Crucea răbdării Dreptului Iov

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ( 415-419)

„De s-ar întâmpla să se pornească război şi prigoană împotriva bisericilor – să dea Dumnezeu să nu se întâmple asta vreodată – gândeşte-te cât de mare ar fi râsul, cât de mare ocara! […] Când nimeni nu se exercitează [antrenează] în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul luptelor? Care atlet care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile olimpice? N-ar trebui oare ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de luptă[…]?

Împotriveşte-te patimilor, rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poţi răbda si pe cele ale trupului! Că şi fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atât în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să alunge din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile.[…]

De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfă pentru păcatele neştiute ale copiilor lui, gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenie trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: „Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară.” De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov?[…] Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uite-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni.[…]. De aceea nu l-a tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite![…] Cel ce caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: „Că nu voi trăi în veac, ca să rabd!”; în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nimic rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă aceste lucruri de la Dumnezeu – că daca ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că îi auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: „N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit!”; în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe altul suferind atât.

Iar dacă vrei să afli cât de mari au fost suferinţele lui Iov, gândeşte-te la cele ce se petrec acum. Cu toate că acum aşteptăm împărăţia cerurilor, că nădăjduim învierea şi bunătăţile cele nespuse, că ne ştim vinovaţi cu mii de păcate, că avem înaintea noastră pilde atât de mari, că suntem părtaşi unei atât de înalte filozofii, totuşi dacă unii din noi pierdem o fărâmă de aur, şi aceea de cele mai multe ori furată, apoi socotim viaţa cu neputinţă de trăit: mai mult, nici femeia nu ne pisează la cap, nici copiii nu ne sunt ucişi, nici prietenii nu ne ocărăsc, nici slugile nu ne batjocoresc, ci sunt chiar mulţi cei care ne mângâie: unii cu cuvântul, alţii cu fapta; gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumită pentru toate?

[…] Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos, şi leacul acesta era îndestulător ca să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul[…] Iov, însă, era lipsit de aceasta mângâiere, şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nu avea nici o atât de mare putere a Duhului, Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugata şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: „Pentru Mine!”

Mă minunez şi de cei trei tineri din Babilon, ca au îndrăznit sa înfrunte cuptorul, că s-au împotrivit tiranului.[…] Mare mângâiere le era lor că ştiau bine că pentru Dumnezeu îndură toate acele suferinţe; dar Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunând: „Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru alta pricină decât pentru că te arăţi drept?", îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: „Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic?”(Iov 39, 34); şi iarăşi: „Mai înainte, cu urechea Te-am auzit, dar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână.”(Iov 42, 5-6)

Aceasta vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim si noi, care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.”

"Toate vin de la voie"

Voinţa bună stă la temelia vieţii duhovniceşti şi este armă tare în războiul cu noi înşine, spre înnoirea firii stricate de păcat.

“Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său la prima Duminică din Postul Mare.

“...deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.”

Uşurătatea de minte despre se care vorbeşte în această omilie ne întoarce mereu din calea luptei cu slăbiciunile şi patimile noastre, sugerându-ne viclean că nu suntem noi vinovaţi dacă nu reuşim să ne stăpânim pornirile păcătoase, ci diavolul, el este de vină. Dar Sfântul Ioan nu ne dă voie să ne amăgim în această privinţă : cauza răului este lipsa îndemnului hotărât spre bine din noi. Am făcut oare tot ce am putut spre a mă împotrivi păcatului?

Dacă ne întrebăm « cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei ? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21 - 25). El aici cu niciun cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. »

De ce facerea mâinilor lui Dumnezeu, atotbună s-a pervertit? De ce a devenit obiect al patimilor omului, deşi ea a fost creată pentru a ni-L revela pe Dumnezeu ? Răspunsul : prin reaua întrebuinţare ce se dă de către oameni tuturor lucrurilor firii.

“Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului?”

Omul nebăgător de seamă şi uşuratic, spune Sfântul, toate însuşirile bune primite în dar de la Domnul le întoarce spre rău:

« Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie si desfrânare.

Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu.

Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii şi la răpire.

Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi. »

Ochii noştri nu mai contemplă frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, gura noastră nu-i mai înalţă doxologia şi nu-i mai imploră mila şi iertarea, mâinile şi piciorele noastre nu mai trudesc la sarcina cea uşoară a împlinirii poruncilor Lui. Le-am făcut vrăjmaşe lui Dumnezeu şi nouă înşine.

« Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui. »

Slăbiciunea voinţei noastre de bine se face duşmanul nostru cel mai înverşunat.

« ...unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l vatăme vreodată[...] celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. »

Chiar dacă diavolul ne ademeneşte, de-l vom asculta, vinovăţia căderii va fi a noastră, că i-am ascultat şoapta vicleană : « dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa. »

Să ne ajute Domnul să ne întărim voia cea bună !

Analogii - Măsura sfinţeniei

Sfinţenia se poate impune încă din timpul vieţii, anterior canonizării de către Biserică a persoanei. Ea este recunoscută prin evlavia populară de care se bucură viitorul sfânt. În veacul al IV-lea, în Antiohia, episcopul Meletie, conform mărturiei Sf. Ioan Hrisostom, atrăgea haric pe păstoriţii săi care îşi manifestau dragostea şi evlavia lor de o manieră surprinzatoare pentru neavizaţi:
„de la venirea lui în oraş, aţi dat copiilor voştri numele lui, socotind că prin acest nume aduceţi în casa voastră pe sfânt. Mamele au lăsat la o parte numele părinţilor, ale bunicilor şi ale rudelor şi au pus nou-născuţilor numele fericitului Meletie. Dragostea credinţei a biruit dragostea firii.”
Sfântul Meletie, impregnat de dragoste duhovnicească, era sursa de dragoste suprafirească în inimile antiohienilor. Aceştia îi socoteau chiar numele „podoabă a neamului, apărarea casei, mântuire celor ce-l purtau, mângâiere dorului”, aducându-l in familiile lor ca pe o lumină, cu încredinţarea că este purtător de mii şi mii de bunătăţi duhovniceşti.
Spune dumnezeiescul Hrisostom, ucenicul Sf. Meletie, că numele acestuia îl preţuiau ca „liman de scăpare de toată patima şi de tot gândul necurat”.
Dar nu numai numele, ci şi chipul său deştepta evlavia antiohienilor, fiind transpus în icoane: „mulţi au săpat icoana aceea sfânta în montura inelelor, pe peceţi, pe sticle, pe pereţii caselor, pretutindeni”.
Se întâmplă sub ochii noştri, ai ortodocşilor din România, minunea recunoaşterii sfinţeniei unui om care, asemenea Sf. Meletie, episcopul Antiohiei, luptă duhovniceşte să înlăture rătăcirea cea ereticească(ecumenismul actual), spre a nu se risipi turma lui Hristos, în absenţa unor pastori adevăraţi. Iar credincioşii îl ascultă şi îl urmează cu dragoste, evlavia lor faţă de Părintele arhimandrit Justin Pârvu sporind clipă de clipă Chipul să este ţinut în rând cu icoanele în casele multora dintre noi, iar numele său este invocat în rugăciune, ca puternic mijlocitor în faţa lui Dumnezeu. Este binecunoscută povestea Sf. Simeon Noul Teolog, care instituise un adevărat cult părintelui său duhovnicesc, Simeon Evlavis, fapt pentru care a şi fost persecutat, dar care n-a ştirbit cu nimic autenticitatea evlaviei lui, nici sfinţenia celui iubit. A-i cinsti pe mărturisitorii drepteicredinţe este în firea românului adevărat, de aceea căutarea tot mai asiduă şi ascultarea tot mai largă a cuvântului Părintelui Justin de la mănăstirea „Petru Vodă”, cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu în aceste vremuri apocaliptice, este de înţeles. Şi nu exagerez spunând că la ora actuală numele său ne este cel mai drag.
Notă: Citatele sunt extrase din Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi Părintele nostru Meletie…”.

Omul duhovnicesc

„Mulţi, chiar dintre cei răi, trag foloase de pe urma virtuţilor unui singur om, dar pe un singur om, care face fapte bune în mijlocul unui popor rău, răutatea celor mulţi nu-l doboară împreună cu ceilalţi.[…] un singur om, care trăieşte drept, va putea smulge un popor întreg de la mânia lui Dumnezeu, dar un oraş întreg, care-i stricat, nu va putea pierde, nu va putea târî pe un om cu viaţă virtuoasă la osândă şi pedeapsă.”(Sfântul Ioan Hrisostom)