Dar şi amintire: "Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu!"

"Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti! În acest fel, tu nu m-ai iubi niciodată. Şi acum du-te! Eu sunt cu tine.”

***
"Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu"

„Nu-mi spune nimic! Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi, cu toate acestea îţi spun: Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! Dă-mi inima Ta! Dacă o să aştepţi ca să devii un înger ca să Mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar şi când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu-ţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, în orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti! Eu vreau să Mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă. Dacă aştepţi până când ai să fii desăvârşit ca să mă poţi iubi, atunci n-ai să mă iubeşti niciodată. N-aş putea eu oare să fac din fiecare fir de nisip un serafim, un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu Care a creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai da tu viaţa pentru lume, din dragoste pentru oameni sau ai muri din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul meu, lasă-mă să Te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este lăcaşul Meu! Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria virtuţilor tale, ci dintr-o inimă smerită, pe care Eu o pot curăţi oricând. N-am nevoie de virtuţile tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru mine. Nu virtuţile tale le doresc, dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care nu Mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste! Unui fier ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit! Iubeşte-mă nu numai ca să fii curat, căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să mă odihnesc în inima ta. Deci, nu te mai îngriji de asta! Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu. Tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-mi plăteşti iubirea prin nimic. Asta mă doare atât de mult la tine. Iubeşte-mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive! Nu mai sta departe de Mine! Îţi lipseşte nu sfinţenia, pe care Eu ţi-o pot da, ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor. Eu, singurul adevăratul Împărat şi Domn! Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-mi deschizi prin smerenie! Nu-mi aduce motiv sărăcia şi întinăciunea ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere, dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca şi acum tu să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce Eu o am pentru tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel a să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi. Nu te frământa că nu ai virtuţi, am să-ţi dau Eu sfinţenia mea! Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele meu, pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie! Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta!Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Măicuţă. Lasă să treacă totul prin inima ei curată, încât să poată mijloci pentru tine! Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti! În acest fel, tu nu m-ai iubi niciodată. Şi acum du-te! Eu sunt cu tine.”

Sursa icoanei: http://theinnerkingdom.wordpress.com/2009/09/09/collected-quotes-on-orthodox-spirituality/

Pomenirea Sfintelor trei femei, ce s-au aflat într-un munte pustiu (10 septembrie)

Din Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie

Pavel, episcopul Monomvasiei, ne-a spus: "Fiind eu, zice, mirean, trimis am fost la Răsărit ca să adun dajdia împărătească. Şi mi s-a întîmplat în cale o mânăstire pustnicească şi am vrut să intru într-însa, iar egumenul cu călugării au ieşit în întâmpinarea mea şi, sărutîndu-ne unul pe altul, am şezut afară.

Deci, era acolo o grădină de pomi avînd roduri şi am văzut păsările zburând şi rupând ramuri cu poame şi ducându-se cu ele. Şi am întrebat pe egumenul zicînd: "De ce nu mănîncă aici păsările acestea poamele ci, rupîndu-le cu ramuri, le duc în altă parte?" Şi mi-a zis mie egumenul: "Iată, unsprezece ani sunt de cînd aşa fac totdeauna păsările acestea." Iar eu, zise Pavel, ca de Dumnezeu îndemnându-mă, am zis: "Sunt undeva, în munţi, sfinţi bărbaţi sau femei în Dumnezeu petrecînd şi după a Lui poruncă, păsările acestea le duc lor acele poame". Acestea grăindu-le eu, iată, a zburat un corb şi a rupt o ramură cu rodul. Şi am zis eu egumenului: "Să mergem după dânsul!" Şi aşa am mers, iar corbul zbura înaintea noastră cu rodul şi, zburînd, a şezut pe un deal, lăsând jos din cioc ramura. Iar noi, suindu-ne la dânsul, îndată a luat corbul ramura şi a zburat din nou într-o vale ce era deosebit de adâncă şi acolo, lăsând ramura, a venit de acolo neavând nimic. Iar noi apropiindu-ne la prăpastia aceea am aruncat o piatră în jos şi am auzit un glas de acolo zicând: "De sunteţi creştini, nu ne ucideţi pe noi!" Iar noi am zis: "Dar voi cine sunteţi?" Iar ele au zis: "De voiţi să ne vedeţi pe noi, aruncaţi-ne nouă trei haine, că suntem femei goale. Şi mergînd pe sub munte veţi afla o cărăruie strâmtă şi pe aceea veţi putea veni la noi".

Acestea dacă le-am auzit noi, îndată trei călugări din cei ce erau cu mine s-au dezbrăcat de hainele lor şi învăluind într-însele nişte pietre, le-au aruncat jos la dânsele. Şi pogorându-ne din munte, am aflat o cale mică şi strîmtă, precum ne spusese ele, încît abia puteam să mergem pe dânsa, şi am ajuns până la acea intrare de munte, în care petreceau sfintele. Şi am aflat trei femei care, văzându-ne pe noi, s-au închinat nouă până la pămînt. Şi, făcând rugăciune, am şezut.

Deci, una dintre dânsele a stat jos, iar două în picioare. Atunci egumenul a zis către ceea ce şedea: "De unde eşti, stăpână şi maică, şi cum ai venit aici?" Răspuns-a aceea zicînd: "Eu, părinte, sunt din Constantinopol şi am avut bărbat cu dregătorie la curtea împărătească; el tânăr pristăvindu-se, am rămas văduvă la ceva mai mult de douăzeci de ani.

Şi petreceam plângând de două lucruri: de văduvie şi de nerodire. Iar după câteva zile, un oarecare boier auzind de mine, a trimis slugile sale, vrând să mă răpească pe mine cu sila; şi nu mă slăbeau trimişii, vrând să mă ducă la stăpânul lor. Deci, m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos ca să mă izbăvească de acel silnic care voia să-mi întineze sufletul şi trupul. Şi am zis către slujitori: "Stăpînii mei! Au doar n-aş vrea eu să merg cu bucurie la stăpânul vostru cel lăudat?! Dar acum, fiind în neputinţă de boală, nu pot. Deci, îngăduiţi-mă pînă ce mă voi tămădui şi atunci voi merge la dînsul cu veselie". Aceasta auzind-o slugile, se duseră zicând: "Stăpânul nostru te va aştepta pe tine pînă la patruzeci de zile." Iar după ducerea tuturor acelora, tuturor slugilor şi slujnicelor mele le-am dat drumul, plătindu-le, şi din toate am oprit numai pe aceste două, pe care le vedeţi acum, şi am împărţit toată averea mea la săraci. După aceasta chemând pe un om iubitor de Hristos din neamul meu, cu jurământuri înfricoşate l-am jurat pe el ca să vândă moşiile mele şi casa şi aurul şi pe toate să le împartă la săraci. Apoi, sculându-mă noaptea, am luat pe aceste două slujnice - iar acum surori ale mele - şi am intrat cu dânsele în corabie şi, povăţuindu-ne mâna lui Dumnezeu, am venit la locul acesta. Şi acum sunt unsprezece ani de când om nu am văzut, fără numai pe voi astăzi. Iar hainele noastre după un an rupându-se, au căzut de pe noi.

Şi a zis către dânsa egumenul: "De unde, stăpâna mea, aveţi voi hrană?" Iar ea a zis: "Bunul şi Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce a hrănit pe poporul Său în pustie patruzeci de ani, acela şi nouă nevrednicelor roabelor sale ne trimite hrană, că peste tot anul - cu purtarea Lui de grijă cea Dumnezeiască - păsările ne aduc nouă tot felul de poame, nu numai de trebuinţa noastră, ci şi de prisosit. Şi goale noi fiind, ne acoperă şi ne încălzeşte Dumnezeu cu darul Său, încât nici iarna nu ne temem de ger, nici vara de zăduf, ci petrecem ca în rai salăşluindu-ne şi slăvind totdeauna pe Sfânta Treime."

Acestea auzindu-le noi şi minunându-ne, a zis către dînsa egumenul: "De vei porunci, stăpână, aş trimite un frate la mânăstire ca să aducă bucate, şi să mâncăm cu voi". Iar ea a răspuns: "De vei voi, părinte, ca să faci aceasta, apoi să porunceşti ca să vină un preot şi să săvârşească aici sfânta slujbă, ca să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că de când am plecat de la cetate nu ne-am învrednicit să primim sfinţirea acelora." Şi îndată egumenul a trimis un monah la mânăstire, ca să cheme un preot şi să aducă bucate. Deci, venind preotul a săvîrşit Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit întîi ea singură, apoi şi slujnicele ei cu Prea Curatele Taine. Şi au mâncat acolo cu noi - grăieşte Pavel episcopul - şi a zis stăpâna către egumen: "Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca să petreci aici trei zile". Şi a făgăduit egumenul. Apoi, sculându-se acea fericită femeie s-a rugat Domnului cu dinadinsul şi s-a pristăvit. Iar noi, cu lacrimi cântâd deasupra gropii câtări, am îngropat-o. Iar în dimineaţa zilei a doua rugâdu-se, s-a pristăvit şi a doua cu pace: Aşijderea şi cea de a treia a murit în a treia zi. Şi, îngropâdu-le pe ele, ne-am întors, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce face minuni prea slăvite întru sfinţii Săi, căruia Se cuvin cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Viaţa şi pătimirea Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora (10 septembrie)

Sfânta Evanghelie

Sf. Muceniţe: Minodora, Mitrodora şi Nimfodora

« Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.

Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite. »(Ioan 3, 16-21)

http://www.teos.ro/evanghelie.php?order=1&year=2009&month=9&day=10&evanghelie=e4%23c3%23v16-21

Din Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie

Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, s-au adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alţii aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afară, precum oarecînd cei trei împăraţi de la răsărit au adus aur, tămîie şi smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru; şi-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sînge cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămîie, grăind cu apostolul: "A lui Hristos bună mireasmă suntem" (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mână bărbătească, spre bătăi dându-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă, ştiind bine că Domnul nu are trebuinţă de ale noastre bogăţii vremelnice, ci de noi înşine, după cuvântul lui David: "Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc". Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfînta lor viaţă şi vitejeasca pătimire.

Acestea s-au născut în Bitinia şi, după trup surori fiind, s-au făcut surori şi după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult decât lumii şi deşertăciunilor ce sunt în lume. Şi, vrînd ca împreună cu sufletul să-şi ferească şi trupul neîntinat, ca prin curăţie să se unească cu curatul mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: "Ieşiţi din mijlocul popoarelor şi vă deosebiţi, iar de necurăţia lor să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi" (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieşit de la petrecerea cea împreună cu oamenii, dorind şi hotărînd ca să petreacă în feciorie şi, înstră-inându-se de toată lumea, s-au sălăşluit la un loc singuratic, bine ştiind că nu se poate uşor să se păzească curăţia feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini de răutate şi de desfrânare. Că precum apele de izvoare intrând în mare îşi pierd dulceaţa şi cu apa mării împreunîndu-se se fac sărate, tot aşa şi curăţia, cînd s-ar sălăşlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării şi ar iubi-o pe ea, nu-i este cu putinţă ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceaţă să nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, până nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor, era fecioară curată, iar cînd a ieşit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau acolo şi s-a împrietenit cu dânsele, îndată şi-a pierdut fecioria sa (Facere 34,2).

Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale sale: "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" (I Ioan 2,16) nu ştie nimic altceva decât numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dânsa. Precum funinginea înnegreşte pe cei ce se ating de dînsa, tot aşa şi pe cei ce-o îndrăgesc îi face negri, necuraţi şi spurcaţi. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu se înnegrească de necurăţiile ei; fericite sunt aceste trei sfinte fecioare care au scăpat de lume şi de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit, că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor şi s-au făcut albe şi curate porumbiţe, care prin lucrare şi prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburând prin munţi şi prin pustietăţi, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să se odihnească, "pentru că pustnicilor celor ce sânt afară de lumea cea deşartă" li se face neîncetată dorire dumnezeiască.

Petrecerea lor era pe un deal înalt şi pustiu, care era aproape de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălăşluindu-se, petreceau neîncetat în post şi în rugăciuni. Lină adăpostire şi odihnă bună şi-au aflat curăţiei lor celei fecioreşti care, ca să nu fie văzută de oameni, au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe dealul cel înalt. La înălţimea muntelui s-au suit ca, praful cel pământesc de pe picioarele lor scuturîndu-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul loc în care petreceau viaţa lor cea îmbunătăţită se arată lepădarea de toate şi singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înaripează dumnezeiasca lor gândire, apele cele calde lângă care petreceau, nu înseamnă oare căldura inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpînd din robia Egiptului petrecea în pustie, aşa aceste sfinte fecioare, ieşind din lume, viaţa cea pustnicească au iubit-o. Şi precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe Dumnezeu, aşa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupeşti i-au ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gândului priveau spre dânsul luminos. Şi, precum acolo, prin lovirea în piatră au ieşit ape, aşa, în dânsele, din cea smerită lovire în piept, pâraie de lacrimi din ochii lor ieşeau şi cu atât mai calde erau izvoarele apelor, cu cât de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea şi prihănirile cele sufleteşti le curăţeau şi le albeau mai mult decât zăpada.

Dar ce mai aveau lacrimile să curăţească din acelea care, curăţindu-se pe sine de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, vieţuiau ca îngerii pe pământ? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulţimii păcatelor, se nasc umilinţa şi lacrimile; într-însele, ca în nişte curate fecioare, din dragostea cea către Dumnezeu izvor de lacrimi ieşeau, pentru că unde focul dumnezeieştii iubiri arde, acolo este cu neputinţă ca să nu fie ape de lacrimi. Că aşa este puterea focului aceluia care, când se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe cât este văpaia pe atât şi roua înmulţeşte; că pe câtă dragoste este undeva, pe atâta este şi umilinţă. Din dragoste se nasc lacrimile şi Hristos când plângea pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dânsul: "Vezi cum îl iubea pe el!" Plângeau sfintele fecioare în rugăciuni şi în dumnezeieştile lor cugetări pentru că iubeau pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi aşteptau vremea Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia: "Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua şi noaptea"; ca şi cum ar zice: "De aceasta ziua şi noaptea lăcrămăm, că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim şi să ne arătăm feţei prea dulcelui şi doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui vedere dorim să ne săturăm, aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor".

Cu o viaţă aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, când sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă cetatea deasupra muntelui stând, tot astfel tămăduirile neputincioşilor pe care, cu minune, dânsele le făceau, ca nişte trîmbiţe cu mare glas, prin toată partea aceea le-a vestit.

Într-acea vreme împărăţea Maximian păgînul, iar în partea aceea stăpînea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit să le prindă pe ele şi să le aducă înaintea sa. Mieluşelele lui Hristos, pe care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară şi cu nărav rău le-au prins şi le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata pagânilor cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoşi să privească la feţele lor cele cu sfântă cuviinţă, care străluceau cu îngereasca frumuseţe şi cu darul Sfîntului Duh. Se mira prigonitorul de frumuseţea lor cea în pustie păzită, frumuseţe cum nici în casele împărăteşti n-au văzut vreodată. Că deşi trupurile lor de multele osteniri şi de postiri erau istovite, feţele lor nu-şi pierduseră frumuseţea cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină de duhovniceasca bucurie şi veselie acolo nu se putea veşteji floarea frumuseţii feţei, după cum scrie: "Inima veselindu-se, faţa înfloreşte". Înfrânarea are uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumuseţează feţele omeneşti, precum pe Daniil şi cu dânsul pe cei trei tineri; aceştia în post şi în înfrînare trupească petrecând, frumuseţea lor întrecea pe a tuturor tinerilor celor împărăteşti din Babilon. Aceeaşi frumuseţe puteai să vezi şi la acele sfinte fecioare, încât se uimea mintea omenească văzând pustiniceştile flori şi dumnezeieştile fecioare că întreceau cu frumuseţea lor şi cu podoaba toate frumuseţile fiicelor omeneşti.

Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întâi de nume şi moşie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creştine se numesc, iar numele cele luate de la botez sunt Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, născute într-acea ţară a Bithiniei de un tată şi de o mamă. Apoi, a tins mai marele către dânsele vorba sa prin îmbunări, trăgîndu-le pe ele spre păgînătatea sa şi zicîndu-le: "O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noştri zei v-au iubit şi cu frumuseţe ca aceasta v-au cinstit, iar încă şi cu mari bogăţii a vă cinsti pe voi sunt gata, numai voi să le daţi lor cinste şi cu noi să le aduceţi jertfă şi închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi şi cînd vă va vedea împăratul vă va iubi, şi cu multe daruri vă va cinsti şi după cei mai mari ai săi vă va căsători pe voi şi veţi fi mai mult decît alte femei cinstite, slăvite şi bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, şi-a deschis gura sa cea tăcută, zicând: "Dumnezeu ne-a zidit pe noi şi cu chipul său ne-a înfrumuseţat, acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dânsul nici nu vrem a auzi. Iar de darurile voastre şi de aşa cinste avem trebuinţă precum cineva are trebuinţă de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă şi bărbaţi de bun neam de la împăratul tău ne făgăduieşti nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decît Domnul nostru, Iisus Hristos, căruia prin credinţă ne-am făcut mirese, prin curăţie ne-am însoţit, cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit şi El este nouă cinste şi slavă şi bogăţie şi de Dînsul nu numai tu şi împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta nu poate să ne despartă pe noi". Iar Mitrodora a zis: "Ce folos este omului de a dobândi toată lumea şi şi-ar pierde sufletul". Pentru că ce ne este nouă lumea aceasta împotriva iubitului Mire şi Domnului nostru? Tina împotriva aurului, întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea cea deşartă să cădem din dragostea Domnului şi să ne pierdem sufletele noastre?

Iar prigonitorul a zis: "Multe grăiţi că nu ştiţi chinurile, nici să luaţi bătăi, pe care, când le veţi şti, veţi zice altfel".

Atunci a răspuns cu râvnă Nimfodora: "Oare cu munci şi cu bătăi cumplite voieşti să ne înfricoşezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toţi muncitorii din toată lumea. Strînge toate felurile de munci şi le întoarce pe ele spre trupul nostru cel slab şi vei vedea că mai întâi toate uneltele acelea se vor sfărâma, mîinile tuturor prigonitorilor vor obosi şi toate felurile de munci ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pentru care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte, viaţă veşnică ne va fi nouă".

Iar mai marele a zis către dânsele: "Va sfătuiesc pe voi ca un tată; ascultaţi-mă pe mine, fiicelor, şi jertfiţi zeilor noştri. Sunteţi surori de un pântece, deci să nu vreţi a vedea una pe alta plină de necinste şi de ruşine, suferind cumplite munci, nici să poftiţi ca să vedeţi veştedă floarea frumuseţii voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sunt vouă de folos cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrînd ca să vă văd pe voi dezbrăcate, bătute, tăiate şi în bucăţi zdrobite. Deci, să vă supuneţi poruncii mele, că nu numai de la mine, ci şi de la împăratul să luaţi dar şi, toate bunătăţile luându-le, întru norocire să petreceţi zilele voastre, ascultându-mă pe mine acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare şi dureri grele vă vor cuprinde pe voi şi va pieri frumuseţea feţii voastre".

La aceste cuvinte a răspuns Minodora: "Nouă, o, judecătorule, nici îmbunările tale nu ne sunt primite, nici îngrozirile înfricoşate! Pentru că ştim că a ne desfăta voi de bogăţii, de slavă şi de toate dulceţile cele vremelnice ne este nouă a ne găti veşnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veşnica bucurie în ceruri. Şi acea nenorocire pe care o făgăduieşti nouă este nestatornică şi muncile cu care ne îngrozeşti pe noi sunt vremelnice. Iar ale Stăpânului nostru, atât muncile pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sunt veşnice, cât şi mulţimea bunătăţii pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfârşită. Pentru aceea, nu vrem bunătăţile voastre, nici ne temem de munci că sunt trecătoare, ci ne temem de muncile iadului şi privim la bunătăţile cele cereşti, că sunt veşnice, dar mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că suntem surori cu duhul, mai mult decât cu trupul. Şi, precum un pântece ne-a născut pe noi în lume, tot aşa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta şi o cămară a Mântuitorului să ne primească pe noi şi aşa nu ne vom despărţi în veci".

După aceasta, ridicându-şi ochii în sus a suspinat şi a zis: "O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor, nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri". Şi iar a zis către prigonitori: "Munceşte dar, o, judecătorule, acest trup al nostru care se vede, frumos răneşte-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumuseţare nu poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici hainele cele de mult preţ, precum sunt bătăile cele pentru Hristos al nostru, pe care demult dorim ca să le suferim".

