Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ( 415-419)
„De s-ar întâmpla să se pornească război şi prigoană împotriva bisericilor – să dea Dumnezeu să nu se întâmple asta vreodată – gândeşte-te cât de mare ar fi râsul, cât de mare ocara! […] Când nimeni nu se exercitează [antrenează] în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul luptelor? Care atlet care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile olimpice? N-ar trebui oare ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de luptă[…]?
Împotriveşte-te patimilor, rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poţi răbda si pe cele ale trupului! Că şi fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atât în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să alunge din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile.[…]
De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfă pentru păcatele neştiute ale copiilor lui, gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenie trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: „Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară.” De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov?[…] Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uite-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni.[…]. De aceea nu l-a tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite![…] Cel ce caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: „Că nu voi trăi în veac, ca să rabd!”; în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nimic rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă aceste lucruri de la Dumnezeu – că daca ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că îi auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: „N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit!”; în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe altul suferind atât.
Iar dacă vrei să afli cât de mari au fost suferinţele lui Iov, gândeşte-te la cele ce se petrec acum. Cu toate că acum aşteptăm împărăţia cerurilor, că nădăjduim învierea şi bunătăţile cele nespuse, că ne ştim vinovaţi cu mii de păcate, că avem înaintea noastră pilde atât de mari, că suntem părtaşi unei atât de înalte filozofii, totuşi dacă unii din noi pierdem o fărâmă de aur, şi aceea de cele mai multe ori furată, apoi socotim viaţa cu neputinţă de trăit: mai mult, nici femeia nu ne pisează la cap, nici copiii nu ne sunt ucişi, nici prietenii nu ne ocărăsc, nici slugile nu ne batjocoresc, ci sunt chiar mulţi cei care ne mângâie: unii cu cuvântul, alţii cu fapta; gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumită pentru toate?
[…] Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos, şi leacul acesta era îndestulător ca să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul[…] Iov, însă, era lipsit de aceasta mângâiere, şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nu avea nici o atât de mare putere a Duhului, Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugata şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: „Pentru Mine!”
Mă minunez şi de cei trei tineri din Babilon, ca au îndrăznit sa înfrunte cuptorul, că s-au împotrivit tiranului.[…] Mare mângâiere le era lor că ştiau bine că pentru Dumnezeu îndură toate acele suferinţe; dar Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunând: „Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru alta pricină decât pentru că te arăţi drept?", îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: „Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic?”(Iov 39, 34); şi iarăşi: „Mai înainte, cu urechea Te-am auzit, dar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână.”(Iov 42, 5-6)
Aceasta vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim si noi, care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu