Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.”Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).
Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai”. Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc”. Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu