Omul care a căzut între tâlhari şi este rănit de ei

Se întâmplă uneori ca omul să cadă în mâinile tâlharilor, care îl dezbracă şi îl lovesc cu putere. Vedem în lume un asemenea rău. Tot aşa, întregul neam omenesc, după lepădarea de Dumnezeu şi călcarea poruncilor Lui sfinte, a căzut în mâinile diavolului, ca în mâinile tâlharilor, a rămas fără veşmintele sfinte ţesute lui de Dumnezeu şi a ajuns plin de răni, zăcând  pe drumul acestei lumi, ca cel căzut  între tâlhari. Atât de grav au fost răniţi oamenii, că nimeni nu i-a putut vindeca. A fost trimisă la ei din ceruri Legea dumnezeiască, dar aceea numai le-a vădit rănile, nu însă le-a şi vindecat, numai le-a vestit moartea, însă nu i-a şi ajutat. Au fost trimişi proorocii, dar nici aceia n-au izbutit nimic. A rămas sărmanul neam omenesc nevindecat! A rămas rănit, vlăguit, necinstit, batjocorit de vrăjmaşul diavol! Stătea aproape mort!(Luca 10: 30-32).

Ah, omule – cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu! În ce stare, în ce nenorocire, în ce necinste te-a adus vicleanul şarpe! Unde-ţi  este frumuseţea cea preaminunată, cu care Creatorul tău te-a înfrumuseţat? Unde-ţi este cinstea, El te-a cinstit dintru început? Unde este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care ai fost creat? Unde este acea fericire pentru care ai fost făcut? A pizmuit vicleanul şarpe fericirea noastră şi a uneltit împotriva noastră cu dibăcie, ne-a rănit, fără putinţă de vindecare, şi ne-a lipsit de fericire. Iar noi am cunoscut răul şi binele prin experiere. Ne-am lipsit de bine şi am cunoscut binele. Am fost cuprinşi de rău şi am cunoscut răul. Am dorit cinstea lui Dumnezeu şi am pierdut chipul dumnezeiesc. „Şi omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”(Psalm 48:13).

 Plăgile şi rănile cu care ne-a rănit  fără nădejde de vindecare vrăjmaşul nostru sunt: mândria, înălţarea minţii, nemăsurata iubire de sine, dorinţa necuviincioasă, slava deşartă, nevederea lui Dumnezeu şi nepăsarea faţă de El, ura, invidia, mânia, răutatea, necurăţia ş. a.  Ce altceva dacă nu răul şi deşertăciunea, are în gând şi voieşte omul care nu s-a înnoit prin harul lui Dumnezeu? Aşa cum de la un izvor plin de necurăţii se răspândeşte numai miros urât, tot aşa şi din inima omului neprimenită prin puterea lui Dumnezeu nu izvorăşte altceva decât răul. Răul acesta este cu atât mai primejdios cu cât este mai adânc ascuns în om. El poate fi cunoscut numai de aceia care-şi cercetează cu toată sârguinţa starea lor lăuntrică şi mai ales când se află în felurite ispite.

Aşa de grav ne-a rănit şi ne-a molipsit pe noi vrăjmaşul nostru diavolul, încât nimănui nu i-ar sta în putere să ne vindece. A fost nevoie pentru aceasta de puterea lui Dumnezeu, Care ne-a zidit din nimic. A trebuit să vină însuşi Creatorul spre a Sa zidire rănită de moarte de către vrăjmaşul, să vină pe drumul acestei lumi căzute între cele mai de jos, pe care nici Legea, nici proorocii nu au putut să o vindece, nici vreo altă putere, ci numai El Însuşi a vindecat-o. A venit Creatorul şi a împreună-pătimit cu omul. A venit în chip de om spre cel rănit şi muribund, ca să îl vindece şi, în primul rând, ca să-i vestească fericirea de care l-a lipsit  vicleanul şarpe(Luca 10: 33-35). „Slavă Ţie, Doamne şi Ziditorule al meu! Cu auzul am auzit, Doamne, şi m-am spăimântat. La mine ai venit şi m-ai căutat pe mine, cel rătăcit. Iar multa Ta îngăduinţă faţă de mine o proslăvesc, mult milostive!”

Cunoaşte-ţi, omule, rănile sufletului dacă vrei să te vindeci! Roagă-te cu stăruinţă ca să te vindeci şi suspină către Hristos, fără de Care nu vei afla vindecare, căci nici unei făpturi create nu îi stă în putere aceasta. Singur Dumnezeu poate face din întuneric lumină şi din rău bine, El, Care a făcut totul din nimic.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, pp. 177-178.

Icoana:

http://www.miriamturism.ro/foto-rusia-septembrie.html

Omilia Mitropolitului Augustin la Duminica a XXV-a dupa Rusalii

"...dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero."

DRUMUL IUBIRII

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune:

– Plec.

– Îngerul meu, unde mergi?

– Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

În nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tânăr a fost rănit şi sângele îi curgea pârâu. Trece o maşină şi şoferul îl vede.

– Opreşte, îi zic şi îl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.

– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina. Şi tânărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copiii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

Traducere din elină de monahul Leontie

 Surse:

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/11/15/omilie-a-mitropolitului-augustin-de-florina-la-duminica-a-xxv-a-dupa-rusalii-luca-10-25-37-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/

http://www.chalkidiki.com/athos/vatopedi.html

A murit Patriarhul Pavle al Serbiei

Întâistătătorul Bisericii  Ortodoxe Sârbe, Patriarhul Pavel, a trecut la Domnul azi, 15 noiembrie 2009, în Belgrad, a anunţat Biserica. Patriarhul în vârstă de 95 de ani, care a devenit conducătorul Bisericii în 1990, a fost internat la Spitalul Militar al oraşului  în urmă cu doi ani. El a murit duminică dimineaţă. Deşi suferea de inimă şi de plămâni, Biserica nu a comunicat  cauza morţii sale. 

Cea mai mare parte a populaţiei Serbiei, de şapte milioane de persoane,  este creştin-ortodoxă. Partiarhul Pavel a fost un teolog şi un lingvist respectat, cunoscut pentru smerenia şi modestia sa.  După căderea comunismului şi creşterea naţionalismului sârb, Biserica şi-a recâştigat un rol conducător  în timpul patriarhatului său.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavle, a murit la vârsta de 95 de ani

De DUSAN STOJANOVIC

Associated Press

Belgrad, Serbia – Patriarhul Pavle, care a condus Biserica Ortodoxă a Serbiei  pe timpul renaşterii ei post-comuniste, în agitatul deceniu nouă, marcat de conflicte etnice în Balcani, a murit duminică dimineaţă. Avea 95 de ani.

Pavel, care a preluat conducerea Bisericii în 1990, a fost spitalizat timp de doi ani  cu probleme de inimă şi plămâni. A murit în somn, făcând stop cardiac, au declarat reprezentanţii Bisericii şi ai Spitalului Militar din Belgrad.

Clopotele au răsunat din toate bisericile Serbiei după ce vestea morţii Patriarhului Pavel a fost transmisă de televiziunea de stat împreună cu documentare despre viaţa sa. Guvernul Serbiei a declarat trei zile de doliu naţional începând de luni.

Un respectat teolog şi lingvist, cunoscut, de asemenea, pentru modestia şi smerenia sa, Patriarhul Pavel a preluat Biserica majoritară a Serbiei imediat după încheierea colapsului  comunismului, care a pus capăt  unei perioade îndelungate de represiune a religiei de către stat.

El a condus biserica în vremea  tulburărilor din Balcani şi a colapsului regimului fostului preşedinte Slobodan Milosevic, în 2000.

Preşedintele Boris Tadic a spus că moartea Patriarhului Pavel este “o pierdere uriaşă” pentru naţiune. Tadic a mai spus că Pavel a fost “unul dintre oameni care prin simpla lor existenţă unifică întreaga naţiune”.

“Plecarea sa este şi o pierdere personală pentru mine”, a declarat Tadic, explicând că deseori s-a consultat cu Patriarhul în luarea deciziilor cruciale pentru naţiune.

Tadic a adăugat că Patriarhul Pavel era respectat în întreaga lume, de către Bisericile Ortodoxe, dar şi  de către papă.

Ştirea morţii patriarhului a fost anunţată mai întâi de către influentul Episcop Ambrozie, care a slujit drept conducător activ al bisericii în cea mai mare parte a spitalizării Patriarhului Pavel. TV de stat l-a arătat pe P.S. Ambrozie izbucnind în lacrimi  în timp ce vorbea unui grup de credincioşi despre moartea Patriarhului Pavel. Suspinând, P. S. Amfilohie a rostit o rugăciune pentru Patriarhul adormit.

Biserica a declarat că Sfântul Sinod se va întruni luni şi probabil ca va anunţa când va fi ales succesorul lui. Potrivit procedurii bisericeşti, cel puţin 40 de zile trebuie să treacă de la moartea Patriarhului Pavel până la alegerea unui nou patriarh.

[...]Favoritul  este P.S. Amfilohie, cunoscut pentru orientarea sa anti-vestică(occidentală) şi naţionalistă.

Pavel a vorbit deseori împotriva  violenţei în războaiele etnice pe care sârbii ortodocşi le-au purtat în anii `90 împotriva  croaţilor catolici şi a bosniecilor musulmani, în timpul celui mai sângeros conflict din Europa de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

“Dumnezeu  ne ajută să înţelegem că suntem fiinţe umane şi că trebuie să traim ca oameni, aşa încât pacea  să se întoarca la noi în ţară şi să se pună capăt uciderii », a adresat el un apel – în mare măsură zadarnic – în 1991, pe când luptele dintre sârbi şi croaţi pentru anumite teritorii din Croaţia se intensificaseră.

« Prin război nu se face decât voia diavolului », ar fi spus Patriarhul Pavel în 1992, dar a fost împiedicat să dea nume sau să se pronunţe contra lui Milosevic.

Biserica Sârbă a rupt tradiţia neutralităţii formale în 2000, cerând  deschis oamenilor politici din fruntea statului să părăsească puterea după înfrângerea umilitoare a regimului în 1999, urmând bombardării de către NATO  a ţarii,  act care a pus capăt presiunii lui Milosevic împotriva etnicilor albanezi separatişti din Kosovo.

Cererea Bisericii ca Milosevic să demisioneze – pe care el a ignorat-o – a ajutat revoltei populare care l-a înlăturat de la putere pe preşedintele autocrat în octombrie 2000. Milosevic a murit în 2006 în timpul judecării sale pentru crime de război la un tribunal  al Naţiunilor Unite, la Haga, Olanda

Patriarhul a iniţiat  o campanie de limitare a daunelor în Kosovo, luptând pentru a obţine sprijin internaţional  în protejarea vechilor biserici şi mănăstiri sârbeşti, atacate de etnicii albanezi musulmani.

Criticii i-au reproşat lui şi altor ierarhi sârbi că nu au luat atitudine la fel de dârză când sârbii au distrus  biserici catolice şi moschee musulmane  în Croaţia şi Bosnia[...].

Patriarhul Pavel s-a născut ca Gojko Stojcevic pe 11 septembrie 1914, în satul Kucani, parte din Austo-Ungaria pe vremea aceea, şi  din Croaţia, în prezent.

Din 1944 până în 1955 a fost monah la Mănăstirea Raca din centrul Serbiei. Din 1950, a ţinut cursuri la Seminarul Prizen din Kosovo – post din care s-a retras la alegerea sa ca patriarh la 1    decembrie 1990

Episcopul Lavrentie a spus că moartea Patriarhului Pavel nu e un motiv de întristare, deoarece Patriarhul mereu şi-a dorit să treacă la Domnul. P. S. Lavrentie a mai spus că Patriarhul Pavel « era mai mult în cer decât pe pământ ». « Poporul sârb are acum pe cineva care să-l reprezinte în faţa lui Dumnezeu mai bine ca oricine altcineva », a spus P. S. Lavrentie.

Sursa : http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/serbian-orthodox-patriarch-pavle-dies.html