Cele mai subţiri mişcări ale patimilor(II)

Pentru a da roade, este obligatoriu să te grăbeşti să recunoşti vrăjmaşii tăi şi ai lui Dumnezeu, de îndată ce ai observat ceva pătimaş la tine. De ce trebuie să te grăbeşti? Pentru că atracţia faţă de patimă se face simţită din primul moment al apariţiei ei. Mulţumirea de sine încă mai stă ascunsă în noi, mult timp după ce am renunţat cu adevărat la noi înşine şi ne-am predat lui Dumnezeu, chiar dacă suntem statornici în hotărârea noastră. Patima este întotdeauna bine întâmpinată de această mulţumire de sine ascunsă sau egoism. ; asemenea bunăvoinţă se exprimă printr-o atracţie mai mare  sau mai mică faţă de acea patimă. Deci este nevoie să respingem această atracţie şi să ne stârnim mânia. Amândouă sunt posibile şi sunt  încurajate prin recunoaşterea şi mărturisirea vrăjmaşului, care se manifestă prin gânduri sau lucrări pătimaşe, indiferent cât sunt de încântătoare. De îndată ce-ţi dai seama de prezenţa unei patimi, mânie-te faţă de ea într-un mod hotărât.

Această mânie se va ivi de la sine.

Nu ai nevoie de cunoştinţe intelectuale ca să recunoşti vrăjmaşul din patimă. Este suficient să te gândeşti că de vreme ce Dumnezeu nu priveşte cu mulţumire nimic din ceea ce ţine de patimi,  El nu priveşte cu bunăvoinţă nici pe cel care acceptă şi îndrăgeşte patima sa. Ştii că patimile Îl mânie pe Dumnezeu împotriva noastră şi că ele ne separă de El. Aceasta este distrugerea cea de pe urmă. Gândurile şi credinţa omului care petrece cu luare aminte, încep să strălucească în conştiinţa şi în sclipirea ochiului şi imediat capătă ecou în inimă ca o duşmănie, furie şi mânie faţă de patimă. Totuşi, nu te lupta cu patima, născocind diferite puncte de acuzare împotriva ei. Reuşita împotriva ei este foarte îndoielnică. Pe când tu îţi alegi punctele de acuzare, acuzata – patima – şade acolo ca într-o boxă a acuzaţilor şi încă este apărată de avocatul ei – atracţia. Asta înseamnă că tu mai păstrezi în tine necurăţia, şi aceasta cu voia ta, ceea ce este foarte periculos. Nu trebuie să mai faci aceasta. Fără să mai dezbaţi problema, hotărăşte-te ca de îndată ce observi în lăuntrul tău o patimă, să descoperi vrăjmaşul şi să te mânii pe el.

Metanie stângace

Pe lângă biserica „Sfânta Vineri” din Ploieşti trec în fiecare zi a săptămânii, fără exagerare, şcoala în care lucrez fiind foarte aproape de acest locaş de cult, cunoscut tuturor concetăţenilor noştri evlavioşi. Îţi dă un sentiment de negrăit să te închini în fiecare zi Sfintei Cuvioasei Parascheva, rugând-o să mijlocească pentru tine şi pentru cei apropiaţi ţie şi ştiind că Sfânta te ascultă. Pot spune că face parte din casă şi din familia mea, aflându-şi un loc aparte în inima şi mintea mea, nu numai din motivul amintit, ci dintr-o tainică purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care a ales-o ocrotitoare a mea înainte ca eu să fi crezut în El sau să fi mers vreodată la Biserică. În copilărie şi în adolescenţă, fiind elevă la Şcoala „Sfânta Vineri” - denumire pe care a primit-o mai nou, ca o recunoaştere a relaţiei dintre cele două spaţii publice -,  obişnuiam să privesc în pauze sau chiar în timpul unor ore mai puţin solicitante, spre silueta bisericii Cuvioasei Parascheva de alături. Minunată Pronie! Dar întunecată minte, că nu am înţeles de fel semnificaţia acelei construcţii impunătoare care îmi deştepta doar visuri profane sau servea drept fundal visării.  Prima şi singura Sfântă Cuminecare pe care mi-amintesc să o fi primit în anii tineri s-a petrecut, printr-o fericită împrejurare, în Biserica Sfintei Vineri. Era probabil Postul Mare, iar una dintre mătuşile mamei mele, femeie credincioasă, m-a dus şi m-a împărtăşit, din datorie creştinească. Dumnezeu să o ierte, că a trecut la Domnul, cu credinţa neştirbită!

