Un mare praznic al Bisericii Răsăritului: cei 367 de sfinţi făcători de minuni şi păstori ai Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII ecumenic

11 octombrie

În această zi mai facem şi pomenirea Sinodului al şaptelea ecumenic, care a avut loc în vremea împăratului Constantin şi a maicii lui Irina, şi în vremea lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, adică Sinodului celor trei sute şaizeci şi şapte de sfinţi părinţi care s-au adunat în Niceea pentru a doua oară, contra luptătorilor de icoane, pe care i-au şi blestemat, apoi au învăţat ca sfintele icoane să fie cinstite şi să li se dea cuviincioasa închinăciune.

SINODUL AL VII-LEA ECUMENIC

Astazi este un mare praznic al Bisericii Răsăritului, că nu prăznuim un sfânt sau doi, ci 367 de sfinţi făcători de minuni şi păstori ai Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII ecumenic.

Au fost 350 la Sinodul VII de la Niceea, dar s-au mai amestecat încă 17 episcopi, care călcaseră sfintele icoane în picioare, care căzuseră în eres şi care se luaseră după luptătorii de icoane. Dar de frica tiranilor şi pentru alte interese au călcat peste sfintele icoane şi le-au defăimat. Când au văzut Sinodul adunat, în fruntea căruia era marele Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, şi binecredincioşii împăratţi Constantin şi Irina, au cazut în genunchi, au cerut iertare. Au sărutat sfintele icoane şi s-au închinat cu lacrimi în faţa lor şi au fost primiţi în Soborul al VII-lea Ecumenic.

Şi a fost acest Sinod Ecumenic la anul 783, dar discuţile ş toate procesele verbale ş toate aşezămintele acestui sobor, abia s-au încheiat la anul 787, cu câţiva ani mai târziu, pentru că a fost mare lupta împotriva iconoclaştilor, a împăraţilor iconomahi şi a multor arhierei care au căzut din dreapta credinţă, şi preoţi şi popor peste măsură de mult.

Deci, peste 130 de ani a tulburat eresul luptării de icoane Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos.

Acest Sinod, al VII-lea a toată lumea, a fost şi ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii de Răsărit, în fruntea căruia a fost Sfântul Patriarh Tarasie şi binecredincioşii împăraţi Constantin şi Irina.

De ce la toate Sinoadele Ecumenice, şi la cel dintâi şi la celelalte, Biserica pune aceeaşi evanghelie: Părinte sfinte, voiese ca şi ei să fie una, precum noi suntem una ( Ioan 17, 11 ), rugăciunea arhierească a Mântuitorului ?

Pentru ca s-a implinit în ochii tuturor, ca prin cele şapte Sinoade Ecumenice înţelepciunea şi-a zidit ei casă. Care casă a înţelepciunii lui Dumnezeu ? - Este Biserica dreptmăritoare a lui Iisus Hristos, că auzi ce spune la Pilde : înţelepciunea şi-a zidit casa rezemată pe şapte stâlpi ( Pilde 9, 1 ).

Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmăritoare de la Răsărit are aceşti şapte stâlpi neclătiţi pe care s-a clădit duhovniceşte. Sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a toată lumea. Cel dintâi a fost la anul 325, în Niceea Bitiniei, în timpul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.

Al doilea Sinod a fost la anul 381 la Constantinopol, sub împăratul Teodosie cel Mare şi patriarh fiind Sfântul Nectarie începator cu 150 Sfinţi Părinţi.

Al treilea Sinod Ecumenic, la anul 431 la Efesul Asiei, unde au fost iarăşi 200 Sfinţi Părinţi.

Al patrulea Sinod Ecumenic a fost la anul 451 în cetatea Calcedon, unde s-au dat anatemei monofiziţii, sub împăraţii Marchian şi Pulcheria. Acum au căzut o mulţime de Biserici necalcedoniene, cum este Biserica Abisiniei, a Armeniei, Biserica Coptă din Alexandria, Biserica Siriacă Veche, care mărturisesc o fire şi o voie în Hristos.

Sinodul al V-lea Ecumenic a fost la anui 553, iarăşi în Constantinopol pe timpul împăratului Iustinian cel Mare, unde s-au dat anatemei Origen., Didim cel Orb, Teodor de Mopsuestia, Teodot şi ceilalţi care au primit ereziile lui Origen.

Sinodul al VI-lea Ecumenic a fost la anul 680 tot în Constantinopol, pe timpul împăratului Constantin Bărbosul, nepotul lui Ieraclie. A fost mare dezbatere în problema ereticilor monoteliţi, care, voind să împace pe ortodocşi cu monofiziţii, au căzut în altă extremă, în prezenţa lui Serghie, patriarhul Constantinopolui, care a fost promotorul monotelismului, ca deşi admitea în Hristos două firi, dar mărturisea o singură voie.

Aceasta era deosebirea între monofiziţi şi monoteliţi. Unii ziceau o fire şi o voie, iar alţii ziceau două firi şi o singură voie, cum este Biserica Maronită, din muntele Libanului, şi Biserica Tomită din India, Biserica din Antiohia Siriei şi alte Bisericii monotelite până astăzi.

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a făcut pentru cinstirea sfintelor icoane şi au dat anatemei pe toţi luptătorii împotriva sfintelor icoane de la anul 783 până la anul 787. Întâi stătător a fost Sfântul Tarasie.

Aceste şapte Sinoade Ecumenice sunt cei şapte stâlpi ai Bisericii Răsăritului, despre care a spus Duhul Sfânt mai înainte : înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, adică pe cele şapte Sinoade Ecumenice.

Am amintit aceasta, fiindcă astăzi Biserica lui Hristos prăznuieşte al VII-lea Sinod Ecumenic şi pe dumnezeieştii Părinţi de atunci. De aceea s-a şi pus Duminica Ortodoxiei cea dintâi in Postul Mare ca s-a încheiat tot ce-a trebuit mai scump în Biserica Domnului, la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Să aveţi mare evlavie la sfintele icoane, să le cinstiţi cu mare cinste, mai ales icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfinţilor, Sfânta Cruce, icoana Preasfintei Treimi, pentru că cine nu cinsteşte sfintele icoane este dat anatemei, anatema este cea mai grea pedeapsă a Bisericii care înseamnă pogorare de viu în iad cu dracii, tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos.

Să cinstiţi sfintele icoane, să vă închinaţi, că au fost mărturisite de mii de sfinţi şi până în ziua de azi le vedeţi în toate sfintele biserici. Nu vă luaţi după eretici, dupaă adventişti şi după ceilalţi bIestemaţi de sectari, care au căzut din dogma dreptei credinţe şi sunt daţi anatemei pentru veacul de acum şi pentru cel se va să fie, desparţiţi pentru veşnicie de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos.

Dumnezeu să ne ajute tuturor cu rugăciunile sfinţilor de la Sinodul al VII-lea, şi de la toate celelalte Sinoade Ecumenice. Să ţinem dreapta credinţă pe care o mărturisim în Crez şi să ne mântuim cu mila Domnului. Amin.

Surse : http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/36sinodul.htm

            http://patriarhii-ortodoxiei.blogspot.com/

   
« Minunea ce s-a făcut de Icoana Domnului nostru Iisus Hristos » (11 octombrie) 

În cetatea Viritului locuia un creştin într-o casă, aproape de şcoala evreiască, şi avea o icoană pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme a vândut casa aceea şi a cumpărat altă casă, luându-şi toate lucrurile afară numai de icoana Domnului, care a rămas acolo. Şi aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu. În acea casă unde era icoana Domnului s-a sălăşluit un evreu şi, aducându-şi lucrurile sale, locuia acolo, dar n-a văzut că icoana Domnului era în casă.

După câtăva vreme a chemat la ospăţ pe alt evreu, prieten al său, şi, ospătând amândoi, evreul cel venit în vizită a privit spre peretele casei şi a văzut icoana Domnului, apoi a zis celui ce-l chemase: "Cum tu, fiind evreu, ţii în casă această icoană?". Iar evreul care locuia acolo a început a se jura şi a se blestema, zicând că până acum n-a văzut icoana acolo. Plecând acel evreu, a clevetit la preoţii lor, spunând că prietenul său are în casă icoana lui Iisus Nazarineanul. Şi toţi s-au umplut de mînie, dar au tăcut atunci pentru că se făcuse seară.

A doua zi s-a adunat mult popor şi împreună cu arhierei şi bătrâni au mers la casa unde era icoana Domnului. Şi intrând înăuntru au găsit icoana pe care au scos-o afară şi au pus-o în mijlocul lor, zicând: "Precum părinţii noştri au batjocorit pe Iisus, aşa şi noi să facem cu această icoană". Şi au început a scuipa icoana şi a lovi chipul lui Iisus Hristos de o parte şi de alta. După aceea au zis: "Am auzit că părinţii noştri pe lemn L-au răstignit pe Iisus, deci să facem şi noi la fel cu această icoană". Şi luând piroane, le-au bătut în chipul Lui, în mîinile şi picioarele Lui şi punând în trestie un burete de oţet l-au lipit de gura Domnului. După aceasta au adus o suliţă şi au poruncit unuia ca să împungă coasta Domnului.

Cum a lovit acela cu suliţa în icoană, îndată a început a curge sânge şi apă. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi evreii care au văzut acea preamărită minune şi au umplut un vas din sângele şi apa care au curs. Apoi au făcut sfat, zicând: "Să aducem şchiopi, orbi şi îndrăciţi şi să-i stropim cu sângele acesta şi de se vor vindeca toţi, vom crede şi noi în Cel răstignit, pentru că ne-a cuprins frica de minunea aceasta". Au adus mai întîi un olog din naştere şi, cum l-au stropit cu sângele cel curs din icoana lui Iisus Hristos, îndată a sărit ologul acela şi s-a făcut cu totul sănătos. După aceasta au adus nişte orbi pe care, stropindu-i cu sângele lui Hristos, aceştia îndată au văzut. Apoi au adus o mulţime de îndrăciţi care s-au vindecat tot prin stropirea cu acel sânge. Despre aceasta s-a dus vestea în toată cetatea şi toţi au alergat să vadă minunea, aducând pe bolnavii lor; pe cei slăbănogi şi uscaţi, pe cei care se târau şi toţi luau tămăduire de bolile lor. Atunci tot poporul evreiesc care era acolo a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi, căzând înaintea icoanei Domnului, au strigat cu lacrimi, zicând: "Mărire Ţie, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, că faci minuni ca acestea. Mărire Ţie, Hristoase Dumnezeule, că deşi părinţii noştri Te-au răstignit, noi credem în Tine şi primeşte-ne pe noi care credem în Tine, Stăpîne".

 Toţi evreii din cetatea aceea, bărbaţi, femei şi copii, venind la episcop, l-au rugat cu tot dinadinsul să-i lumineze cu Sfântul Botez. Şi i-au arătat episcopului icoana Domnului precum şi sângele şi apa care au curs din ea, spunând toate batjocurile care au fost făcute acelei sfinte icoane. Iar episcopul, văzându-i că s-au pocăit cu adevărat, i-a primit cu bucurie şi, învăţându-i sfânta credinţă, i-a botezat pe toţi, cu femei şi copii, iar şcoala lor a făcut-o Biserică Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci a fost mare bucurie în cetatea aceea, nu numai pentru neputincioşii care au fost tămăduiţi, ci şi pentru necredincioşii evrei care s-au botezat, căci au primit sfânta credinţă pentru minunea care s-a făcut de icoana Domnului. Pentru aceasta, toţi, cu credinţă şi cu dragoste, să facă închinăciune sfintelor icoane, întru cinstirea şi mărirea chipului Ipostasului lui Dumnezeu, care s-a aflat în chipul omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine de la toţi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-11-minune_icoana_domnului.html

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evlampie şi Evlampia (10 octombrie)

În vremea împărăţiei lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creştinilor, mulţi dintre credincioşi, lăsându-şi casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munţi, prin peşteri şi prin pustietăţi. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care îşi avea moşia în ţinutul Nicomidiei, anume Evlampie, creştin cu credinţa şi cu faptele, ascunzându-se împreună cu alţi creştini, a fost trimis de aceştia în cetate ca să cumpere pâine şi în ascuns să le-o aducă în pustie. Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porţilor cetăţii o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creştinilor. Evlampie a citit-o şi a râs de o aşa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmaşi, ci spre cei nevinovaţi, încât singur aduce la pustiire împărăţia sa, ucigând mulţime de popor creştinesc. Şi îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat şi apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tîânăr şi frumos la faţă, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: "Însăşi faţa ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proşti, ci că eşti de neam nobil şi cinstit. Deci să nu doreşti, frumosule tânăr, ca în deşert să pierzi un chip aşa de frumos ca acesta şi să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijeşte-te ca mai bine să-ţi înmulţeşti slava şi cinstea ta şi a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească şi de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit şi slăvit de noi toţi, iar de la împărat vei primi daruri şi la o înaltă dregătorie te va ridica şi vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine şi în acelaşi gând să fii cu noi. Iată, deschise îţi sunt capiştile, înainte îţi stau mulţime de zei, altarele sunt pline de jertfe şi toţi se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci, intră şi tu şi te închină zeilor, ca şi tu să afli multe bunătăţi şi pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi".

Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: "Inima ta este plină de înşelăciune şi pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deşarte şi mincinoase sunt toate făgăduinţele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înşelătorule, şi cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculţi cuvintele mele cele nemincinoase şi sfatul meu cel neviclean şi de ai cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc şi mă închin Lui, eu ţi-aş fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste şi mărire nevrednică, vremelnică şi deşartă, ci vrednică şi adevărată, precum şi daruri şi bogăţii pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce eşti surd ca o aspidă şi nu asculţi pe acela care îţi grăieşte cuvinte folositoare, de aceea vei moşteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuţi vei fi jertfă viermilor celor neadormiţi. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu şi voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele".

Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pămînt şi bătut cu vine. Şi fiind bătut sfântul fără cruţare, a răbdat multă vreme cu bărbăţie şi deşi avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere, cu aşa de mare bărbăţie suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu şi mai crudă mânie împotriva lui şi a poruncit să fie spânzurat pe un lemn şi să-i strujească trupul cu unelte de fier. Şi era atât de rănit mucenicul, încît se vedeau şi oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pămînt, rănit şi însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; şi nici nu s-au sfârşit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege şi să-i strângă tare degetele de la mâini şi de la picioare cu nişte curele subţiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.

Nici cu aceasta nu s-a potolit mînia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă şi alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroşit în foc un pat de fier şi pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămăşiţa trupului său să se topească ca ceara în văpaia focului. Şi fiind înroşit în foc acel pat, Sfântul Evlampie şi-a făcut semnul crucii şi s-a culcat pe acel pat ca pe un aşternut moale şi trupul lui se frigea şi se topea ca nişte carne de mâncare şi era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putinţă ca trupul să rămână viu în acel foc - însă Atotputernicul Dumnezeu îl ţinea viu pe robul Său şi stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârşit şi răbdarea mucenicului să fie văzută de toţi.

Când aşteptau toţi ca Evlampie să adoarmă cu somnul morţii pe acel pat înroşit, îndată sfântul a simţit în el o putere şi, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca şi cum n-ar fi fost chinuit. Şi crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut ca şi cum s-ar învoi cu necredinţa păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiştea idolească şi toţi se bucurau împreună cu judecătorul, părându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos şi vrea să se închine la idolii lor. Mulţime de popor, urmîndu-l, mergeau la capişte, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu şi către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit şi să se preamărească numele Său cel Sfânt. Şi când a intrat în capişte l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare şi mai frumos dintre idoli şi apropiindu-se de acela a zis: "Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îţi poruncesc, idole mut şi neînsufleţit, să cazi la pămînt şi să te faci praf". Şi acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare şi s-a sfărâmat în bucăţi. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: "Dumnezeul creştinilor este mare şi puternic". Apoi, mulţi oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu şi mai mare mânie împotriva lui Evlampie şi, luându-l, l-a supus iarăşi la chinuri.

Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimeşte chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo şi stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: "Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu acelaşi piept ne-a hrănit pe noi? Şi nu suntem amîndoi învăţaţi a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipseşti pe mine de aceeaşi cinste? Pentru ce nu mi-ai spus şi mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că şi eu vreau să mor pentru Domnul meu ca şi tine, ca să ştie toţi schingiuitorii că sunt creştină şi sunt gata să mor pentru Hristos". Iar către judecător a zis: "Ascultă-mă, judecătorule, ca să ştii cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viaţa mea şi bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc şi Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregăteşte foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile şi scorneşte orice chinuri voieşti şi chinuieşte-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat şi iubitul meu frate, Evlampie".

Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit ca sfânta să fie bătută peste obraz. Şi au bătut-o aşa multă vreme, încât frumuseţea feţei sale s-a schimbat şi îi curgea sânge din nas şi din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângîiere, zicând: "Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide". Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncaţi amândoi, Evlampie şi Evlampia. Şi când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoşa. Şi fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chema la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: "Nu te teme, soro, îndrăzneşte de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat şi nesimţind nici o durere, aşa şi tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare şi îndată vei simţi ajutorul lui Dumnezeu şi vei rămâne nevătămată".

Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare şi îndată s-a stins puterea focului şi căldarea s-a răcit, iar sfinţii, rămânând nevătămaţi, cântau şi îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând şi această minune, două sute de bărbaţi au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creştini, au murit ucişi cu sabia de mîinile nelegiuiţilor închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie, iar Sfânta Evlampia să fie spânzurată de păr şi să fie bătută. Si ea, răbdând, zicea: "Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău". Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor şi să fie aruncaţi sfinţii în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostaşi şi a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva şi s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie şi degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinţii n-au fost vătămaţi, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon şi binecuvântau pe Dumnezeu.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă cu dânşii, a hotărît să fie tăiaţi de sabie. Legîndu-le mîinile la spate ostaşii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie şi-a pus sub sabie cinstitul său cap şi ostaşii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostaşii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Şi aşa Sfîntul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrşindu-şi nevoinţa muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoinţă Hristos, ca să ia de la El cununa despărţirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în veci. Amin.

Sursa : http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-10-sf_evlampie_si_evlampia.html

 Icoana de la :  http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/10-10-sf-mc-evlampie-si-evlampia-sora-lui-cuv-vasian-si-teofil-mart