a pomenit ca unui arestat să i se lase cordonul? Şi acest lucru să i se întâmple chiar lui Titi! Au omorât-o!

Au înscenat sinuciderea. Alt fapt nemaiîntâlnit în analele Siguranţei. A doua zi s-a anunţat în ziar moartea ei. Oare criminalul va da socoteală de fapta lui recunoscându-şi vina? Titi cred că l-a iertat în clipa morţii.

In sufletul meu a rămas vie icoana ei, care m-a urmărit în toţi aceşti ani de prigoană şi mi-a călăuzit paşii.

Am încercat cu slabele mele puteri să urmez exemplul şi să desprind din viaţa ei pilde pentru drumul meu presărat uneori cu spinii nepriceperii şi ai greşelii.

De multe ori te simt acolo sus, rugându-te pentru noi, ca să nu ne abatem de la dreapta credinţă.

Alexandrina TEGLARIU VOINEA(Din volumul "Lacrima prigoanei)

Sursa:

http://www.miscarea.net/legionarele-noastre.htm

Vezi şi :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/01/sfintii-inchisorilor.html

Biserica Drăgănescu



A se vedea :

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/95957-biserica-din-draganescu



Pictura profetică din biserica Drăgănescu(preluare)



SCENĂ. Necredinţa în Dumnezeu, prezentată ca una dintre ispitele umanităţii promovate de ideile atee ale lui Lenin şi Nietzsche
Frescele de la Drăgănescu nu respectă erminiile vreunui stil de pictură. Fără să iasă însă din învăţăturile Bisericii, această pictură este una singulară şi în acelaşi timp profetică.
Când intri în curtea bisericii din Drăgănescu este greu să-ţi imaginezi cât de multă lume se strângea aici în vremea şederii părintelui Arsenie. Locuia peste drum de biserică şi nu ştii ce zugrăvea mai bine: pereţii sfântului lăcaş sau sufletele credincioşilor. Veneau să-i ceară sfatul cei care îl ştiau de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde fusese stareţ şi duhovnic, dar veneau din Bucureşti oameni care îl ştiau de la Schitul Maicilor. Apoi sosea lume din părţile Olteniei, neavând pe acolo un aşa mare duhovnic. Ucenicii l-ar fi urmat de fapt oriunde.
[...]

O dată intrat în biserică, nu ştii unde să te uiţi mai întâi. Pereţii te cheamă cu fiecare icoană în parte. Culorile folosite sunt calde, pastelate, la această senzaţie de căldură contribuind şi tehnica în tempera. Aveam oarecare cunoştinţă de pictura de aici din relatările celor care au scris şi povestit despre ele, dar realităţile povestite acasă, oricât de fidele ar fi ele, parcă tot nu se potrivesc cu acelea găsite la faţa locului.

Auzind de neobişnuitul picturii lumea îşi imaginează ceva şocant şi poate sunt unii care ar strâmba din nas văzând asemenea scene în spaţiul lăcaşului de rugăciune dar rostul lor este acela de a învăţa, de a explica anumite pilde biblice pe înţelesul omului contemporan. Nu senzaţionalul trebuie căutat la Drăgănescu, ci pictura în sine care, deşi ieşită din tipare, te inspiră la rugăciune şi-ţi aduce în minte cugetarea la viaţa de dincolo de mormânt.

EXPLICAŢII. Părintele Lucian Răzvan Petcu, parohul, ne-a prezentat pe scurt principalele scene zugrăvite în sfântul locaş, povestindu-ne şi câteva amintiri despre părintele Arsenie Boca, pe care a avut privilegiul să-l cunoască.

În partea stângă a naosului este reprezentată în aceeaşi scenă lumea cu păcatele ei, cu războiul duhovnicesc al omului, în sfere colorate fiind scrise multele ispite. În partea de sus, împărăţia cerurilor. Una dintre cele mai frumoase picturi din această biserică este însă învierea, în care trupul spiritualizat al Mântuitorului apare redat cu multă fineţe, în fundal apărând conturul crucii, ştiut fiind că nu se poate înviere fără Cruce. "Cred că este unică această icoană", spune părintele.