Iar boierul a zis către dânsa: "Tu eşti mai mare şi cu anii şi cu înţelegerea, şi ar fi trebuit să înveţi şi pe celelalte să se supună poruncii împăratului; iar tu nu asculţi, răzvrătindu-te împreună cu dânsele. Deci, ascultă-mă pe mine, rogu-mă ţie, împlineşte porunca şi închină-te zeilor, aşa încât surorile tale, privind la tine, să facă tot aşa".

Iar Sfânta i-a răspuns: "În zadar te osteneşti îngrijindu-te ca să ne desparţi pe noi de Hristos şi să ne abaţi la închinăciunea idolilor pe care voi zei îi numiţi. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu care sunt, precum şi ele cu mine, un suflet, un gând şi o inimă, iubind pe Hristos. Deci te sfătuiesc pe tine să nu te osteneşti mai mult cu cuvintele, ci cu un singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobeşte mădularele, atunci vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos suntem şi suntem gata a muri pentru Dânsul"!

Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mânie şi toată iuţimea sa spre Minodora a vărsat. Şi îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici depărtîndu-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace şi patru speculatori (Cel ce retează capetele condamnaţilor) să o bată. Şi bătură pe sfânta în timp ce pristavul striga: "Cinsteşte pe zei şi laudă pe împăratul şi legile lui nu le defăima"! Şi o bătură pe ea două ceasuri. Iar când a zis chinuitorul către dânsa: "Jertfeşte idolilor!", ea a răspuns lui: "Nu fac altceva decât numai jertfă aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?" Iar prigonitorul porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul fără milă, sfărâmându-i alcătuirile ei, frângându-i oasele şi trupul zdrobindu-i. Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osârdie a Mirelui sau Celui fără de moarte şi de dorire, cu vitejie răbda ca şi cum nu simţea durerile. Apoi, din adîncul inimii a strigat: "Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea şi dragostea inimii mele, la Tine pun nădejdea mea şi mă rog, primeşte în pace sufletul meu". Şi acestea zicându-le şi-a dat duhul şi a mers la iubitul său Mire, înfrumuseţată cu rănile ca de nişte podoabe de mult preţ.

Iar după patru zile prigonitorul punîâd pe Mitrofora şi pe Nimfodora înaintea sa la judecată, a adus lângă picioarele lor trupul cel mort al surioarei lor cea mai mare. Şi zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit cu nimic, şi nu era pe dâsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărâate de la picioare până la cap, nu era nimic întreg, şi era umilită privelişte pentru toţi. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca şi cum ar zice: "Oare vedeţi pe sora voastră? Aceeaşi soartă veţi avea şi voi!" Şi nădăjduind că acele două surori, văzînd trupul surorii lor muncit aşa de cumplit, se vor teme şi se vor supune voiei lui. Iar toţi cei ce erau de faţă, privind la trupul acela mort şi cumplit, erau biruiţi de firească jale şi umilindu-se, plângeau; doar singur prigonitorul mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora şi Nimfodora, deşi dragostea cea către soră le pleca spre lacrimi, le oprea pe ele dragostea cea mare a lui Hristos şi nădejdea cea încredinţată, că sora lor acum se veseleşte în cămara Mirelui său, şi pe dânsele le va aştepta la sine ca, de aceleaşi răni împodobindu-se, să se sârguiască a veni şi a se arăta feţii Domnului celui prea dorit. Aceasta oprea lacrimile sfintelor fecioare care, privind sfântul trup cel ce zăcea în-intea lor, ziceau: "Fericită eşti tu, soro şi maica noastră, căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună şi a intra în cămara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il vezi, ca nezăbovind să ne poruncească şi nouă ca prin a ta cale să venim la Dînsul şi să ne închinăm măririi Lui, să ne îndulcim de dragostea Lui şi să ne veselim cu Dânsul în veci. O, prigonitorilor, de ce zăboviţi mult neucigându-ne pe noi? Pentru ce ne lipsiţi pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne daţi nouă degrabă acest pahar al morţii, de care însetăm ca de o prea dulce băutură? Iată, gata sunt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere, trupul spre rupere, capetele spre tăiere şi gata inima spre bărbăteasca răbdare. Deci, începeţi lucrul vostru şi să nu nădăjduiţi de la noi nimic, căci nu vom pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeţi pe noi cu osîrdie dorind de moarte şi ce vreţi mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!" Iar judecătorul, deşi vedea minţile lor cele nefricoase şi dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă, cu momire, ca să se plece la gîndul său, şi le zicea oarecare lucru viclean.

Ele i-au răspuns: "Cât o să mai stăruieşti, ticălosule, a grăi cele potrivnice hotărârii noastre celei tari? Dacă crezi că suntem ramuri ale unei rădăcini şi surori de un pântece, apoi să ştii cu de-adinsul că şi un gând avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înţelegi: că dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăţie şi cu toate acestea atâta putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar şi zăcînd şi gura închisă avînd-o, ne învaţă pe noi şi ne sfătuieşte spre nevoinţa cea mucenicească? Deci, nu ne vom despărţi de dânsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre, ci vom muri, precum şi aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogăţiile tale făgăduite, ne lepădăm de slava şi de tot lucrul cel ce din pământ este şi în pământ iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioşi, avînd pe Cel nestricăcios, pe carele Il iubim şi căruia în loc de zestrea noastră, Ii aducem moartea cea pentru Dânsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea fără de moarte, veşnică şi sfântă".

Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de aşteptarea sa, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora spînzurând-o, să-i ardă cu făclii trupul. Şi i-au ars tot trupul două ceasuri. Iar o muncă ca aceasta răbdând, şi-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire, pentru care pătimea, cerând ajutor de la Dânsul. Iar arsă ca un cărbune luând-o de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu beţe de fier tare să o bată, sfărâmându-i toate mădularele ei şi într-acele munci Sfânta Mitrodora, strigînd către Domnul, şi-a dat în mîinile Lui sfântul său suflet.

Deci, murind ea, adusă a fost a treia mieluşea a lui Hristos, Sfânta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale sale şi de cea cumplită ucidere a acelora înfricoşându-se, să se lepede de Hristos. Şi a început către dânsa prigonitorul cu vicleşug a zice: "O, frumoasă fecioară, de a cărei podoabă eu mai mult decât de ale celorlalte mă minunez, şi de tinereţe mi-e milă! Zeii îmi sunt martori că nu te iubesc mai puţin decât pe fiica mea, numai apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea de la împăratul mare dar, că îţi va da ţie averi şi cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei avea la dânsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca şi surorile tale, ale căror trupuri le vezi aici." Iar sfânta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar împotrivă-i grăia, ocăra idolii şi pe închinătorii de idoli, ca David zicând: "Idolii păgânilor, argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dânşii." Iar văzând nelegiuitul că nu sporeşte cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcând-o, pe ea să o spânzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicându-şi ochii, îşi mişca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.

Şi când a strigat pristavul, jertfeşte idolilor, şi te vei izbăvi de munci, a răspuns sfânta: "Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru care şi a pătimi îmi este dulceaţă mie şi a muri dobândă".

La sfârşit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu beţe de fier până la moarte şi ucisă a fost sfânta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

***

Aşa treimea aceasta de fecioare, pe Sfânta Treime a proslăvit cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească vii, ci şi moarte fiind şi-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblânzită. Pentru că a poruncit să aprindă un foc mare şi trupurile sfintelor muceniţe într-însul spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcându-se, deodată alt foc cu tunet mare a căzut din cer şi îndată a ars pe Fronton şi pe toţi slujitorii lui, cei ce au muncit pe sfintele muceniţe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a vărsat şi l-a stins. Atunci, credincioşii, luând trupurile sfintelor de foc nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un mormînt. Pe cele care un pântece le-a născut, pe acelea şi un mormânt le-a primit, ca cele ce nedespărţite au fost în viaţa lor, nedespărţite să fie şi după moarte. Surori au fost pe pământ, surori sunt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor, surori şi în mormânt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Şi curg dintr-însa râuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime şi întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni să ne învrednicim a vedea pe Sfânta Treime, cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Icoana : http://www.util21.ro/biserica-internetul/ce-sfant-

sarbatorim-azi.htm

Troparul Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, glasul al 4-lea
Valurilor celor întreite ale chinurilor şi moarte amară, pentru viaţa cea veşnică aţi schimbat, sfintelor muceniţe trei fecioare, mărturisind înaintea divanurilor celor fără de lege pe Treimea cea nezidită. Pentru aceea, cu sabia fiind tăiate, urmaţi acum Mielului celui junghiat şi vă rugaţi pentru cei ce cinstesc sfinţită pomenirea voastră.

