Pentru iubitorii de carte duhovnicească, numele Arhimandritului Serafim Alexiev nu mai are nevoie de nicio recomandare, valoarea şi forţa cuvântului său fiind binecunoscute. Interpretarea pe care acesta a dat-o Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul a găsit cu siguranţă ecou în conştiinţa creştinilor care i-au citit cu interes lucraările. Colecţia apărută la Editura “Sophia”, pe parcursul ultimilor ani, în traducerea lui Gheorghiţă Ciocioi, cuprinde titluri de referinţă: “Curăţia”, “Smerita cugetare”, “Răbdarea”, “Dragostea”, “Vederea păcatelor noastre”, “Izbăvirea de păcate”, urmând pas cu pas treptele rugăciunii atât de cunoscute din viaţa Bisericii, care o repetă stăruitor în cadrul slujbelor din Postul Mare. O lectură foarte folositoare în perioada ce prefigurează Postul, un punct de plecare spre pocăinţă şi apropierea de Dumnezeu. Reproduc în continuare un fragment din « Smerita cugetare », scriere asupra căruia e bine să reflectăm, ca o temelie a urcuşului duhovnicesc la care ne aşteaptă Domnul să trudim de-a lungul întregii noastre vieţi.
Capitolul I
Sărăcia duhovnicească - călăuzitoare spre cea mai mare bogăţie
Domnul Iisus Hristos este Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. Binevoind să îmbrace haina smereniei, El ne-a arătat înălţimea cerească a acestei virtuţi, considerată cea mai de jos în ochii oamenilor. De aceea sunt atât de convingătoare lecţiile sale despre smerenie, pentru că întreaga Lui viaţă pământească este o întruchipare a smereniei. Propovăduirea Sa de temelie – Predica de pe munte – El o începe prin cuvintele : Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor !(Mt. 5, 3). Săraci cu duhul sunt cei smeriţi, aceia care nu văd niciun fel de bogăţie duhovnicească întu ei , aceia care nu conştientizează nicio vrednicie personală în sufletul lor, însă care simt păcatele lor ca pe o mare povară şi se căiesc pentru ele. Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie – împărăţia cerurilor ! Începându-şi învăţătura Sa prin a ferici pe cei săraci cu duhul, dumnezeiescul Învăţător aşază prin aceasta smerita cugetare ca temelie a vieţii duhovniceşti.
Temelia este cel mai important lucru la înălţarea unei construcţii. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier şi beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă şi capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos aşază o neobişnuită temelie pentru înălţarea casei mântuirii – nu materiale pământeşti, valorând mulţi bani, ci virtutea sărăciei cu duhul ! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălţarea casei cereşti, Mântuitorul întăreşte că nu este nevoie să risipeşti bogăţie, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conştientizezi că nu ai nimic bun care să-ţi aparţină(I Cor. 4, 7). Omul poate să se dezvinovăţească de faptul că nu a reuşit să-şi construiască o casă pe pământ, deoarece toată viaţa a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăţi acela care nu şi-a înălţat casa cea veşnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie şi nu cu bogăţie se construieşte ? Dacă nu orice om reuşeşte să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Ar fi fost de aşteptat ca omul, la starea jalnică de păcat a fiecăruia dintre noi, să se simtă sărac cu duhul în cel mai înalt grad. Însă realitatea arată cu totul altceva. Deşi am pierdut şi fericirea raiului, deşi lipsiţi de bogăţiile cele duhovniceşti ale harului, noi ne simţim « bogaţi cu duhul ». Fiecare se laudă cu ceva : unii cu talentele, unii cu frumuseţea, unii cu ştiinţa, alţii cu banii. Insă toate aceste privilegii sunt cu totul trecătoare, Ele repede se topesc, precum se topeşte visul îndată ce ne-am deşteptat(Ps. 7, 20). Asemenea unui somn de scurtă durată, viaţa pământească se sfârşeşte întotdeauna întru moarte. Dar când ne trezim la viaţa duhovnicească, noi ne vom convinge că tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câm,pului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că duhul Domnului a trecut pe deasupra(Is. 40, 6-7). Atât de scurt, atât de nesigur este totul pe pământ! Dacă privim cu ochii înţelepciunii duhovniceşti, ni se arată limpede că noi, oamenii păcătoşi, vrednici de plâns, nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea Domnului, în afară de neputinţele noastre(I Cor. 11, 30).
Însă aici este nenorocirea: că toţi se înşală pe sine şi, fără să fie bogaţi cu duhul, gândesc în acest fel. Ei sunt, după cuvintele Sfâtului Filaret al Moscovei, „bogaţi în mândrie, slavă deşartă, făţărnicie, neştiinţă şi orbire. Şi de aceea nu ajung până la mântuitoarea simţire a sărăciei lor duhovniceşti. Unul a făcut câteva fapte bune şi îşi închipuie că s-a îmbogăţit deja în virtuţi. Alţii l-au lăudat şi el crede că a ajuns deja la desăvârşire. Oarecine a reuşit să-şi ascundă păcatele sale şi de aceea socoteşte că de acum nu are nevoie de virtuţi. Altul însă obişnuieşte să-şi satisfacă doar nevoile trupeşti, aproape că nu are cunoştinţă de trebuinţele duhului şi, în belşugul bunătăţilor sale pământeşti, ascunde de sine neajungerea la bunătăţile cereşti. Prin satisfacerea simţurilor, el şi-a tocit simţirea sa cea duhovnicească. Dacă locuinţa sa este îndestulată, îmbrăcămintea elegantă, corpul – sătul şi îmbuibat, el este foarte mulţumit cu acest trai. Şi întocmai cum bogatul priveşte la sărac, tot astfel priveşte şi el pe oamenii care îi vorbesc de flămânzirea duhovnicească, de deşertăciunea păcatului, despre nefericitul surghiun pământesc al nefăcutei de mână şi veşnicei case a Tatălui ceresc. „Cine are urechi , să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”(Apoc. 3, 13, 17)
Judecata lui Dumnezeu este de neînduplecat. Dumnezeu îi trimite goi(Lc. 1, 53) pe acei oameni care se socotesc pe sine ca bogaţi şi din această pricină nu cer cu smerenie de la Cer bunătăţile cele duhovniceşti.
A fi sărac şi a-ţi conştientiza sărăcia ta nu comportă nimic înfiorător, deoarece această sărăcie conştientizată smereşte. Iar sufletelor smerite şi Dumnezeu şi oamenii le arată îndurarea lor. Însă a fi un sărac vrednic de plâns în viaţa duhovnicească, şi totuşi să te crezi bogat, este pierzător în cel mai înalt grad. Deoarece orbirea mândriei şi înfumurata încântare de sine închid inima în faţa milostivirii cereşti. Nimeni nu este atât de milostiv precum Dumnezeu . Însă nici El nu-şi impune mila Lui acelora care se închid în faţa acesteia, socotind-o pe ea ca nefolositoare.
Hristos ne deschide ochii asupra jalnicei noastre sărăcii duhovniceşti prin toate înţeleptele Sale învăţături din Sfânta Evanghelie. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni, fiind robio prejudecăţilor pământeşti, dispreţuiesc sărăcia şi preamăresc bogăţia; anume pentru acest fapt, spre a ne face virtutea smereniei scumpă, Hristos a înjosit starea celor bogaţi, a celor mândri, a celor ce se socotesc a fi cineva, şi a proclamat ca fericiţi pe cei săraci cu duhul, dezvăluind că sărăcia lor este legată cu moştenirea celei mai de seamă bogăţii – împărăţia cerurilor. Prin aceasta, El ne umple de pace: că sărăcia duhovnicească nu este ceva înfiorător, nici înjositor, pentru aceia care o conştientizează. Dimpotrivă, ea este o foarte înaltă virtute, încât este întrutotul vrednică de dregătorii împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni dintre aceştia, chiar şi blagoslovit cu cele mai mari bogăţii pământeşti, nu s-a mărit înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, ci s-a smerit adânc.
Bucuraţi-vă, cei săraci cu duhul, pentru că a voastră este cea mai mare bogăţie – împărăţia de deasupra oricărei împărăţii!
Capitolul I
Sărăcia duhovnicească - călăuzitoare spre cea mai mare bogăţie
Domnul Iisus Hristos este Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. Binevoind să îmbrace haina smereniei, El ne-a arătat înălţimea cerească a acestei virtuţi, considerată cea mai de jos în ochii oamenilor. De aceea sunt atât de convingătoare lecţiile sale despre smerenie, pentru că întreaga Lui viaţă pământească este o întruchipare a smereniei. Propovăduirea Sa de temelie – Predica de pe munte – El o începe prin cuvintele : Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor !(Mt. 5, 3). Săraci cu duhul sunt cei smeriţi, aceia care nu văd niciun fel de bogăţie duhovnicească întu ei , aceia care nu conştientizează nicio vrednicie personală în sufletul lor, însă care simt păcatele lor ca pe o mare povară şi se căiesc pentru ele. Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie – împărăţia cerurilor ! Începându-şi învăţătura Sa prin a ferici pe cei săraci cu duhul, dumnezeiescul Învăţător aşază prin aceasta smerita cugetare ca temelie a vieţii duhovniceşti.