Într-adevăr, parcă nicăieri nu am mai văzut asemenea "subţirime" a trupului lui Iisus, încât simţi că poate trece prin uşile încuiate, cum a făcut când a intrat la apostoli după înviere. În partea de sus a scenei, de dimensiune redusă, apare pictată apocalipsa şi, dacă te uiţi atent, vezi nişte zgârie-nori arzând. Scena seamănă foarte mult cu o fotografie a tragediei de la 11 septembrie 2001. Mulţi au spus că aceasta nu poate fi decât o profeţie, întrucât pictorul a murit în 1989.

O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de "rotunjit ţarina", adică de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de cai putere ai rachetelor, de populat alte planete. "Avem alte preocupări", este scris undeva pe perete.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-martorii/pictura-profetica-din-biserica-draganescu-503375.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[ Rom. 2, 14-29; Mt. 5, 33-41]. „Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa ?” Nu te nelinişti. Cel Ce a dat această poruncă este Pronistorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori, cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul Însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar ferice. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-l întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-l să-ţi pricinuiască noi supărări, în vreme ce dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-l potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii, oamenilor să lise facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde şi molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

Masacrarea studenţimii române


Cum am intrat în focurile "reeducării"

Eram în camera 2 subsol. Aici au fost introduşi oameni pe care eu îi cunoşteam bărbaţi tari din fire. Şi păreau că tot tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost forfecaţi şi făcuţi harcea-parcea "în moara reeducării"'. N-am putut intui că la ei toate sunt false… Atât de bine îşi jucau rolul. Chiar dacă cineva mi-ar fi adus cele mai evidente dovezi că ei sunt informatori ai lui Ţurcanu, tot nu l-aş fi crezut.

Au fost aduşi şi proaspeţii condamnaţi. Aceştia erau peste măsură de revoltaţi împotriva studenţilor arestaţi în prima şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără ruşine. Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată.

Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au renunţat să mai discute asupra acestor stări de lucruri.

Cei mai familiarizaţi în arta gastronomiei compuneau teoretic nişte meniuri de ne "lăsa gura apă". Inventam mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene.

Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare dată după ce-şi mânca infima porţie de pâine: " Oh, şi acum te-ai dus şi tu dulce minune".

Din această cameră erau scoşi câte unul, câte doi, care apoi dispăreau ca-n pământ fără să mai auzim de dânşii,

Astfel, într-o zi din luna octombrie 1950, uşa celulei s-a deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându-mi-se îmi zise cu glas domol:

- Voinea, fă-ţi bagajele.

Mi-am strâns eu în grabă cele câteva bulendre pe care le aveam. De acum eram îngrijorat, deoarece credeam că voi fi dus la Ministerul de Interne sau Serviciul Special de Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros că mai schimb puţin peisajul monoton, mereu acelaşi al camerei. Am dat mâna cu camarazii mei încurajându-i.

Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu îl urmam de aproape până am ajuns la camera 4 spital. Îmi deschise uşa şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru.

Din prima ochire lucrurile mi s-au părut stranii.

La un capăt de cameră erau două persoane care stăteau pe pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile de asemenea întinse spre vârful picioarelor.

Păreau împietriţi locului. Pe faţă aveau urme de vânătăi, umflături şi pe alocuri pielea plesnită. Se vedea că au fost torturaţi amarnic. Nu-mi puteam da seama despre ce ar putea fi vorba.

La capătul opus al camerei erau vreo 10-12 studenţi deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş, Virgil Bordeianu, Isidor Stănescu şi încă alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, pentru că l-am văzut de atâtea ori intrând şi ieşind din camera lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi asupra unei lecturi comuniste şi părea că nici nu m-au observat când am intrat în cameră.

Imediat, Ţurcanu a ieşit afară, dar nu peste mult timp s-a reîntors. Eu tocmai îmi căutam un loc pe prici unde să-mi pun sarsanaua cu sărăcia.

Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cel a nimic ştiutorul:

- Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori activitate legionară în închisoare ?... Până când crezi că o să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde astea ?!

Cum deschise el gura cu ifos, luându-mă astfel în primire, am văzut cum toţi cei cu care a stat el la masă s-au strâns în spatele lui.

Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de îndrăzneală:

- Cine eşti dumneata - deţinut ca şi mine- să-mi pui asemenea întrebări?

Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece dinţi amestecaţi cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată.

Am căzut ca un lemn putred. Sângele începu să-mi curgă şiroi din gură.

- Ia uite la el cum murdăreşte camera ! Pe el!!

Cei din spatele lui au sărit cu toţii pe mine ca nişte fiare flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu un rânjet satanic.

Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o primeam, mintea mi se lumina tot mai mult înţelegând o groază de lucruri şi situaţii care mai înainte nu le-am înţeles.

Ştii pentru ce eşti aici ?

Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai salivă cu sânge sărat.

- De ce nu mănânci ? îmi puse întrebarea Ţurcanu.

- Pentru că nu pot.

- Las' că ai să poţi.

Mi-a căscat gura forţat şi astfel mi-a turnat pe gură terciul fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a trebuit să pot. Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă opărească Ţurcanu.

Două săptămâni la rând am fost torturat fără să mi se pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea, simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule resurse de tărie în suflet.

În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea:

- Ştii pentru ce ai fost adus aici!

N-am dat nici un răspuns.

- Ca să-ţi faci demascarea.

- Ce-i aia ?

- Ia uite al dracului de bandit... Poate să vorbească dacă- i vorba de menţinut pe poziţie.

Sări la mine ca o fiară prinzându-mă de piept cu o singură mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu-mi şi un pumn zdravăn ca să zbor cât mai departe.

Când m-a ridicat, am avut ocazia să-l privesc de aproape fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzut în el omul - fiară, imbecilizat de doctrina comunistă.

Tortura

Revenind la prima zi a contactului cu torţionarii din închisoarea Piteşti, am constatat că după primul set de bătaie am leşinat. M-am trezit într-un lac de apă rece ce o aruncau torţionarii asupra mea spre a-mi reveni din leşin. Apoi am fost ridicat în picioare şi sprijinit de doi inşi. Pe rând m-au boxat până ce toţi au obosit.

Lovituri periculoase dădea Titus Leonida - ticălos din naştere. Mişelul, de la început, s-a dat de partea lui Ţurcanu încercând chiar să-l depăşească în cruzime.

Un altul ce lovea cu îndemânare a fost un tânăr student din Bucureşti. Sărmanul,.. Atât de mult a fost torturat până ce mintea i-a fost întoarsă cu 180 de grade. Acum era doar un robot la dispoziţia lui Ţurcanu.

Mă simţeam ca o zdreanţă ce flutură la bătaia vântului. În această stare mi-au găsit loc pe prici unde am fost obligat să stau în poziţie de tortură, alături de ceilalţi doi.

Credeam că asta a fost tot. Nu. Acesta a fost numai începutul. După ce s-a terminat cu cina şi s-a făcut închiderea, îl aud pe Ţurcanu zicând:

- Acum începe judecarea lui Voinea.

A început Ţurcanu să-mi pună la întrebări, toate având un caracter provocator şi cu răspuns obligatoriu. Eu îngăimam doar nişte bolboroseli nedesluşite mascând tăcerea prin durere şi imposibilitatea de a răspunde. Ţurcanu începu să înjure. „Ia vino încoace, te fac eu să vorbeşti”.

În timp ce eu stăteam pe prici, mai trăgeam cu ochii şi la uşă. Se vedea clar cum de afară erau urmărite toate momentele prin geamul vopsit, dar având zgârieturi în vopsea. Când eu coboram de pe prici pentru tortură, umbrele au început să se agite la uşă umblând în dreapta şi în stânga.

-Dezbrăcarea la pielea goală ! Porunci Ţurcanu.

N-au aşteptat ca s-o fac singur, ci s-au repezit toţi roboţii la mine smulgându-mi hainele. Dezbrăcarea la pielea goală urmărea nu numai eficienţa torturii, ci şi umilirea totală.

M-au întins cu faţa în jos şi mâinile răsfirate în forma de cruce. Doi câte doi îmi prinseră mâinile de o parte şi de alta. Pe spate şi pe şale s-au mai urcat vreo doi ca să nu pot face nici o mişcare. Picioarele mi le legară la gambă îndoindu-mi genunchii spre a fi cu tălpile în sus. Astfel a început bătaia la tălpi cu cozi de mătură. Băteau "nicovala", iar durerile treceau dincolo de limitele imaginabilului.

Când Ţurcanu a socotit că acest soi de tortură este suficient, m-au luat la rând, centimetru cu centimetru, pe pulpe până ce au ajuns la fese. În timpul torturii era imposibil să fac vreun raţionament. Sufletul sta gata - parcă - să iasă din mine. La un moment dat Ţurcanu porunci: Ajunge, că-l scoatem din funcţiune.

