Uneori sufletul mi se tulbură de mânie şi de ţinerea de minte a răului! În închipuirea mea sclipeşte pumnalul deasupra capului vrăjmaşului şi inima-mi se îmbată de răzbunarea satisfăcută, săvârşită cu imaginaţia. Alteori mi se înfăţişează nişte grămezi risipite de aur.În urma lor se desenează palate măreţe, grădini, toate obiectele de lux, plăcerile, mândriile care se dobândesc prin aur şi pentru care omul iubitor de păcat se închină acestui idol, ce nu este decât un mijloc de înfăptuire a tuturor dorinţelor putrede.
Câteodată sunt amăgit de cinste şi putere. Sunt atras, mă ocup cu visurile care mă pun la conducerea oamenilor şi ţărilor, care mă fac să le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slavă pieritoare. Altădată, pare chiar în chip vădit, îmi stau în faţa mea mese cu mâncăruri plăcut mirositoare, din care se ridică aburii! Mă îndulcesc într-un chip caraghios şi dureros în acelaşi timp, de înşelările ce se înfăţişează înaintea mea. Adeseori mă văd pe neaşteptate drept, sau mai bine zis inima mi se făţărniceşte, se sileşte să-şi însuşească dreptatea, se linguşeşte pe sine, se îngrijeşte de laude omeneşti, ca şi cum ar vrea să şi le atragă spre sine!
Patimile se ceartă între ele spunând una alteia că eu sunt al lor, mă trec neîncetat din mâna în mână, mă întărâtă, mă neliniştesc. Peste mintea mea este trasă o perdea de nepătrunsă întunecime; pe inima se află trântită o mare şi grea piatră de nesimţire.
Oare mintea îşi va veni în fire? Va voi oare să-şi îndrepte paşii spre bine? Îi stă împotrivă inima, deprinsă cu plăcerile păcătoase, i se împotriveşte trupul meu, care şi-a dobândit dorinţe dobitoceşti. S-a pierdut până şi înţelegerea că trupul meu, (ca unul ce este făcut pentru veşnicie şi este capabil de dorinţe şi mişcări dumnezeieşti), nu mai înţelege că năzuinţele cele asemănătoare celor dobitoceşti nu sunt decât neputinţa lui, introduse într-însul prin cădere.
Diferitele părţi care alcătuiesc fiinţa mea mintea, inima şi trupul - sunt ciopârţite, dezbinate, lucrează în dezacord, se împotrivesc una alteia; numai atunci lucrează în înţelegere când lucrează pentru păcat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieţii trupului. Dar eu sunt mulţumit cu starea mea! Mulţumit nu din cauza smereniei, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu-şi simte moartea, aşa cum n-o simte nici trupul când este despărţit prin moarte de suflet.
Dacă eu aş fi simţit moartea mea, aş fi petrecut într-o necurmată pocăinţă! Dacă eu aş fi simţit moartea mea, m-aş fi îngrijit de înviere!
Eu sunt în întregime ocupat cu grijile lumii şi prea puţin mă îngrijesc de nevoile mele sufleteşti. Osândesc cu asprime cele mai mici greşeli săvârşite de aproapele meu, pe câtă vreme eu, care sunt plin de păcate, orbit de ele, prefăcut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt în stare să fac nici un fel de mişcare duhovnicească.
N-am păşit pe urmele pocăinţei, pentru că încă nu văd păcatul meu. Si nu-mi văd păcatul fiindcă mai lucrez încă în folosul păcatului. Căci cel ce se îndulceşte de păcat nu-şi poate vedea păcatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-şi îngăduie să guste din el măcar numai cu gândul şi cu consimţirea inimii.
Numai acela poate să-şi vadă păcatul care, s-a lepadat cu o hotărâre liberă de orice prietenie cu păcatul, care stă ca un străjer treaz, la poarta casei sale, cu sabia în mână, cu cuvântul lui Dumnezeu; care respinge şi taie cu această sabie păcatul, în orice înfăţişare s-ar apropia el.
Cine va săvârşi această mare lucrare, cine va declara război păcatului, smulgând cu sila păcatul din mintea, inima şi trupul lui, aceluia îi dă Dumnezeu un mare dar: “vederea păcatului său”.
Fericit este sufletul care şi-a văzut păcatul cuibărit în sânul său!
Fericit este sufletul care a văzut în sine căderea strămoşilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a păcatului său este vederea duhovnicească, este vederea minţii, vindecată de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfânta Biserică de Răsărit învaţă să cerem de la Dumnezeu vederea păcatului nostru prin post , rugăciune şi îngenunchere.
Fericit este sufletul care neîncetat se învaţă în Legea Domnului! Căci într-însa el poate vedea chipul şi frumuseţea Omului Nou, iar prin comparaţie cu el, îşi poate cerceta şi îndrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care şi-a cumpărat ţarina pocăinţei prin omorârea sa cu privire la începuturile păcătoase! În această ţarina el îşi va găsi o nepreţuită comoară de mântuire.
Dacă ţi-ai dobândit ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu. Dacă poţi să nu ceri, nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepădare de sine.
Înţelege şi simte, că tu eşti făptură, iar Dumnezeu este Făcătorul. Predă-te prin urmare fără să mai stai pe gânduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inimă tăcută, gata să-I urmeze voia şi să-şi sigileze voia lui.
Dacă însă din pricina prunciei tale, nu te poţi cufunda în tăcere deplină, în rugăciune şi în plânsul în faţa lui Dumnezeu, atunci rosteşte înaintea Lui o rugăciune smerită pentru iertarea păcatelor şi pentru vindecarea de patimile cele păcătoase, de aceste groaznice neputinţe morale, care se compun din greşalele săvârşite de buna voie în decursul unei vremi destul de însemnate.
Fericit este sufletul care şi-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se află ticălos şi păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii, într-însul nu este înşelare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata să primească darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu şi cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă şi să-L vadă pe Domnul, acela se înşeală pe sine, acela se linguşeşte pe sine, acela a atins culmea cea înaltă a mândriei de unde urmează căderea în întunecoasa prăpastie a pierzării (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55).
Acolo se prăbuşesc toţi cei care se mândresc înaintea lui Dumnezeu, care cutează să se recunoască cu neruşinare vrednici de Dumnezeu şi cu aceasta părere de sine şi înşelare de sine, să-I spună lui Dumnezeu “Vorbeşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă”.
Cea mai înaltă lucrare a minţii este neobişnuit de simplă; pentru căpătarea ei nu are nevoie decât de o simplitate şi credinţă de copil. Dar noi ne-am făcut atât de complicaţi încât tocmai această simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem să fim mai deştepţi, vrem să-i dăm viaţă eului nostru, nu suferim lepădarea de sine nu, nu vrem să lucrăm cu credinţă. Din această cauză avem nevoie de un îndrumător, care ar putea să ne scoată din complexitatea noastră, din viclenia noastră, din şiretlicurile noastre, din slava noastră deşartă şi din părerea de sine spre o credinţă largă şi simplă. Din această cauză se întâmplă ca, pe terenul lucrării minţii, copilul (omul despătimit) ajunge la o propăşire neobişnuită, iar înţeleptul deraiază din drum şi se aruncî în întunecoasa prăpastie a pierzării.