Temelia este cel mai important lucru la înălţarea unei construcţii. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier şi beton – ca să o facă pe aceasta rezistentă şi capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos aşază o neobişnuită temelie pentru înălţarea casei mântuirii – nu materiale pământeşti, valorând mulţi bani, ci virtutea sărăciei cu duhul ! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălţarea casei cereşti, Mântuitorul întăreşte că nu este nevoie să risipeşti bogăţie, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conştientizezi că nu ai nimic bun care să-ţi aparţină(I Cor. 4, 7). Omul poate să se dezvinovăţească de faptul că nu a reuşit să-şi construiască o casă pe pământ, deoarece toată viaţa a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăţi acela care nu şi-a înălţat casa cea veşnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie şi nu cu bogăţie se construieşte ? Dacă nu orice om reuşeşte să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Ar fi fost de aşteptat ca omul, la starea jalnică de păcat a fiecăruia dintre noi, să se simtă sărac cu duhul în cel mai înalt grad. Însă realitatea arată cu totul altceva. Deşi am pierdut şi fericirea raiului, deşi lipsiţi de bogăţiile cele duhovniceşti ale harului, noi ne simţim « bogaţi cu duhul ». Fiecare se laudă cu ceva : unii cu talentele, unii cu frumuseţea, unii cu ştiinţa, alţii cu banii. Insă toate aceste privilegii sunt cu totul trecătoare, Ele repede se topesc, precum se topeşte visul îndată ce ne-am deşteptat(Ps. 7, 20). Asemenea unui somn de scurtă durată, viaţa pământească se sfârşeşte întotdeauna întru moarte. Dar când ne trezim la viaţa duhovnicească, noi ne vom convinge că tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câm,pului ! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că duhul Domnului a trecut pe deasupra(Is. 40, 6-7). Atât de scurt, atât de nesigur este totul pe pământ! Dacă privim cu ochii înţelepciunii duhovniceşti, ni se arată limpede că noi, oamenii păcătoşi, vrednici de plâns, nu avem cu ce să ne lăudăm înaintea Domnului, în afară de neputinţele noastre(I Cor. 11, 30).
Însă aici este nenorocirea: că toţi se înşală pe sine şi, fără să fie bogaţi cu duhul, gândesc în acest fel. Ei sunt, după cuvintele Sfâtului Filaret al Moscovei, „bogaţi în mândrie, slavă deşartă, făţărnicie, neştiinţă şi orbire. Şi de aceea nu ajung până la mântuitoarea simţire a sărăciei lor duhovniceşti. Unul a făcut câteva fapte bune şi îşi închipuie că s-a îmbogăţit deja în virtuţi. Alţii l-au lăudat şi el crede că a ajuns deja la desăvârşire. Oarecine a reuşit să-şi ascundă păcatele sale şi de aceea socoteşte că de acum nu are nevoie de virtuţi. Altul însă obişnuieşte să-şi satisfacă doar nevoile trupeşti, aproape că nu are cunoştinţă de trebuinţele duhului şi, în belşugul bunătăţilor sale pământeşti, ascunde de sine neajungerea la bunătăţile cereşti. Prin satisfacerea simţurilor, el şi-a tocit simţirea sa cea duhovnicească. Dacă locuinţa sa este îndestulată, îmbrăcămintea elegantă, corpul – sătul şi îmbuibat, el este foarte mulţumit cu acest trai. Şi întocmai cum bogatul priveşte la sărac, tot astfel priveşte şi el pe oamenii care îi vorbesc de flămânzirea duhovnicească, de deşertăciunea păcatului, despre nefericitul surghiun pământesc al nefăcutei de mână şi veşnicei case a Tatălui ceresc. „Cine are urechi , să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”(Apoc. 3, 13, 17)
Judecata lui Dumnezeu este de neînduplecat. Dumnezeu îi trimite goi(Lc. 1, 53) pe acei oameni care se socotesc pe sine ca bogaţi şi din această pricină nu cer cu smerenie de la Cer bunătăţile cele duhovniceşti.
A fi sărac şi a-ţi conştientiza sărăcia ta nu comportă nimic înfiorător, deoarece această sărăcie conştientizată smereşte. Iar sufletelor smerite şi Dumnezeu şi oamenii le arată îndurarea lor. Însă a fi un sărac vrednic de plâns în viaţa duhovnicească, şi totuşi să te crezi bogat, este pierzător în cel mai înalt grad. Deoarece orbirea mândriei şi înfumurata încântare de sine închid inima în faţa milostivirii cereşti. Nimeni nu este atât de milostiv precum Dumnezeu . Însă nici El nu-şi impune mila Lui acelora care se închid în faţa acesteia, socotind-o pe ea ca nefolositoare.
Hristos ne deschide ochii asupra jalnicei noastre sărăcii duhovniceşti prin toate înţeleptele Sale învăţături din Sfânta Evanghelie. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni, fiind robio prejudecăţilor pământeşti, dispreţuiesc sărăcia şi preamăresc bogăţia; anume pentru acest fapt, spre a ne face virtutea smereniei scumpă, Hristos a înjosit starea celor bogaţi, a celor mândri, a celor ce se socotesc a fi cineva, şi a proclamat ca fericiţi pe cei săraci cu duhul, dezvăluind că sărăcia lor este legată cu moştenirea celei mai de seamă bogăţii – împărăţia cerurilor. Prin aceasta, El ne umple de pace: că sărăcia duhovnicească nu este ceva înfiorător, nici înjositor, pentru aceia care o conştientizează. Dimpotrivă, ea este o foarte înaltă virtute, încât este întrutotul vrednică de dregătorii împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni dintre aceştia, chiar şi blagoslovit cu cele mai mari bogăţii pământeşti, nu s-a mărit înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, ci s-a smerit adânc.
Bucuraţi-vă, cei săraci cu duhul, pentru că a voastră este cea mai mare bogăţie – împărăţia de deasupra oricărei împărăţii!
