Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 25 iunie 2009

Sf. Ignatie Briancianinov - "Vederea păcatului meu"(II)

Uneori sufletul mi se tulbură de mânie şi de ţinerea de minte a răului! În închipuirea mea sclipeşte pumnalul deasupra capului vrăjmaşului şi inima-mi se îmbată de răzbunarea satisfăcută, săvârşită cu imaginaţia. Alteori mi se înfăţişează nişte grămezi risipite de aur.În urma lor se desenează palate măreţe, grădini, toate obiectele de lux, plăcerile, mândriile care se dobândesc prin aur şi pentru care omul iubitor de păcat se închină acestui idol, ce nu este decât un mijloc de înfăptuire a tuturor dorinţelor putrede.

Câteodată sunt amăgit de cinste şi putere. Sunt atras, mă ocup cu visurile care mă pun la conducerea oamenilor şi ţărilor, care mă fac să le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slavă pieritoare. Altădată, pare chiar în chip vădit, îmi stau în faţa mea mese cu mâncăruri plăcut mirositoare, din care se ridică aburii! Mă îndulcesc într-un chip caraghios şi dureros în acelaşi timp, de înşelările ce se înfăţişează înaintea mea. Adeseori mă văd pe neaşteptate drept, sau mai bine zis inima mi se făţărniceşte, se sileşte să-şi însuşească dreptatea, se linguşeşte pe sine, se îngrijeşte de laude omeneşti, ca şi cum ar vrea să şi le atragă spre sine!

Patimile se ceartă între ele spunând una alteia că eu sunt al lor, mă trec neîncetat din mâna în mână, mă întărâtă, mă neliniştesc. Peste mintea mea este trasă o perdea de nepătrunsă întunecime; pe inima se află trântită o mare şi grea piatră de nesimţire.

Oare mintea îşi va veni în fire? Va voi oare să-şi îndrepte paşii spre bine? Îi stă împotrivă inima, deprinsă cu plăcerile păcătoase, i se împotriveşte trupul meu, care şi-a dobândit dorinţe dobitoceşti. S-a pierdut până şi înţelegerea că trupul meu, (ca unul ce este făcut pentru veşnicie şi este capabil de dorinţe şi mişcări dumnezeieşti), nu mai înţelege că năzuinţele cele asemănătoare celor dobitoceşti nu sunt decât neputinţa lui, introduse într-însul prin cădere.

Diferitele părţi care alcătuiesc fiinţa mea mintea, inima şi trupul - sunt ciopârţite, dezbinate, lucrează în dezacord, se împotrivesc una alteia; numai atunci lucrează în înţelegere când lucrează pentru păcat, potrivnic lui Dumnezeu.

Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieţii trupului. Dar eu sunt mulţumit cu starea mea! Mulţumit nu din cauza smereniei, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu-şi simte moartea, aşa cum n-o simte nici trupul când este despărţit prin moarte de suflet.

Dacă eu aş fi simţit moartea mea, aş fi petrecut într-o necurmată pocăinţă! Dacă eu aş fi simţit moartea mea, m-aş fi îngrijit de înviere!

Eu sunt în întregime ocupat cu grijile lumii şi prea puţin mă îngrijesc de nevoile mele sufleteşti. Osândesc cu asprime cele mai mici greşeli săvârşite de aproapele meu, pe câtă vreme eu, care sunt plin de păcate, orbit de ele, prefăcut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt în stare să fac nici un fel de mişcare duhovnicească.

N-am păşit pe urmele pocăinţei, pentru că încă nu văd păcatul meu. Si nu-mi văd păcatul fiindcă mai lucrez încă în folosul păcatului. Căci cel ce se îndulceşte de păcat nu-şi poate vedea păcatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-şi îngăduie să guste din el măcar numai cu gândul şi cu consimţirea inimii.

Numai acela poate să-şi vadă păcatul care, s-a lepadat cu o hotărâre liberă de orice prietenie cu păcatul, care stă ca un străjer treaz, la poarta casei sale, cu sabia în mână, cu cuvântul lui Dumnezeu; care respinge şi taie cu această sabie păcatul, în orice înfăţişare s-ar apropia el.

Cine va săvârşi această mare lucrare, cine va declara război păcatului, smulgând cu sila păcatul din mintea, inima şi trupul lui, aceluia îi dă Dumnezeu un mare dar: “vederea păcatului său”.

Fericit este sufletul care şi-a văzut păcatul cuibărit în sânul său!

Fericit este sufletul care a văzut în sine căderea strămoşilor, vechimea vechiului Adam!

