Născut pe 16 iunie 1890, la Brăila, Nae Ionescu studiază filosofia (1909-1913) la Universitatea din Bucureşti. Stabilit în Germania, el îşi susţine teza de doctorat la Munchen, în 1919. După război, e numit asistent de logică, teoria cunoştinţei şi metafizică la U. B.
De la început se află într-un contrast radical cu orientarea raţionalistă dominantă atunci la Facultatea de Litere şi Filozofie.
„Să vorbeşti despre creştinism şi filozofie creştină în Universitate era, prin 1921, o adevărată revoluţie.” (M. Eliade); „Să vorbeşti despre mântuire, sfinţenie, ortodoxism, erezie - în cursuri de metafizică şi logică - însemna să te abaţi de la o tradiţie …de idealism şi pozitivism” încetăţenită. „Preocupările de metafizică şi de filozofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare.” „Numai prof. Nae îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică, de la catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician, făcea cursuri de filosofia ştiinţei şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă de matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni.”
„Misticism?...”(1926)
„Cu ce mândră siguranţă protesta mai ieri poetul Nanu…împotriva lui „Credo, quia absurdum!...” Îl simţi cât de îndurerat dispreţuieşte pe toţi cei care nu poseda „regulile elementare ale logicei” - sau nu fac uz de ele. Şi îţi închipui cât de jos pe scara pierzării stau în ochii lui sufletele noastre pustiite de absurdităţile ortodoxiei!”(34)
„ Logică, - desigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creştinismelor raţionaliste nu ne ruşinează[…] Drumurile noastre merg de la Ghetsemani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului, pe care orice creştin trebuie să-l facă: senin şi cu convingere; căci e sacrificiul trupului.
Cred, cu toate ca e absurd; cred tocmai pentru că e absurd; căci în duşmănia minţii faţă de credinţă, eu văd tocmai putinţa unei vieţi mai înalte.[…] Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează însă cu aceeaşi asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică şi logică a celui dintâi. […] când ai pornit pe drumul raţiunii, ţi-e frică să mergi până la capăt, căci nu ştii unde poţi să ajungi.”(35)
„Vrem să cunoaştem, dar nu după „regulele elementare ale logicei” - ci după îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: videmus nunc per speculum in
Nae Ionescu „se sustrage monopolului filosofic idealist si neo-idealist”, sistemul său filosofic se situează în continuarea celei mai prestigioase filiaţii culturale româneşti”, fiind un urmaş al lui Vasile Pârvan. „Nae Ionescu se mărturiseşte de la început un tip socratic; împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva unei metafizici exterioare.”
Creştinismului social şi moralist, el îi opune „un creştinism aspru, asocial, …exclusiv teocentric, a cărui singură maximă era iubirea de Dumnezeu, faţă de care „iubirea aproapelui”…apărea numai ca o rătăcire apuseană.” E un teolog al „creştinismului metafizic” opus creştinismului laicizat şi protestanticizat (al Patriarhului Miron). Editează publicaţia „Logos”(1927-1928), revista internaţională de studii ortodoxe.
„ …ortodoxia noastră ţărănească nu e atât o religie cu o biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se ipostaziază în realităţi concrete”, „creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat aşa de caracteristic în folclorul nostru.”(40)
„Creştinismul face parte integrantă din fiinţa noastră naţională. El închide în potenţialitate o concepţie de viaţă şi o disciplină. Dar potenţialităţile acestea rămân paralizate atâta timp cât concepţia de viaţă nu e formulată, ca să poată deveni izvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într-un aparat ierarhic care să o impună.” […]„Spre un sistem filosofic cu bază ortodoxă şi spre o biserica mândră, curată şi puternica, au mers…timp de doi ani sforţările noastre…ca înspre o necesitate impusă organic de tradiţia şi structura rasei noastre.”(Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, 1926)
„Iertare! Iertare creştină! Cuvântul a fost prea des pomenit în ultimele zile. Dar la înţelesurile lui câţi dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Şi totuşi el trebuie lămurit. Creştinismul este religia iubirii, a milei şi a iertării. Religia celor slabi? A sclavilor?[ Nietzsche]. A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili si anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, - e creştin. Cine nu mai există prin el, - e creştin.” „De-ţi va greşi aproapele tău nu de şapte ori, dar de şaptezeci de ori câte şapte, iartă-l pre el. Desigur! De-ţi va greşi ţie! De-ţi va greşi ţie, nu ai nici un drept să-l osândeşti:; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: şi de unde vei lua puterea sa osândeşti şi hotărârea să execuţi?”(44)
„Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru ca noi, neexistând ca noi, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur si simplu. Iertarea greşalelor greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simţim, nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.”(Nae Ionescu, Duminica, 1926)
La cotidianul „Cuvântul” îşi desfăşoară cel mai eficient acţiunea sa paideutică(educativă) Din 1931, ziarul devine un fel de oficios al Curţii regale, căci se puneau multe speranţe în noul suveran, Carol II. În 1933 se produce, însă, ruptura definitivă între profesor şi cercurile Curţii, pentru că Nae critica elegant şi deschis politica regală. Persecutarea mişcării legionare de către regim atrage aversiunea faţă de Nae, care pune la dispoziţia legionarilor publicaţia lui. „Cuvântul” e suspendat şi Nae întemniţat la Jilava. La proces declară cu francheţe că şi-ar dori pentru fiii săi o educaţie legionară. Atitudinea făţiş antidemocratică a lui Nae (Individualismul englez, Descartes, părintele democraţiei moderne) făcea din el un reacţionar de extremă dreaptă în politică. Antiliberal - liberalismul violează cursul firesc al dezvoltării neamului. „Teologul ortodox îşi bazează pe un pasaj biblic certitudinea că , atunci când regele e neputincios, Dumnezeu iveşte din mijlocul poporului un Căpitan”, ca Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu sau Corneliu Codreanu. Se angajează în acţiunile militante ale legiunii în 1933 printr-o serie de conferinţe ţinute în toată ţară, în urma cărora aderă studenţi, profesori universitari, intelectuali. „Latura intelectuală” a mişcării legionare rămâne într-un contact permanent cu Nae Ionescu.”(M. Eliade), s-a sfătuit mereu cu el., i-a cerut teme de reflecţie şi de luptă. A fost îndrumătorul direct al unora dintre conducătorii gardişti. Editează prefaţa vol. „Crez de generaţie”(1936), al lui Vasile Marin, după moartea acestuia în Spania. În 1937, M. Eliade îngrijeşte „Roza vânturilor”, antologie de articole publicate de Nae între 1926-1933, o panoramă a gândirii profesorului. Pe plan religios - viziunea sa ontologic-metafizică este opusă modernismului teologic, infiltrării catolice sau protestante; exaltarea tradiţiei, a „predaniei”. Pe plan filosofic - aderă la curentele Lebensphilosophie-ei, interpretată în sensul misticismului creştin ortodox. Pe plan politic - susţine utopia agrarianismului sau autarhismului românesc, a 3-a cale între colectivismul marxist şi capitalismul burghez. Respingea suprapunerea de instituţii artificiale şi abstracte de import. adera la concepţia dezvoltării organice a realităţilor naturale. Pe planul politicii culturale - punea problema specificului naţional; întâietatea spiritualului este proclamată prin identificarea neamului românesc cu ortodoxia.
1938 - reapare „Cuvântul”, dar este interzis după 3 luni de Armand Călinescu, când reîncepe acţiunea de persecutare a Gărzii. Nae e arestat, pe 16-17 aprilie, 1938, şi întemniţat la Miercurea-Ciuc, unde este exemplu de demnitate şi forţă spirituală, senin, optimist, strălucitor ca la catedră. Legionarii îl înconjurau dornici să-l asculte. Bolnav de inimă, nu a făcut nicio intervenţie să se sustragă lagărului, ci a preferat să împărtăşească soarta celor mulţi. Penitenciarul de la Ciuc devine, prin el, un fel de „universitate legionară”: ţine o serie de conferinţe pe teme diverse(metafizică, fenomenul legionar). Scrie pe hârtie de closet eseul despre Machiavelli, aflat în căutarea Principelui, pe care crede a-l fi găsit în persoana lui Corneliu Codreanu, omul predestinat al României. După asasinarea lui CZC, in noaptea Sf. Andrei(29-30 noiembrie), este eliberat, rearestat pe 13 decembrie ; pe 9 martie, internat în spitalul militar din Braşov. Revine la vila sa de la Băneasa în iarna lui 1940, unde primeşte foşti studenţi, purtând cu ei discuţii pasionante. Moare pe 15 martie 1940 în urma unei crize cardiace, probabil ucis/ otrăvit de camarila regală. Era privit ca un pericol politic prin marele prestigiu de care se bucura în ţară. Discursul funebru este ţinut de Mircea Eliade.
„În istoria culturii româneşti moderne, o singura mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă , Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet". ( Mircea Eliade)
A trăit pentru modelarea generatiei sale:
„Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor, deci, înaintea d-voastră…eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi ridic zăgazul realităţii, pentru că, aşezându-vă d-voastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care va este propriu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu