Masacrarea studenţimii române

Cum am intrat în focurile "reeducării"

Eram în camera 2 subsol. Aici au fost introduşi oameni pe care eu îi cunoşteam bărbaţi tari din fire. Şi păreau că tot tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost forfecaţi şi făcuţi harcea-parcea "în moara reeducării"'. N-am putut intui că la ei toate sunt false… Atât de bine îşi jucau rolul. Chiar dacă cineva mi-ar fi adus cele mai evidente dovezi că ei sunt informatori ai lui Ţurcanu, tot nu l-aş fi crezut.

Au fost aduşi şi proaspeţii condamnaţi. Aceştia erau peste măsură de revoltaţi împotriva studenţilor arestaţi în prima şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără ruşine. Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată.

Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au renunţat să mai discute asupra acestor stări de lucruri.

Cei mai familiarizaţi în arta gastronomiei compuneau teoretic nişte meniuri de ne "lăsa gura apă". Inventam mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene.

Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare dată după ce-şi mânca infima porţie de pâine: " Oh, şi acum te-ai dus şi tu dulce minune".

Din această cameră erau scoşi câte unul, câte doi, care apoi dispăreau ca-n pământ fără să mai auzim de dânşii,

Astfel, într-o zi din luna octombrie 1950, uşa celulei s-a deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându-mi-se îmi zise cu glas domol:

- Voinea, fă-ţi bagajele.

Mi-am strâns eu în grabă cele câteva bulendre pe care le aveam. De acum eram îngrijorat, deoarece credeam că voi fi dus la Ministerul de Interne sau Serviciul Special de Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros că mai schimb puţin peisajul monoton, mereu acelaşi al camerei. Am dat mâna cu camarazii mei încurajându-i.

Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu îl urmam de aproape până am ajuns la camera 4 spital. Îmi deschise uşa şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru.

Din prima ochire lucrurile mi s-au părut stranii.

La un capăt de cameră erau două persoane care stăteau pe pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile de asemenea întinse spre vârful picioarelor.

Păreau împietriţi locului. Pe faţă aveau urme de vânătăi, umflături şi pe alocuri pielea plesnită. Se vedea că au fost torturaţi amarnic. Nu-mi puteam da seama despre ce ar putea fi vorba.

La capătul opus al camerei erau vreo 10-12 studenţi deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş, Virgil Bordeianu, Isidor Stănescu şi încă alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, pentru că l-am văzut de atâtea ori intrând şi ieşind din camera lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi asupra unei lecturi comuniste şi părea că nici nu m-au observat când am intrat în cameră.

Imediat, Ţurcanu a ieşit afară, dar nu peste mult timp s-a reîntors. Eu tocmai îmi căutam un loc pe prici unde să-mi pun sarsanaua cu sărăcia.

Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cel a nimic ştiutorul:

- Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori activitate legionară în închisoare ?... Până când crezi că o să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde astea ?!

Cum deschise el gura cu ifos, luându-mă astfel în primire, am văzut cum toţi cei cu care a stat el la masă s-au strâns în spatele lui.

Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de îndrăzneală:

- Cine eşti dumneata - deţinut ca şi mine- să-mi pui asemenea întrebări?

Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece dinţi amestecaţi cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată.

Am căzut ca un lemn putred. Sângele începu să-mi curgă şiroi din gură.

- Ia uite la el cum murdăreşte camera ! Pe el!!

Cei din spatele lui au sărit cu toţii pe mine ca nişte fiare flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu un rânjet satanic.

Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o primeam, mintea mi se lumina tot mai mult înţelegând o groază de lucruri şi situaţii care mai înainte nu le-am înţeles.

Ştii pentru ce eşti aici ?

Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai salivă cu sânge sărat.

- De ce nu mănânci ? îmi puse întrebarea Ţurcanu.

- Pentru că nu pot.

- Las' că ai să poţi.

Mi-a căscat gura forţat şi astfel mi-a turnat pe gură terciul fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a trebuit să pot. Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă opărească Ţurcanu.

Două săptămâni la rând am fost torturat fără să mi se pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea, simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule resurse de tărie în suflet.