O asemenea vedere a păcatului său este vederea duhovnicească, este vederea minţii, vindecată de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfânta Biserică de Răsărit învaţă să cerem de la Dumnezeu vederea păcatului nostru prin post , rugăciune şi îngenunchere.

Fericit este sufletul care neîncetat se învaţă în Legea Domnului! Căci într-însa el poate vedea chipul şi frumuseţea Omului Nou, iar prin comparaţie cu el, îşi poate cerceta şi îndrepta neajunsurile sale.

Fericit este sufletul care şi-a cumpărat ţarina pocăinţei prin omorârea sa cu privire la începuturile păcătoase! În această ţarina el îşi va găsi o nepreţuită comoară de mântuire.

Dacă ţi-ai dobândit ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu. Dacă poţi să nu ceri, nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepădare de sine.

Înţelege şi simte, că tu eşti făptură, iar Dumnezeu este Făcătorul. Predă-te prin urmare fără să mai stai pe gânduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inimă tăcută, gata să-I urmeze voia şi să-şi sigileze voia lui.

Dacă însă din pricina prunciei tale, nu te poţi cufunda în tăcere deplină, în rugăciune şi în plânsul în faţa lui Dumnezeu, atunci rosteşte înaintea Lui o rugăciune smerită pentru iertarea păcatelor şi pentru vindecarea de patimile cele păcătoase, de aceste groaznice neputinţe morale, care se compun din greşalele săvârşite de buna voie în decursul unei vremi destul de însemnate.

Fericit este sufletul care şi-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se află ticălos şi păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii, într-însul nu este înşelare de sine.

Dimpotriva, cine se crede gata să primească darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu şi cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă şi să-L vadă pe Domnul, acela se înşeală pe sine, acela se linguşeşte pe sine, acela a atins culmea cea înaltă a mândriei de unde urmează căderea în întunecoasa prăpastie a pierzării (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55).

Acolo se prăbuşesc toţi cei care se mândresc înaintea lui Dumnezeu, care cutează să se recunoască cu neruşinare vrednici de Dumnezeu şi cu aceasta părere de sine şi înşelare de sine, să-I spună lui Dumnezeu “Vorbeşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă”.

Cea mai înaltă lucrare a minţii este neobişnuit de simplă; pentru căpătarea ei nu are nevoie decât de o simplitate şi credinţă de copil. Dar noi ne-am făcut atât de complicaţi încât tocmai această simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem să fim mai deştepţi, vrem să-i dăm viaţă eului nostru, nu suferim lepădarea de sine nu, nu vrem să lucrăm cu credinţă. Din această cauză avem nevoie de un îndrumător, care ar putea să ne scoată din complexitatea noastră, din viclenia noastră, din şiretlicurile noastre, din slava noastră deşartă şi din părerea de sine spre o credinţă largă şi simplă. Din această cauză se întâmplă ca, pe terenul lucrării minţii, copilul (omul despătimit) ajunge la o propăşire neobişnuită, iar înţeleptul deraiază din drum şi se aruncî în întunecoasa prăpastie a pierzării.

Sf. Ignatie Briancianinov - "Vederea păcatului meu"(I)


Va veni acel timp înfricoşat, va sosi acel ceas plin de groază în care toate păcatele mele vor sta dezgolite în faţa lui Dumnezeu Judecătorul, în faţa îngerilor Lui, în faţa întregii omeniri. Presimţind starea sufletului meu în aceste clipe cutremuratoare, mă umplu de spaimă.

Sub înrâurirea presimţirii vii şi puternice mă grăbesc cu frică să mă adâncesc în cercetarea de sine, mă grăbesc să caut în cartea conştiinţei mele greşalele însemnate şi săvârşite cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul.

Cărţile necitite de multă vreme, care zac de timp îndelungat prin dulapuri, sunt măcinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte întâmpină o mare greutate în citirea ei. Fiind necercetată de multa vreme, nu s-a putut deschide decât cu anevoie. Aşa este şi conştiinţa mea - deschizând-o, nu aflu mulţumirea aşteptată. Numai păcatele mari se cunosc destul de lămurit; însemnările mărunte, care sunt foarte multe la număr, aproape că s-au şters, ba nici nu mai poţi pricepe acum ce au închipuit ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate să întoarcă însemnările gălbejite şi să le dea claritate şi astfel să-l izbăvească pe om de conştiinţa vicleană (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate să-i dea omului darul de a-şi vedea păcatele şi păcatul, căderea lui în care se află rădăcina, sămânţa, gândurile, sâmburele, mănunchiul tuturor greşalelor omeneşti.

Chemând în ajutor mila şi puterea lui Dumnezeu, chemându-le în ajutor prin cea mai caldă rugăciune, unită cu post bine chibzuit, unită cu lacrimile şi plânsul inimii, deschid din nou cartea conştiinţei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea şi calitatea păcatelor mele, cercetez ca să vad la ce au dat naştere greşalele făcute de mine.

Văd că “fărădelegile mele covârşesc capul meu şi ca o povara grea apasă peste mine. Înmulţitu-s-au mai mult decât părul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei asemenea stări de păcătoşenie? “Ajunsu-m-au fărădelegile mele de nu mai pot să văd; inima mea m-a părăsit” (Psalmul 39, 13).

Urmările unei vieţi păcătoase sunt: orbirea minţii, înăsprirea, nesimţirea inimii. Mintea unui păcătos învederat nu vede nici binele, nici răul; inima lui îşi pierde puterea de a simţi cele duhovniceşti.

Dacă, părăsind viaţa păcătoasă, acest om se va întoarce spre nevoinţe cuviincioase atunci inima lui, ca şi cum ar fi o fiinţă străină, nu va consimţi la năzuinţa lui către Dumnezeu.

Când prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului mulţimea greşalelor lui, atunci e cu neputinţă ca el să nu ajungă la cea mai mare nedumerire, să nu se scufunde într-o adâncă tristeţe: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelişti, “părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei, şi aceasta nu este cu mine; că şalele mele s-au umplut de ocări”, adică lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obişnuinţa spre păcat, care mă trage cu sila spre noi păcate; “înmulţitu-s-au şi au putrezit rănile mele din pricina nebuniei mele”, adică patimile păcatoase s-au învechit şi m-au vătamat grozav din pricina vieţii mele traită fără băgare de seamă; “nu este vindecare în trupul meu , adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea fiinţă, “lovită şi molipsită de păcat” (Psalmul 37,11).

Prin faptul că-mi recunosc păcatele, mă căiesc de ele, le mărturisesc la preot şi-mi pare rău că le-am săvârşit, răstorn toată mulţimea lor nenumărată în adâncul milostivirii lui Dumnezeu.

Pentru ca pe viitor să mă păzească de păcat, voi cerceta cu luare aminte, însingurându-mă în mine însumi, cum lucrează păcatul împotriva mea, cum se apropie de mine şi ce-mi spune.

El se apropie de mine ca un hoţ; faţa lui este acoperită; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); îmi vorbeşte minciuni, îmi propune fărădelegi, otrava este în gura lui; limba lui este un ac purtător de moarte.

“Îndulceşte-te! şopteşte el încet şi linguşitor. Pentru ce îţi este oprită plăcerea? Îndulceşte-te, ce păcat găseşti aici?” şi răufăcătorul propune călcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfânt.

N-ar fi trebuit să dau nici cea mai mică atenţie cuvintelor lui; ştiu doar că el e un fur şi un ucigaş. Dar nu ştiu ce neputinţă neînţeleasă, o neputinţă a voinţei, mă biruie. Căci iau aminte la vorbele păcatului, la fructul oprit. În zadar conştiinţa îmi aminteşte că gustarea din acest rod este totodată şi gustarea morţii.

Dacă fructul oprit nu se află înaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugrăveşte pe neaşteptate în inchipuirea mea, se pictează în culori vii, parcă de o mână fermecată. Simţirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfrânate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneşte într-însul; este împodobit cu o îmbrăcăminte preţioasă, strălucitoare; lucrarea ei purtătoare de moarte este acoperită cu grijă. Când din pricina absenţei obiectului însuşi, păcatul nu poate găsi victima în trup, atunci caută ca aceste jertfe să fie aduse de inima.

Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simţirea inimii şi prin simţirea trupului, lucrează prin simţirile trupeşti, lucrează prin închipuire.

La ce încheiere mă aduce o asemenea privire aruncată asupra mea? La concluzia ca în mine, în toată fiinţa mea, trăieşte o vătămare păcătoasă, care consimte şi ajută păcatului ce năpădeşte asupra mea, din afară. Eu sunt asemenea omului legat si înfierat cu grele lanţuri. Oricine, numai dacă îi va fi îngăduit, îl înhaţă pe legat, îl duce unde vrea, pentru că legatul, fiind legat cu lanţuri, nu are putinţă să opună nicio rezistenţă.