Condacul Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, glasul al 4-lea
Chinuite fiind cu cruzime pentru Treime, aţi biruit pe vrăjmaşul cel mult meşteşugăresc, fiind alcătuite cu Duhul ca nişte surori. Pentru aceea, v-aţi sălăşluit împreună cu cele cinci fecioare în cămara cea cerească, biruitoarelor; şi împreună cu îngerii staţi înaintea Împăratului tuturor, bucurându-vă neîncetat.

*Textele sunt preluate din Mineiul pe septembrie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003

http://dranik.wordpress.com/2008/09/06/10-septembrie-sfintele-mucenite-minodora-mitrodora-si-nimfodora/

"Acolo unde se înmulţesc cei educaţi strâmb şi societatea începe să devină din ce în ce mai strâmbă "

« A suflat Dumnezeu suflare de viaţă şi a luat fiinţă omul după chipul lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă şi la cea de-a doua naştere prin suflarea Dumnezeiescului Duh, despre care nu se ştie de unde şi cum vine, se pun temeiurile vieţii noi şi se reface chipul lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare ; de acum încolo începe truda înălţării chipului la desăvârşita asemănare. Acest chip, renăscut de către Duhul lui Dumnezeu după chipul Ziditorului, se preschimbă din slavă în slavă, dar nu fără lucrarea noastră : ale noastre sunt truda şi osteneala, dar Dumnezeu zideşte şi face să crească cu harul Preasfântului Duh, prin credinţa în Domnul. Iată idealul şi mijlocul de a da fiinţă în noi înşine chipului şi asemănării lui Dumnezeu !Şi câte nu se vorbesc şi nu se scriu în ziua de azi despre educaţie ! Cu toate acestea, ea este lămurită în puţine cuvinte de cuvântul lui Dumnezeu. Tu doar apucă-te să înfăptuieşti ceea ce este poruncit şi educaţia ta va ajunge singură la ţel. Aceasta este calea de educaţie a lui Dumnezeu, ea însă nu înlătură căile omeneşti, dimpotrivă, le îndreptează şi le încununează cu reuşită. Atunci însă când nu sunt urmate decât căile omeneşti, educaţia este, de obicei, neîndestulătoare, nedeplină şi nu arareori strică de tot pe cei educaţi ; iar apoi toată viaţa lor merge strâmb. Acolo unde se înmulţesc cei educaţi strâmb şi societatea începe să devină din ce în ce mai strâmbă – şi ca viaţă, şi ca vederi. Sfârşitul e strâmbătatea de obşte : unul e putred într-o parte, altul în alta. »

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul

Sfânta Scriptură - lecturile zilei

« De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-aţi silit! Căci se cuvenea să vorbiţi voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deşi nu sunt nimic. Dovezile mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin semne, prin minuni şi prin puteri. Căci cu ce sunteţi voi mai prejos decât celelalte Biserici, decât numai că eu nu v-am fost povară? Dăruiţi-mi mie această nedreptate. Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii. Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin. Dar fie! Eu nu v-am împovărat. Ci, fiind isteţ, v-am prins cu înşelăciune. Am tras eu folos de la voi, prin vreunul din aceia pe care i-am trimis? L-am rugat pe Tit şi am trimis, împreună cu el, pe fratele. V-a asuprit Tit cu ceva? N-am umblat noi în acelaşi duh? N-am călcat noi pe aceleaşi urme? De mult vi se pare că ne apărăm faţă de voi. Dar noi grăim în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Şi toate acestea, iubiţii mei, pentru zidirea voastră. (II Cor. 12, 10-19)

« Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece, Îl întrebau despre pilde. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi. Şi le-a zis: Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele? Semănătorul seamănă cuvântul. Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor. Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor. Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută. Şi le zicea: Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare. Cine are urechi de auzit să audă.»(Mc. 4, 10-23)