M-au pus apoi să fac "pasul pe loc" cu faţa la perete, sub tălpi având o cârpă udă. Un planton mă supraveghea cu o coadă de mătură în mână. De câte ori încetineam pasul, de atâtea ori mă lovea peste cap cu coada de mătură încât la terminarea programului capul mi-a fost plin de cucuie.

Tortura propriu-zisâ a durat aproximativ trei ore. Seara, cam pe la ora zece, Ţurcanu mi-a dat o pătură ruptă şi plină de praf poruncindu-mi să mă culc cu faţa în sus şi cu mâiniie afară pe piept. Mi-a atras atenţia ca mâine dimineaţă la deschidere să nu fac nici un gest că tot cu dânşii rămân.

O inspecţie la prima oră

Într-o dimineaţă se anunţă o '"mare" inspecţie.

Ţurcanu pe loc a început pregătirile. Mai întâi a mascat pe cei zdrobiţi. Am observat că doar eu singur eram considerat astfel.

A demontat în fundul camerei 4 spital o porţiune de prici pe care l-a înlocuit cu câteva paturi de fier pe care le-a pus grămadă alandala. Dincolo de această grămadă a aranjat un pat pentru mine. Nu trebuia să fiu văzut de "inspectori". După ce totul a fost gata pregătit mă vârî şi pe mine după paturi ca într-o cuşcă de lei fioroşi şi privind crunt la mine m-a ameninţat: - O simplă mişcare de faci, o vorbă sau un geamăt de vei scoate, după ce trece inspecţia te sfâşii în bucăţi !

Veni inspecţia mult aşteptată şi l-am auzit pe Ţurcanu raportând.

-Domnule colonel, camera 4 spital având un număr de... deţinuţi care au acceptat de bună voie reeducarea, se prezintă în faţa dumneavoastră...

Inspectorul era un colonel, pe care mult mai târziu l-am indentificat sub numele de Marin Constantinescu, fost "ilegalist".

Comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, începu să-i dea colonelului - chipurile - explicaţii: "În această cameră au fost aduşi cei aleşi care au acceptat de bună voie să se restructureze. Aceştia şi-au dat seama de greşelile pe care le-au făcut împotriva poporului, iar acum partidul şi guvernul le-au pus la dispoziţie condiţii civilizate şi umanitare de care beneficiază din plin."

În timp ce nemernicii vorbeau astfel între dânşii în faţa deţinuţilor oropsiţi, mă gândeam în mine: Oare de câte ori au repetat actul acesta până l-au învăţat atât de maestru. Nici fariseii din vremea lui Hristos nu-şi trucau mai bine discuţiile când potriveau minciuna.

Distracţiile lui Ţurcanu

Distracţiile lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura circumstanţelor. Victima era aşezată cu faţa în jos - de preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat se întindea a doua victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă de tot se urcau, sărind de la înălţimea patului de la etaj, "reeducaţii".

Cel care era în contact direct cu cimentul n-avea nici un fel de amortizare. Când se observa că-i aproape mort, întregul morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur şi simplu lat, fără simţire. Uneori nici celui de al doilea sau chiar celui de al treilea nu le era prea bine.

Scularea din poziţia aceasta se făcea prin lovituri de bâtă. Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a trebuit să-mi îndoi cu mare greutate un picior, apoi să-l aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date de Ţurcanu, ne ridicam in picioare.

O altă "distracţie" era băgarea noastră, a "bandiţilor", sub prici de câte ori "reeducaţii" citeau din lecturile comuniste. Ziceau ei că "bandiţi* " nu au voie să guste din "fagurele de miere" al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest program, Ţurcanu sau înlocuitorul său striga:

- Sub prici bandiţilor !

Fără nici o întârziere trebuia să fii sub prici, că altfel te alegeai cu multe lovituri de bâtă pe unde se nimerea.

Dintre toate victimele acelei perioade, eu am fost cel mai neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi de fiecare dată am primit multe lovituri, aproape egale cu o bătaie.

Noaptea la Piteşti

Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă, Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton cu lovituri crâncene de bâtă.

Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum ? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.

Oare există Dumnezeu ?... Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele ?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei... În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.

Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.”

Octavian Voinea , Masacrarea studenţimii române, cap. 7, “Ce ştim despre Eugen Ţurcanu

Surse : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm

http://www.experimentulpitesti.org/public/fotografii/?view=8