Pătruns-a odinioară păcatul în înaltul Rai. Acolo el le-a propus strămoşilor mei să guste din fructul oprit. Acolo i-a înşelat, acolo i-a lovit pe cei înselati, cu moarte veşnică. El îmi face şi mie, - urmaşului lor - neîncetat aceeaşi propunere; el se sileşte neîncetat să mă înşele şi să mă prindă şi pe mine, urmaşul lor.

Indată după săvarşirea păcatului, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai şi surghiuniţi în ţara scârbelor (Facere 3, 23 - 24). Eu m-am născut în această ţară a plânsului şi a nevoilor! Dar aceasta nu mă îndreptăţeşte, căci Raiul îmi este adus aici de către Răscumpărătorul, îmi este sădit în inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin păcat. Acum acolo este un amestec de bine şi rău, acolo este o cumplita luptă între bine şi rău, este o ciocnire a nenumăratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a veşnicelor chinuri din iad.

Văd în mine o dovadă că sunt fiul lui Adam; păstrez înclinarea spre rău; mă unesc cu propunerile înşelătorului, deşi ştiu cu siguranţă că mi se propune înşelarea, că mi se pregăteşte uciderea.

Degeaba aş începe să-i învinuiesc pe strămoşi pentru păcatul ce mi l-au transmis, căci eu sunt eliberat din robia păcatului de către Răscumpăratorul meu, şi, de aici înainte, cad în păcate nu de sila, ci de bună voie.

Strămoşii au săvârşit o dată, în Rai, călcarea unei singure porunci dumnezeieşti, iar eu aflându-mă în sânul Bisericii lui Hristos calc neîncetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul meu.

Sursa textului:

http://www.cartiortodoxe.com/carte/7/vederea-pacatului-meu

Sursa icoanei:

http://psaltirea.files.wordpress.com/2008/10/icoana-sf-ignatie1.jpg

Despre adevărata smerenie

« Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit, ci îşi cere iertare. Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.

Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.(Sf. Isaac Sirul )

Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească. »

###

« Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată. Sf. Isaac »

Părintele Arsenie Boca

Sf. Teofan: "oricât ne-am ascunde acum păcatele, aceasta nu ne va aduce niciun folos"

Joi[ Rom. 8, 22-27 ; Mt. 10, 23-31]. « Nu este nimic acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut ». Prin urmare, oricât ne-am ascunde acum păcatele, aceasta nu ne va aduce niciun folos. Va veni sorocul – şi oare departe e acest soroc ? – când toate vor ieşi la iveală. Ce să facem, dar ? Nu trebuie să ne ascundem. Ai păcătuit ? Mergi şi descoperă-ţi păcatul părintelui tău duhovnicesc. Când vei primi dezlegare, păcatul va pieri ca şi cum n-ar fi fost. Nimic nu va mai putea fi descoperit şi arătat. Iar daca îţi vei ascunde păcatul şi nu te vei pocăi, îl vei păstra în tine, ca să aibă ce să se descopere la vremea potrivită spre osândirea ta. Toate acestea ni le-a arătat dinainte Dumnezeu, ca să ştim cum să îmblânzim dreapta şi înfricoşata Lui Judecată ce stă asupra noastră, a păcătoşilor.

Sfânta Mare Muceniţă Fevronia


Pe vremea păgînului împărat Diocleţian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, şi i-a zis: "Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viaţa omenească şi îţi încredinţez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ţi fie fiu; deci, să grăbeşti după sfîrşitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor". Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfîrşit. După aceea, împăratul Diocleţian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el şi pe Selin, unchiul lui, şi, luîndu-i de o parte, a zis către Lisimah: "O, tinere, eu, aducîndu-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubeşti credinţa creştinească, am lăsat acest gînd, aşteptînd pînă ce mă voi încredinţa dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbeşte despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părţile Răsăritului, ca să pierzi credinţa creştinească; iar cînd te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh". Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tînăr, avînd numai douăzeci de ani.

Dar Selin, unchiul lui, căzînd la picioarele împăratului, a zis: "Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea cîteva zile aici ca să-şi săvîrşească nunta, iar după nuntă mă voi duce şi eu cu dînsul şi vom face tot ceea ce porunceşte stăpînirea ta". Împăratul a zis către ei: "Duceţi-vă mai întîi în calea în care v-am poruncit şi pierdeţi pe creştini, iar după ce veţi rîndui bine toate, vă veţi întoarce aici şi atunci vă voi ajuta şi eu a dănţui la nuntă".

Continuarea la:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-25-sf_fevronia_fecioara.html

Icoana:

http://www.bru.ro/varia/depozit-icoane/?album=Iunie&foto=5103419898572362386