Va veni acel timp înfricoşat, va sosi acel ceas plin de groază în care toate păcatele mele vor sta dezgolite în faţa lui Dumnezeu Judecătorul, în faţa îngerilor Lui, în faţa întregii omeniri. Presimţind starea sufletului meu în aceste clipe cutremuratoare, mă umplu de spaimă.
Sub înrâurirea presimţirii vii şi puternice mă grăbesc cu frică să mă adâncesc în cercetarea de sine, mă grăbesc să caut în cartea conştiinţei mele greşalele însemnate şi săvârşite cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul.
Cărţile necitite de multă vreme, care zac de timp îndelungat prin dulapuri, sunt măcinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte întâmpină o mare greutate în citirea ei. Fiind necercetată de multa vreme, nu s-a putut deschide decât cu anevoie. Aşa este şi conştiinţa mea - deschizând-o, nu aflu mulţumirea aşteptată. Numai păcatele mari se cunosc destul de lămurit; însemnările mărunte, care sunt foarte multe la număr, aproape că s-au şters, ba nici nu mai poţi pricepe acum ce au închipuit ele.
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate să întoarcă însemnările gălbejite şi să le dea claritate şi astfel să-l izbăvească pe om de conştiinţa vicleană (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate să-i dea omului darul de a-şi vedea păcatele şi păcatul, căderea lui în care se află rădăcina, sămânţa, gândurile, sâmburele, mănunchiul tuturor greşalelor omeneşti.
Chemând în ajutor mila şi puterea lui Dumnezeu, chemându-le în ajutor prin cea mai caldă rugăciune, unită cu post bine chibzuit, unită cu lacrimile şi plânsul inimii, deschid din nou cartea conştiinţei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea şi calitatea păcatelor mele, cercetez ca să vad la ce au dat naştere greşalele făcute de mine.
Văd că “fărădelegile mele covârşesc capul meu şi ca o povara grea apasă peste mine. Înmulţitu-s-au mai mult decât părul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei asemenea stări de păcătoşenie? “Ajunsu-m-au fărădelegile mele de nu mai pot să văd; inima mea m-a părăsit” (Psalmul 39, 13).
Urmările unei vieţi păcătoase sunt: orbirea minţii, înăsprirea, nesimţirea inimii. Mintea unui păcătos învederat nu vede nici binele, nici răul; inima lui îşi pierde puterea de a simţi cele duhovniceşti.
Dacă, părăsind viaţa păcătoasă, acest om se va întoarce spre nevoinţe cuviincioase atunci inima lui, ca şi cum ar fi o fiinţă străină, nu va consimţi la năzuinţa lui către Dumnezeu.
Când prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului mulţimea greşalelor lui, atunci e cu neputinţă ca el să nu ajungă la cea mai mare nedumerire, să nu se scufunde într-o adâncă tristeţe: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelişti, “părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei, şi aceasta nu este cu mine; că şalele mele s-au umplut de ocări”, adică lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obişnuinţa spre păcat, care mă trage cu sila spre noi păcate; “înmulţitu-s-au şi au putrezit rănile mele din pricina nebuniei mele”, adică patimile păcatoase s-au învechit şi m-au vătamat grozav din pricina vieţii mele traită fără băgare de seamă; “nu este vindecare în trupul meu , adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea fiinţă, “lovită şi molipsită de păcat” (Psalmul 37,11).
Prin faptul că-mi recunosc păcatele, mă căiesc de ele, le mărturisesc la preot şi-mi pare rău că le-am săvârşit, răstorn toată mulţimea lor nenumărată în adâncul milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor să mă păzească de păcat, voi cerceta cu luare aminte, însingurându-mă în mine însumi, cum lucrează păcatul împotriva mea, cum se apropie de mine şi ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hoţ; faţa lui este acoperită; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); îmi vorbeşte minciuni, îmi propune fărădelegi, otrava este în gura lui; limba lui este un ac purtător de moarte.
“Îndulceşte-te! şopteşte el încet şi linguşitor. Pentru ce îţi este oprită plăcerea? Îndulceşte-te, ce păcat găseşti aici?” şi răufăcătorul propune călcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfânt.
N-ar fi trebuit să dau nici cea mai mică atenţie cuvintelor lui; ştiu doar că el e un fur şi un ucigaş. Dar nu ştiu ce neputinţă neînţeleasă, o neputinţă a voinţei, mă biruie. Căci iau aminte la vorbele păcatului, la fructul oprit. În zadar conştiinţa îmi aminteşte că gustarea din acest rod este totodată şi gustarea morţii.
Dacă fructul oprit nu se află înaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugrăveşte pe neaşteptate în inchipuirea mea, se pictează în culori vii, parcă de o mână fermecată. Simţirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfrânate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneşte într-însul; este împodobit cu o îmbrăcăminte preţioasă, strălucitoare; lucrarea ei purtătoare de moarte este acoperită cu grijă. Când din pricina absenţei obiectului însuşi, păcatul nu poate găsi victima în trup, atunci caută ca aceste jertfe să fie aduse de inima.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simţirea inimii şi prin simţirea trupului, lucrează prin simţirile trupeşti, lucrează prin închipuire.
La ce încheiere mă aduce o asemenea privire aruncată asupra mea? La concluzia ca în mine, în toată fiinţa mea, trăieşte o vătămare păcătoasă, care consimte şi ajută păcatului ce năpădeşte asupra mea, din afară. Eu sunt asemenea omului legat si înfierat cu grele lanţuri. Oricine, numai dacă îi va fi îngăduit, îl înhaţă pe legat, îl duce unde vrea, pentru că legatul, fiind legat cu lanţuri, nu are putinţă să opună nicio rezistenţă.
Pătruns-a odinioară păcatul în înaltul Rai. Acolo el le-a propus strămoşilor mei să guste din fructul oprit. Acolo i-a înşelat, acolo i-a lovit pe cei înselati, cu moarte veşnică. El îmi face şi mie, - urmaşului lor - neîncetat aceeaşi propunere; el se sileşte neîncetat să mă înşele şi să mă prindă şi pe mine, urmaşul lor.
Indată după săvarşirea păcatului, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai şi surghiuniţi în ţara scârbelor (Facere 3, 23 - 24). Eu m-am născut în această ţară a plânsului şi a nevoilor! Dar aceasta nu mă îndreptăţeşte, căci Raiul îmi este adus aici de către Răscumpărătorul, îmi este sădit în inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin păcat. Acum acolo este un amestec de bine şi rău, acolo este o cumplita luptă între bine şi rău, este o ciocnire a nenumăratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a veşnicelor chinuri din iad.
Văd în mine o dovadă că sunt fiul lui Adam; păstrez înclinarea spre rău; mă unesc cu propunerile înşelătorului, deşi ştiu cu siguranţă că mi se propune înşelarea, că mi se pregăteşte uciderea.
Degeaba aş începe să-i învinuiesc pe strămoşi pentru păcatul ce mi l-au transmis, căci eu sunt eliberat din robia păcatului de către Răscumpăratorul meu, şi, de aici înainte, cad în păcate nu de sila, ci de bună voie.
Strămoşii au săvârşit o dată, în Rai, călcarea unei singure porunci dumnezeieşti, iar eu aflându-mă în sânul Bisericii lui Hristos calc neîncetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul meu.
http://www.cartiortodoxe.com/carte/7/vederea-pacatului-meu
Sursa icoanei:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu