Arhim. Sofronie: "Unde este duhul Domnului, acolo este libertatea"

« Eu n-am făcut decât în parte experienţa libertăţii spirituale. Din vremea când am devenit părinte spiritual şi duhovnic, sunt lipsit de ea, căci sunt legat prin dragoste de aceia pe care Domnul îi călăuzeşte către mine.. Nu arareori dragostea mă înrobeşte celor pe care îi slujesc, care, căutându-L pe Dumnezeu, au nevoie de mine. »

« Mare şi minunată este lumea sfintei libertăţi. În afara ei, mântuirea, ca îndumnezeire a omului, este cu neputinţă. Este vital ca omul să se hotărască el însuşi, în mod liber, pentru veşnicie. Întreaga zidire aspiră să fie eliberată de robia stricăciunii pentru a intra în libertatea copiilor lui Dumnezeu(Rom. 8, 21-23).

În zilele noastre, în toate părţile lumii se desfăşoară o luptă pentru libertate şi independenţă, dar abia se află vreun om căruia taina dumnezeieştii libertăţi a copiilor Părintelui Ceresc să-i fi fost descoperită. Cuvintele sunt neputincioase spre a descrie minunăţia acestei stări : nu se cunoaşte decât printr-un dar de sus. Şi, din nou, nu mă pot opri să-mi amintesc de Apostolul Pavel, care, fără cea mai mică îndoială, cunoştea această libertate în mod dumnezeiesc împărătească : Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci ea a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei...(Romani 8, 19-20)

Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei(Galateni 5, 1). Este uşor de înţeles că patima de a domina pe fratele nostru are ca urmare imediată pierderea independenţei : mai mult, ceea ce este mai îngrozitor, Dumnezeul dragostei se îndepărtează de noi şi harul Duhului Sfânt ne părăseşte. În adâncurile sufletului, de la înrobire, se pregăteşte o cădere în vidul nefiinţei. Asemănarea cu Domnul domnilor exclude înrobirea, în care nu este viaţă veşnică, nici chiar vremelnică. Dominaţia se stabileşte în mod obişnuit prin violenţă şi masacrare. La Judecata de Apoi, cei care n-au dat dovadă de milostivire vor fi judecaţi după principiul : Cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi încă : Judecata este fără milă pentru cei ce n-au făcut milă(Matei 7, 2 ; Iacob 2, 13)

Unde este duhul Domnului, acolo este libertatea(II Corinteni 3, 17). Dar în forma sa absolută, libertatea nu este proprie decât lui Dumnezeu. Iar omului îi este dată binecuvântarea de a o recunoaşte, în parte, în rugăciunea unită cu o voinţă potrivit poruncilor. Dar nepreţuit al cerului, rugăciunea cere « răgaz ». Pentru a-L putea întâlni pe Hristos Cel Viu, nu este prea împovărător de a renunţa la plăcerile care îl atrag pe om şi, tuturor acestora, a le prefera convorbirea cu El. Acest privilegiu deosebit – voi spune chiar cu îndrăzneală, această fericire – mi-a fost dat, şi mai ales în pustie. Conceptul « ascetic » de « pustie » nu este geografic, ci desemnează un mod de viaţă : o îndepărtare de oameni în aşa fel încat, nimeni nevăzându-ne nici neauzindu-ne, nu vom fi supuşi nici unei puteri omeneşti şi nici noi nu vom domina pe nimeni altcineva.

Această libertate ne este indispensabilă dacă voim să ne scufundăm pe de-a întregul cu duhul nostru[...] în sfera dumnezeiască. Atunci nepătimirea dumnezeiască, mai preţioasă decât toate valorile pământului, ne poate fi comunicată. Un astfel de om nu va avea niciun gând de stăpânire asupra fratelui său ; el nu va căuta nici cinste, nici slavă, nici, din motive mai puternice, bogăţii materiale[...] Eu nu am înţeles pentru ce în pustie binecuvântarea de a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu(Romani 8, 21) a pogorât asupra mea. Nu pot spune că am primit acest dar până la măsurile lui cele mai înalte, adică atunci când omul a biruit cu adevărat asupra puterii pe care păcatul şi moartea o exercită asupra lui. Dar, în anumite momente, mă aflam la limită de unde înţelegeam că libertatea deplină vine atunci când moartea este biruită. Cel care nu se teme de moarte se află pe drumul care duce la libertate. Omul este ţinut în robie dacă în el predomină o ataşare de ceea ce este pământesc[...]

Eu n-am făcut decât în parte experienţa libertăţii spirituale. Din vremea când am devenit părinte spiritual şi duhovnic, sunt lipsit de ea, căci sunt legat prin dragoste de aceia pe care Domnul îi călăuzeşte către mine.. Nu arareori dragostea mă înrobeşte celor pe care îi slujesc, care, căutându-L pe Dumnezeu, au nevoie de mine. Totuşi, într-o oarecare parte, în străfundul sufletului meu, urmele experienţei pe care am trăit-o încă subzistă. Pentru prima dată, această experienţă mi-a fost dată în Franţa, într-o formă încă neclară, când am simţit o nevoie imperioasă de a mă depărta de lume. Am mulţumit purtării de grijă a lui Dumnezeu asupra mea, văzându-mă liber să fac acest pas, căci nu se afla în lumea întreagă cineva a cărui viaţă ar fi depins de mine. În setea mea de Dumnezeu, puteam să iau asupra mea orice risc ; nu eram alipit de nimic, eram gata să fac faţă tuturor dificultăţilor. Aceasta a fost experienţa iniţială a libertăţii împărăteşti a sufletului meu. În libertatea iubirii Sale, Hristos S-a dăruit morţii şi, prin aceasta, ne-a deschis calea către cunoştinţa supremă, către nemurirea dumnezeiască. »

Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, pag. 204-207

Sursa imaginii:

http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68665-dragostea-pana-la-ura-de-sine

Arhim. Sofronie: "rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui"

„Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.

„Ne este rău şi suferim, dar în acelaşi timp, suntem copleşiţi de bucurie în însăşi această suferinţă şi în dragostea noastră Îl venerăm şi Îl adorăm. În forma ei cea mai curată, rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…Şi le-a zis: Când vă rugaţi ziceţi: Tatăl nostru(Luca 11, 1-2). Deci voi aşa să va rugaţi(Matei 6, 9-13)

Tatăl nostru Care eşti în ceruri

Sfinţească-Se numele Tău: Tu ai dat duhului meu să respire mireasma sfinţeniei Tale şi acum sufletul meu este însetat de a fi sfânt în Tine.

Vie Împărăţia Ta: ascultă-mi rugăciunea, viaţa Ta împărătească să mă umple pe mine , care sunt sărac şi ticalos, şi să devină viaţa mea în vecii vecilor.

Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ: pe pământul fiinţei mele create…ca să fiu inclus şi eu, muritorul, în marele curent al acestei Lumini, precum este El în Tine Însuţi de la început.

Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi: si înainte de toate şi după toate Pâinea cea adevărată care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii(Ioan 6, 32-33).

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri: Cu deadinsul Te rog, trimite asupra mea, care sunt căzut în stricăciune, harul Sfântului Tău Duh; ca să-mi dea puterea de a ierta tuturor toate, pentru ca nicio piedică să nu rămână în mine şi să mă împiedice să primesc de la Tine iertatrea nenumăratelor mele păcate.

Şi nu ne duce pe noi în ispită: O, Tu Care cercetezi inimile, Tu cunoşti mârşăvia mea şi aplecarea mea spre păcat, Te rog, trimite îngerul Tău , cu sabie înflăcărată, ca el să-mi oprească alunecarea ce duce la cădere(Numeri 22, 22 şi urm.).

Ci ne izbăveşte de cel viclean: Părinte Sfinte, Atotţiitorule şi Bunule, slobozeşte-mă de cursa vrăjmaşului nostru, potrivnicul Tău, căci este mai presus de puterile mele să lupt singur cu el.

Într-o primă etapă, rugăciunea noastră este o rugăciune de cerere pentru noi înşine. Dar, când Duhul Sfânt creşte cunoştinţa şi lărgeşte câmpul conştiinţei noastre, rugăciunea noastră ia dimensiuni cosmice şi chemând pe Tatăl nostru, prin cuvântul nostru gândim la întreaga omenire şi cerem stăruitor harul asupra tuturor oamenilor, cu aceeaşi fierbinţeală ca pentru noi înşine.

Sfinţească-Se numele Tău: întru toate popoarele. Vie Împărăţia Ta în sufletul tuturor oamenilor, în aşa fel ca Lumina vieţii care izvorăşte din Tine să devină viaţa întregii noastre lumi. Facă-se voia Ta, singura care este sfântă şi capabilă să unească pe toţi oamenii în dragostea lor pentru Tine, pe pământul pe care îl locuim, precum domneşte ea în cer întru Sfinţi. Izbăveşte-mă de cel viclean – de ucigaşul(Ioan 8, 44), care seamănă pretutindeni neghina urii şi a morţii(Matei 13, 27-28)

Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, pag. 200-202

Surse:

http://ciprianvoicila.blogspot.com/2009/05/parintele-sofronie-saharov-catre-david.html

http://rafailnoica.wordpress.com/

Vezi si:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/11/fericitul-sofronie-saharov-cuvantarea-de-ramas-bun/

Fragment din "Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov"

"În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.

http://rafailnoica.wordpress.com/2009/01/30/viata-arhimandritului-sofronie-saharov/

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "Cel cu înclinare către duhovnicie va înţelege şi pilda, iar celui lipsit de această înclinare, degeaba îi vorbeşti."

Sâmbătă[…]Rom. 8, 14-21; Mt.9, 9-18].Cui i s-a deşteptat, prin lucrarea fricii de Dumnezeu şi a imboldurilor conştiinţei, simţul trebuinţelor duhovniceşti, acela capătă un simţ aparte, prin care ghiceşte tâlcul spuselor privitoare la duhovnicie, chiar dacă acestea ar fi înveşmântate în straiul parabolei. Parabola nu ascunde adevărul de asemenea oameni , ci îl descoperă şi mai limpede. Cel ce nu are o astfel de întocmire sufletească, nu pricepe nimic atunci când aude o parabolă privitoare la cele duhovniceşti; şi chiar dacă i s-ar vorbi despre aceste lucruri pe şleau, el ar prinde numai cuvintele, nu şi miezul lucrurilor; acesta, venind împotriva tuturor concepţiilor sale, i s-ar părea o neghiobie de care nu ar întârzia să-şi bată joc. Tocmai aceasta este pricina pentru care Domnul vorbea poporului în pilde. Cel cu înclinare către duhovnicie va înţelege şi pilda, iar celui lipsit de această înclinare, degeaba îi vorbeşti. „Pentru că, văzând, nu văd, auzind, nu aud, nici nu înţeleg!. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat!”(Mt. 13, 12-15). Însă pe cei în stare să întrezărească adevărul ascuns, pilda i-a zidit după cuviinţă. „Celui ce are i se va da şi-i va prisosi.”

Părintele Porfirie - "Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite"

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti si iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor: „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul[…].

Când copiii sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoişti nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru , Biserica noastră, Hristosul nostru nu îl voieşte.

Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copiii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-l tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate.

Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Astfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, si copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu este bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte, îl ceartă la vreme(Pildele lui Sol. 12, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.

Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, este de ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul[…] Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest caz, vor vedea că egoistul este bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem de mari, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu, i-am făcut egoişti, iar acum iată roada.

Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.

Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar raiul! N-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru[…] Aşa este bine – smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă sint prost[…] Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat ? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prinj sfânta smerenie. Omul smerut este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase, nu sunt adevărate?

Cui îi spui asta va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…” Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism. Însă firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Aşadar, când noi umflăm în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ ale vieţii, Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc?”

[…] Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate acestea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se întamplă asta?” Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun adeseori când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! Ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există este ca şi cum am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se şi numeşte antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.

Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!” Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.

Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adreseaza copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi zicând: „Trebuie să ne înţelegeţi”. Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.

De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să se sălăşluiască înlăuntrul lor.

Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Cartea Românească, Editura Egumeniţa, traducere din limba greacă de ieromonahul Evloghie Munteanu(Ieroschimonahul Teofan de la M-rea Nera)

Despre Părintele Porfirie:

http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/parintele_porfirie.htm

http://www.agnos.ro/magazin/product_info.php?products_id=182