 Au trecut dureros anii, răvăşindu-mă şi întărindu-mă în patimi fără număr, purtându-mă departe de Cuvioasa şi de biserica ei. Domnul a rânduit, însă, întoarcerea mea în oraşul tinereţii şi apoi întoarcerea mea la credinţă, de care fugisem cu mândrie demonică de „intelectual”. Iată că, spre surprinderea mea, războiul devastator al patimilor s-a pornit cu tărie dintru început, vrăjmaşul încercând să mă sperie şi să mă facă să dau bir cu fugiţii, recăzând în mlaştina unei vieţi păcătoase. Dar mi-am aflat alinarea după ce, timp de câteva luni, am căutat adăpost sub veşmântul duhovnicesc al ocrotitoarei Parascheva de la „Sfânta Vineri”. Toată durerea şi deruta pătimaşului lovit de războiul diavolesc îngăduit de Domnul spre încercare, s-au revărsat din inimă la picioarele Cuvioasei.

M-au cercetat atunci cele mai curate intenţii şi cea mai mare apropiere de Domnul, care au venit prin mijlocirea ei: râvnă pentru nevoinţe, post, priveghere şi rugăciune, dragoste pentru viaţa monahală şi părăsirea lumii, milostenie şi fapte bune. Că nu poţi să gândeşti la viaţa Sfintei Maicii noastre Parascheva fără să te umpli de dorul celor cereşti şi de dorinţa de a lepăda toate cele din lume pentru dragostea lui Hristos.

Războaie peste războaie s-au derulat în cei nouă ani care au trecut de atunci şi, liniştindu-se cât de cât apele, mai zăbovesc uneori în biserica impunătoare a Sfintei Vineri, profitând de împrejurări. Sfânta Liturghie la Sf. Vineri sau Vecernia, sau un Sfânt Maslu. Într-un chip cu totul minunat, fiecare împrejurare mă umple de pocăinţă şi îmi readuce aminte de smerita cugetare fără de care nicio nevoinţă a noastră nu valorează nimic. E tot lucrarea Cuvioasei Parascheva, acum nu mai am pricină de îndoială. Aşa cum n-a suferit apropierea celui întinat de patimi din mormântul ei, aşa nu suferă nici mândria noastră, care ne ucide, de nu ne vom ridica împotriva ei cu mânie mare, cum spune Sfântul Teofan. Cine se priveşte în oglinda curată a Sfintei Parascheva, singur se înspăimântă de chipul său deformat de patimi şi, cu izvor de lacrimi, începe truda de a-şi spăla întinatul său suflet, chemând harul lui Dumnezeu atotcurăţitor, prin mijlocirile Maicii Parascheva, cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi pe noi.

Sursa foto: http://www.ploiesti.ro/sfvineri.php

"Biserica actuală înlocuieşte alte două biserici existente în cursul vremii, de la care nu au rămas urme.
Primul lăcaş a fost construit în 1802, era o biserică mică, din zid până la ferestre iar în sus din lemn.

A doua biserică a fost ridicată în 1828, ctitori fiind negustorii braşoveni din Ploieşti, motiv pentru care era numită şi "Biserica Braşovenilor". Dar nici această construcţie nu a rezistat mult deteriorandu-se din cauza materialelor şi a soluţiilor constructive, astfel ca în anul 1874, s-au impus măsuri urgente de reparaţii, dar pe baza documentelor existente, întreg procesul a condus la soluţia radicală de a construi o nouă biserică.

Până în 1874, biserica s-a numit "Sfânta Cuvioasa Paraschiva", dar prin traducerea cuvântului "paraschevi" din limba greacă, a fost consacrată denumirea de "Sfânta Vineri". Construcţia monumentalei biserici a durat cinci ani, între 1875-1880 . "Această sfântă biserică cu hramul Sfânta Cuvioasă Paraschiva, s-a zidit din temelie în anul 1875, în zilele Prea înaltatului Domn Carol I şi a sfinţiei sale Mitropolitului Calinic, cu ajutorul enoriaşilor şi a altor pioşi cetăţeni, prin stăruinţa epitropilor, Ioan Eliad, C. Mateescu, T. Popescu şi a preotilor Ioan Văleanu, Ioan Mihăilescu, Gh. Niculescu şi a cântăreţului Iancu Popescu şi s-a sfârşit în anul 1880".

Pictura murală în ulei, aplicată în 1880, adevărată operă de artă, a marelui artist plastic Gheorghe Tattarescu plasează biserica Sfânta Vineri printre cele mai valoroase din ţara. "

[sursa: http://www.biserici.org]

Cele mai subţiri mişcări ale patimilor(I)

Omul trebuie să alunge chiar şi cele mai subţiri mişcări ale patimilor. Mânia îngăduită

Vreau să te laud…sau nu, vreau să prezint avantajele situaţiei tale cu privire la patimi.

Eşti tânără şi patimile nu au reuşit să se întărească. Deşi, în tine se află acum toate patimile, ele sunt întocmai ca nişte copilaşi: fără putere şi cam obosite. Acesta este un mare avantaj pentru tine, pentru că de multe ori va fi suficient  să observi o patimă pentru a te îndepărta de ea sau pentru a o alunga. Nu aşa se întâmplă cu cei sunt mai în vârstă şi care au îngăduit patimilor să se întărească. Acolo patimile urlă ca leii şi atacă cu putere pe omul care se ridică împotriva lor. Dar ai şi un mare dezavantaj; din cauza gândurilor neînsemnate, a cugetelor şi faptelor pătimaşe, le poţi privi cu indiferenţă, gândind: „ Acesta nu este un lucru important; va trece de la sine, omul nu trebuie să se îngrijească de toate nimicurile”. Acest gând atât de normal pentru tine, este periculos. Dacă acţionezi în felul acesta înseamnă că laşi cugetele şi mişcările pătimaşe să sporească şi să se întărească. Ele se instalează  cu putere şi din lucrurile mici ies cele mari. Atunci ele nu vor mai putea fi îndepărtate doar printr-o singură privire aspră.

 De aici ar trebui să realizezi că, oricât de mică sau de fragilă îţi apare o patimă, este necesar să o priveşti ca pe cea mai mare şi mai puternică. Când bei apă, bei până la ultima picătură; când îţi intră o aşchie în deget, chiar dacă este foarte mică şi aproape invizibilă, te jenează tare şi faci  totul ca să scapi de ea; când cel mai mic firicel de praf îţi intră în ochi şi te supără, te străduieşti să-l scoţi din ochi cât mai repede posibil. Aşadar, lucrează în felul acesta cu patimile : indiferent cât de mici sunt ele în aparenţă, grăbeşte-te să le alungi şi fă aceasta fără nici o milă ca să nu mai rămână nici urmă din ele.

Cum le poţi alunga? Prin mânia care le stă împotrivă sau înfuriindu-te pe ele. De îndată ce observi o patimă, încearcă să te mânii pe ea cât mai repede cu putinţă. Această mânie reprezintă o respingere hotărâtă a patimii. O patimă nu poate fi primită dacă nu există atracţie faţă de ea; însă orice atracţie este distrusă de mânie, şi patima va pleca sau va dispărea la prima manifestare a mâniei. Acesta este singurul caz când mânia este îngăduită şi de folos. Am găsit la toţi Sfinţii Părinţi faptul că mânia este îngăduită tocmai pentru aceasta., aşa că ei se puteau înarma împotriva patimii şi a lucrărilor pline de păcat ale inimii alungându-le cu ajutorul mâniei. Ei dovedesc aceasta prin cuvintele proorocului  David: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi(Psalmul 4, 5); acest sfat fiind repetat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 4, 26. Mâniaţi-vă faţă de patimă şi nu veţi păcătui, pentru că patima este alungată de mânie; fiecare ocazie de a păcătui este curmată de aceasta.

Înarmează-te împotriva patimilor în felul acesta. Mânia aceasta trebuie să se înrădăcineze în tine chiar din momentul în car te-ai hotărât să te nevoieşti pentru Dumnezeu din toată inima şi să faci cele bineplăcute înaintea ochilor Lui.  Ai intrat într-o legătură veşnică cu Dumnezeu. Însuşirea acestei legături este: prietenii tăi sunt prietenii mei, vrăjmaşii tăi sunt vrăjmaşii mei. Ce sunt patimile? Vrăjmaşi. Ura lui Dumnezeu faţă de ele este exprimată prin întreg Cuvântul Său. Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, lăcomia este închinare la idoli, Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor  şi aşa mai departe. De aceea Apostolul a dat creştinilor acest cuvânt despre patimi: nici să se pomenească întru voi.(Efeseni 5, 3). Aşa că urmează să-ţi aprinzi mânia împotriva patimilor din tine de îndată ce se arată. Totuşi, datorită căderii noastre, nu se întâmplă întotdeauna aşa. De aceea, mânia faţă de patimi necesită o lucrare specială, fără reţinere şi plină de împotrivire, un efort şi o străduinţă îndreptată în mod deosebit spre ele.

Din volumul Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”, Iaşi, 2006.

Sursa foto:

http://www.crestinortodox.ro/cauta/babi-minune-si-denisa-aproape-de-inima-ta

http://www.manastireapasarea.ro/seminar.html