În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea:

- Ştii pentru ce ai fost adus aici!

N-am dat nici un răspuns.

- Ca să-ţi faci demascarea.

- Ce-i aia ?

- Ia uite al dracului de bandit... Poate să vorbească dacă- i vorba de menţinut pe poziţie.

Sări la mine ca o fiară prinzându-mă de piept cu o singură mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu-mi şi un pumn zdravăn ca să zbor cât mai departe.

Când m-a ridicat, am avut ocazia să-l privesc de aproape fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzut în el omul - fiară, imbecilizat de doctrina comunistă.

Tortura

Revenind la prima zi a contactului cu torţionarii din închisoarea Piteşti, am constatat că după primul set de bătaie am leşinat. M-am trezit într-un lac de apă rece ce o aruncau torţionarii asupra mea spre a-mi reveni din leşin. Apoi am fost ridicat în picioare şi sprijinit de doi inşi. Pe rând m-au boxat până ce toţi au obosit.

Lovituri periculoase dădea Titus Leonida - ticălos din naştere. Mişelul, de la început, s-a dat de partea lui Ţurcanu încercând chiar să-l depăşească în cruzime.

Un altul ce lovea cu îndemânare a fost un tânăr student din Bucureşti. Sărmanul,.. Atât de mult a fost torturat până ce mintea i-a fost întoarsă cu 180 de grade. Acum era doar un robot la dispoziţia lui Ţurcanu.

Mă simţeam ca o zdreanţă ce flutură la bătaia vântului. În această stare mi-au găsit loc pe prici unde am fost obligat să stau în poziţie de tortură, alături de ceilalţi doi.

Credeam că asta a fost tot. Nu. Acesta a fost numai începutul. După ce s-a terminat cu cina şi s-a făcut închiderea, îl aud pe Ţurcanu zicând:

- Acum începe judecarea lui Voinea.

A început Ţurcanu să-mi pună la întrebări, toate având un caracter provocator şi cu răspuns obligatoriu. Eu îngăimam doar nişte bolboroseli nedesluşite mascând tăcerea prin durere şi imposibilitatea de a răspunde. Ţurcanu începu să înjure. „Ia vino încoace, te fac eu să vorbeşti”.

În timp ce eu stăteam pe prici, mai trăgeam cu ochii şi la uşă. Se vedea clar cum de afară erau urmărite toate momentele prin geamul vopsit, dar având zgârieturi în vopsea. Când eu coboram de pe prici pentru tortură, umbrele au început să se agite la uşă umblând în dreapta şi în stânga.

-Dezbrăcarea la pielea goală ! Porunci Ţurcanu.

N-au aşteptat ca s-o fac singur, ci s-au repezit toţi roboţii la mine smulgându-mi hainele. Dezbrăcarea la pielea goală urmărea nu numai eficienţa torturii, ci şi umilirea totală.

M-au întins cu faţa în jos şi mâinile răsfirate în forma de cruce. Doi câte doi îmi prinseră mâinile de o parte şi de alta. Pe spate şi pe şale s-au mai urcat vreo doi ca să nu pot face nici o mişcare. Picioarele mi le legară la gambă îndoindu-mi genunchii spre a fi cu tălpile în sus. Astfel a început bătaia la tălpi cu cozi de mătură. Băteau "nicovala", iar durerile treceau dincolo de limitele imaginabilului.

Când Ţurcanu a socotit că acest soi de tortură este suficient, m-au luat la rând, centimetru cu centimetru, pe pulpe până ce au ajuns la fese. În timpul torturii era imposibil să fac vreun raţionament. Sufletul sta gata - parcă - să iasă din mine. La un moment dat Ţurcanu porunci: Ajunge, că-l scoatem din funcţiune.

M-au pus apoi să fac "pasul pe loc" cu faţa la perete, sub tălpi având o cârpă udă. Un planton mă supraveghea cu o coadă de mătură în mână. De câte ori încetineam pasul, de atâtea ori mă lovea peste cap cu coada de mătură încât la terminarea programului capul mi-a fost plin de cucuie.

Tortura propriu-zisâ a durat aproximativ trei ore. Seara, cam pe la ora zece, Ţurcanu mi-a dat o pătură ruptă şi plină de praf poruncindu-mi să mă culc cu faţa în sus şi cu mâiniie afară pe piept. Mi-a atras atenţia ca mâine dimineaţă la deschidere să nu fac nici un gest că tot cu dânşii rămân.

O inspecţie la prima oră

Într-o dimineaţă se anunţă o '"mare" inspecţie.

Ţurcanu pe loc a început pregătirile. Mai întâi a mascat pe cei zdrobiţi. Am observat că doar eu singur eram considerat astfel.

A demontat în fundul camerei 4 spital o porţiune de prici pe care l-a înlocuit cu câteva paturi de fier pe care le-a pus grămadă alandala. Dincolo de această grămadă a aranjat un pat pentru mine. Nu trebuia să fiu văzut de "inspectori". După ce totul a fost gata pregătit mă vârî şi pe mine după paturi ca într-o cuşcă de lei fioroşi şi privind crunt la mine m-a ameninţat: - O simplă mişcare de faci, o vorbă sau un geamăt de vei scoate, după ce trece inspecţia te sfâşii în bucăţi !

Veni inspecţia mult aşteptată şi l-am auzit pe Ţurcanu raportând.

-Domnule colonel, camera 4 spital având un număr de... deţinuţi care au acceptat de bună voie reeducarea, se prezintă în faţa dumneavoastră...

Inspectorul era un colonel, pe care mult mai târziu l-am indentificat sub numele de Marin Constantinescu, fost "ilegalist".

Comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, începu să-i dea colonelului - chipurile - explicaţii: "În această cameră au fost aduşi cei aleşi care au acceptat de bună voie să se restructureze. Aceştia şi-au dat seama de greşelile pe care le-au făcut împotriva poporului, iar acum partidul şi guvernul le-au pus la dispoziţie condiţii civilizate şi umanitare de care beneficiază din plin."

În timp ce nemernicii vorbeau astfel între dânşii în faţa deţinuţilor oropsiţi, mă gândeam în mine: Oare de câte ori au repetat actul acesta până l-au învăţat atât de maestru. Nici fariseii din vremea lui Hristos nu-şi trucau mai bine discuţiile când potriveau minciuna.

Distracţiile lui Ţurcanu

Distracţiile lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura circumstanţelor. Victima era aşezată cu faţa în jos - de preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat se întindea a doua victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă de tot se urcau, sărind de la înălţimea patului de la etaj, "reeducaţii".

Cel care era în contact direct cu cimentul n-avea nici un fel de amortizare. Când se observa că-i aproape mort, întregul morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur şi simplu lat, fără simţire. Uneori nici celui de al doilea sau chiar celui de al treilea nu le era prea bine.

Scularea din poziţia aceasta se făcea prin lovituri de bâtă. Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a trebuit să-mi îndoi cu mare greutate un picior, apoi să-l aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date de Ţurcanu, ne ridicam in picioare.

O altă "distracţie" era băgarea noastră, a "bandiţilor", sub prici de câte ori "reeducaţii" citeau din lecturile comuniste. Ziceau ei că "bandiţi* " nu au voie să guste din "fagurele de miere" al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest program, Ţurcanu sau înlocuitorul său striga:

- Sub prici bandiţilor !

Fără nici o întârziere trebuia să fii sub prici, că altfel te alegeai cu multe lovituri de bâtă pe unde se nimerea.

Dintre toate victimele acelei perioade, eu am fost cel mai neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi de fiecare dată am primit multe lovituri, aproape egale cu o bătaie.

Noaptea la Piteşti

Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă, Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton cu lovituri crâncene de bâtă.

Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum ? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.

Oare există Dumnezeu ?... Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele ?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei... În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.

Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.”

Octavian Voinea , Masacrarea studenţimii române, cap. 7, “Ce ştim despre Eugen Ţurcanu

Surse : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm

http://www.experimentulpitesti.org/public/fotografii/?view=8