Fericiţi cei prigoniţi...

« Eram în grupul studenţesc, o unitate intermediară, şi făceam  acelaşi lucru ca în liceu: ţineam adunări în care vorbeam deschis despre  educaţie, istorie, credinţă. Vara mergeam prin munţi, în tabere...

 - Aveaţi vreo organizaţie anticomunistă, vreo activitate în acest sens?

 - Nu. Nu se proiecta aşa ceva, nici măcar într-un viitor mai îndepărtat. Mă refer la vreo acţiune militară sau altceva... Noi ne ocupam în continuare de activitatea educativă.

 - Care este contextul în care aţi fost închis ?

 - Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce de la Tulcea. Fusese convocat în capitală şi nu avea unde să stea. Şi l-am ţinut la mine, la cămin. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că pe 21 mai am fost arestat şi eu.

 - Câţi au fost arestaţi atunci în mai, câteva mii ?

 - Au fost poate zeci de mii arestaţi.

 - A fost o campanie care i-a vizat numai pe legionari sau în general pe toţi cei care erau anticomunişti la vremea respectivă ?

 - Au fost arestaţi mai mulţi. Pe ţărănişti, de exemplu, i-au luat înaintea noastră, atunci când cu alegerile şi cu Maniu, dar ei erau puţini. Noi însă eram foarte mulţi. Grupul în care am activat eu a fost  descoperit şi arestat aproape în întregime, doar cu câţiva lipsă.

 - Cum a fost descoperit ? Prin infiltrare, prin trădare, sau cum ?

 - Nu ştiu exact. Ei ne urmăreau tot timpul. Şi printre studenţi aveau agenţi care ne urmăreau. Şi dacă protestai împotriva anumitor lucruri, cum a fost la noi când au încercat să introducă marxismul în Facultatea de Medicină...

 - Se punea problema să vă bage cursuri de marxism ?

 - Da, au şi băgat până la urmă. Noi am spus atunci că nu avem nevoie de asta, pentru că suntem oameni de ştiinţă. Nu eram un grup gălăgios, eram foarte tăcuţi chiar, dar când s-a pus problema votării, am ridicat mâna toţi  împotrivă.

 - Şi cam câţi eraţi  în grupul acesta, la Medicină ?

 - În anul nostru, vreo patruzeci, în ceilalţi ani tot aşa... în total câteva sute.

 - Deci agenţii v-au denunţat că sunteţi anticomunişti şi v-au arestat. Ce încadrare v-au dat ?

 - Activitate împotriva siguranţei statului. Apoi am fost închişi la Securitate până la proces, în toamnă.

 - Şi la proces aţi fost identificaţi ca grup legionar, dar fără să aveţi vreo activitate antistatală la modul concret ? 

 -  Da, fără nicio acuzaţie concretă. Ne-au pus pe toţi în articolul de activitate împotriva siguranţei statului, fără dovezi. Că nu trebuia să aibă dovezi.

 - Ce condamnare v-au dat ?

 - Opt ani de temniţă grea. Imediat după proces, studenţii au fost rimişi, în marea majoritate, la Piteşti. »

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu – Editura Christiana, 2007

Fericiţi cei prigoniţi, nefericiţi cei care i-au uitat !

http://apologeticum.wordpress.com/2010/05/14/14-mai-ziua-de-praznuire-a-sfintilor-mucenici-si-marturisitori-ai-temnitelor-comuniste/

"Arestarea

În noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările majoritătii legionarilor, cunoscuti de politia lui Antonescu. Am scăpat de această arestare pentru că nu am fost căutat la Iasi, unde nu-mi cunosteau adresa, ci la casa părintească, unde am fost căutat de către politia din Fălticeni. Iar politistii care voiau să se pună bine si cu noua orânduire socială – comunistii – s-au purtat cu părintii mei în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i

mamei mele că o să mă pupe mort.

După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni. Întorcându-mă apoi în Iasi, ca să îmi sustin unele examene la facultate, un coleg de liceu si de clasă, care locuia în aceeasi curte cu mine, m-a denuntat la Sigurantă.

Astfel că, în dimineata zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu un pistol-mitralieră. Acesti politisti m-au căutat, pe la miezul noptii, la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si amenintat cu pistolul pe cei trei frati ai mei, ca să spună unde sunt ascuns. După vreo oră de amenintări cu pistolul, fratele cel mai mic, Dumitru Bordeianu Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl împuscă dacă nu spune unde sunt ascuns. Imediat apoi politistii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un politai îi păzea în stradă, cu arma automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână. Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt arestati sub pază cei trei frati. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat."

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

***

« Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care este  noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la  Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul. În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi şi cu maşinile astea ? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei bine, au trecut vreo două luni, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau misterioase, negre, tăcute. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trăgeau din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai, însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea  studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Srcu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte ! Îl întreb : Oare de ce s-au oprit aici ? Că nu s-au văzut aşa maşini prin Romanul ăsta... ! Ei, îmi zice el, ce importanţă mai are ! câţi nebuni sunt pe lumea asta... ! » (Va urma.)

Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, I