Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - III -

"Văzând foarte de dimineaţă pe toţi cu un gând alergând la biserică, m-am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iar după ce am păşit pe pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iar pe mine oarecare putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dar înapoi m-am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimenea, numai pe mine, ticăloasa, nu mă primea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m-am depărtat şi stăm într-un unghi al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg care era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: « O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s-au făcut om, pe Care l-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am de la nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-au pironit Dumnezeu cel din tine născut, care şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire.

Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeieştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-au născut din tine, că de acum nu-mi voi mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele.

Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m-am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimic nu mă oprea să mă apropii de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m-a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m-am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să primească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis:

« O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m-am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii ». Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: « De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla! »

Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: « Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine! »

Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pe vânzătorul de pâine: Care este calea spre Iordan? Şi am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m-am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m-am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m-am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi după aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine şi am băut din apele Iordanului şi pe pământ m-am odihnit în noaptea aceea.

Şi a doua zi dimineaţa aflând ao luntre mică, am trecut de această parte de Iordan, şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m-am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor[...]Socot că sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iar Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iar ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pe încet uscându-se s-au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit.

Şi i-a zis Zosima: “Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare potrivnică turburându-te pe tine?” Răspuns-a aceea: “M-ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pe cari le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite cari m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz”. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: “Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie[...]

Iar ea a zis către dânsul: “Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, cari foarte mă tulburau şi cu cari mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, cari am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iar după ce de ajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină care de pretutindenea mă strălucea şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iar gândurile cari iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele celei pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă tulburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte”.

“Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, după aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s-a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iar de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, de la Moise şi del a Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iar carte niciodată nu m-am învăţat. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. [...] Deci acum juru-te e tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa”.

Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşind, s-a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! » Iar ea apucând pre bătrânul, nu l-a lăsat să se închine ei şi a zis către dânsul: « Acestea toate cari ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pe pământ ».

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iar mă vei vedea, păzindu-ne dumnezeiescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta care acum îţi voi spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face în Monastire[...] Să rămâi dar, precum îţi grăiesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iar acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. [...]Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi de la Stareţul cerând, s-a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie.

Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s-a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa, şi întru acel an le-a tăcut pe toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse.

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - II -

Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni. Iar când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, apoi lepădând frica, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pe oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pe cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; dar acea vedenie, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iar Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: “Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pe mine nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, care nu s-a îngreţoşat de nimenea ». Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat, iar ceea ce fugea a trecut de cealaltă parte; iar Zosima ostenindu-se, a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atunci fugara un glas ca acesta a slobozit: « Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voi primi rugăciune de la tine ».

Atunci cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pe Zosima, căci a auzit numindu-l pe nume aceea care niciodată nu îl văzuse şi a zis întru sine: De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi numit pe nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pe sine o haină veche şi ruptă pe carea o purta, i-a aruncat-o; aceea luându-o, s-a acoperit şi întorcându-se spre Zosima, a zis către dânsul: « Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi de la mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? » Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie de la dânsa. Asemenea şi aceea s-a aruncat pe sine şi zăceau amândoi pe pământ cerând unul de la altul blagoslovenie, iar după multă vreme a zis femeia către Zosima: « Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine ». Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pe Zosima şi, tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa: “O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire care este dată ţie mai mult decât altora, că m-ai numit pe nume, şi preot m-ai numit pe mine, pe carele niciodată m-ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci primind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: “Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti”. Iar Zosima zicând: Amin, s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: “Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, care nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă.

“Primeşte rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta.” Iar aceea a răspuns către dânsul: “Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori suntem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s-a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; Zosima nu a înţeles nimic, însă se jura, pe Dumnezeu punând martor că: “în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii de la pământ, o am văzut înălţată ca de un cot de la pământ, şi în aer stând şi rugându-se”. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s-a cuprins de frică, s-a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă.

Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: “Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind”. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul.

Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: “Juru-te pe tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s-au născut din Fecioară, pentru care porţi goliciunea aceasta şi pentru care atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. [...]Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m-am trimis în pustia aceasta, ca pe toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie[...]Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul:

“Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voi goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voi spune istoria mea; căci pentru ce mă voi lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voi începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pe care eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii”.

“Eu, părinte, sunt născută în Egipt şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor, m-am dus în Alexandria, şi după ce mai întâi mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dar voi spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n-am voit să iau nimica de la cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.

Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi mergând spre Mare, şi am întrebat pe oarecine care s-a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m-aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n-am nici chirie nici hrană, ci voi merge şi voi intra într-o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voi da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele!”

[...]Eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pe cei ce alergau; acolo am zărit vreo zece bărbaţi care stau lângă Mare, tineri cu trupurile, care mi s-au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pe mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voi afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m-au dus în corabia lor, şi îndată am început a înota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va primi acele lucruri rele ale mele pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m-am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolo, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi străini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iar după ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor.

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - I -

1 aprilie

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [ Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea ], îmbunătăţit şi vestit întru fapta bună. El a petrecut în acea mănăstire cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceşteii vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi a păzit-o. Nu a fost nebăgător de seamă de învăţăturile dumnezeieşti şi necontenit cânta lui Dumnezeu .

Tulburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, grăia în sine: “Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine şi să-mi arate mie vreun chip de pustnicie, pe care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune?” Aşa gândind Stareţul, i s-a arătat îngerul şi i-a zis: “O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimeni nu este între oameni care s-ar fi arătat pe sine desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pe care tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dar câte căi sunt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sunt pe lângă râul Iordanului.”

Deci îndată Stareţul a ieşit din Monastirea de metanie şi, ajungând la Iordan, a fost povăţuit de înger în Monastirea în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; egumenul, văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi apoi l-a întrebat: “De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii?” Iar Zosima a răspuns: “De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis lui: “Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare; pentru că omul pe om nu poate să folosească, dacă nu va lua fiecare aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit”.

Astfel, Zosima a petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind: cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iar cuvinte deşarte, grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una le era sârguinţa, ca să se aibă pe sine morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pe cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă,.Zosima se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s-a apropiat vremea sfântului marelui Post. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru care Dumnezeu şi pe Zosima l-a adus acolo: În cea dintâi Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pe altul bătrânii şi fiecare pe egumen cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Apoi deschideau porţile Monastirii şi cântau : “Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pe unul sau doi fraţi păzitori Monastirii, ca să nu rămână biserica fără de dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului, fiecare ducând hrana, după trebuinţa cea măsurată a trupului( unii puţină pâine, smochine, finice, linte muiată în apă; iar alţii nimica, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie). Aşa trecând Iordanul, se despărţeau şi nu vedea unul pre altul cum posteşte sau cum se nevoieşte şi singuri petreceau, cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai înainte de Învierea lui Hristos, întru care a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fiecare avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat.

Atunci şi Zosima, după obiceiul Mănăstirii a trecut Iordanul, puţină hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu care era îmbrăcat; iar rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană după nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pe pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, de la care ar fi putut ca să se folosească.

Adaptare după scrierea Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului.

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Marţi(a cincia săptămână a Postului)

“Iadul şi pierzarea descoperite sunt înaintea Domnului; cu atât mai mult inimile fiilor oamenilor”(Pilde 15, 11). Iar păcătosul se tot gândeşte că nimeni nu-l vede şi, ascunzându-se de ochii oamenilor prin întunericul nopţii sau pustietatea locului, socoate că nu e zărit de nimeni. Ochiul lui Dumnezeu a văzut tot; îngerul păzitor şi conştiinţa au fost martori. Vei merge cândva la judecată şi atunci toate cele ascunse se vor vădi, martori ce nu pot fi mituiţi vor sta de faţă şi vei rămâne fără cuvânt. Osânda va rămâne de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfârşit de neînlăturat : pocăinţa. Uşa spre ea este deschisă. Grăbeşte-te să intri până ce n-a sunat ceasul care te izbeşte când nu te aştepţi, curmând şi păcatele tale, dimpreună cu orice nădejde de a afla milă. »

M-rea Turnu - Prahova - fresce restaurate

Adevăruri incomode – adevăruri necesare

De ce se sting luminile în discoteci ? de Pr. Savatie Baştovoi

Iată încă o regulă: Nici o ruşine nu poate fi atât de puternică, încât să nu poată fi biruită. *

Fiecare epoca a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş.a.m.d. Dar cea mai interesanta este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile multora, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud. În ce consta acest complex al lui Freud ? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă exista o cauză. Insă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe, din punctul lui de vedere, desigur. Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mama şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.

Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simpla: perseverează, impune-te ! Cum vrei să te respecte alţii, daca tu însuţi nu te respecţi ? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor. Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrala a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea "comunistă" ! Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre. Este curios cum tânărul "sociabil", care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo alta afacere micuţă, îi fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii. Si ştiţi ce-i face atât de atrăgători ? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.

Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multa admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei. Să luam cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se "pune în evidenţă", a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran. Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridica ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi spune toate. L-am dus pe urma la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: "Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze". ** N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerilor.

Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi "primul" ? In tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni "primul" e nevoie de multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul ? Nici o problemă, cumpără bateriile DURACELL şi fumează KENT, dar, dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uita-te la una din emisiunile PRO TV, toate îţi vor spune că eşti primul ! Nouă, românilor, aceasta psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din strada. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi "ghicească" tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că, dacă refuzi să le dai bani, îndată devii "cioara borâtă" sau alt animal puţin simpatic. Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul căruia i se face reclamă, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la instalarea PRO TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică. Eşti gras ? Bea FANTA şi toate fetele se vor îndrăgosti de tine ! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau bobârnaci când te vad ? Nu-i nimic, dă-te cu after shave GILLETE "pentru bărbaţi puternici" ! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten ? Încearcă "sensul adevăratei prietenii" cumpărând un pachet de ţigări ROYALE.

Acum, vă propun să înţelegem de unde această lupta cu "timiditatea" şi cu reziduurile "comuniste" în noile programe şcolare şi în tot ce vedem si auzim. Cum altfel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care nouă ne aduc aminte de pescarii din delta, scumpe cât o vaca ? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri de plastilina la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe strada cu portretul unei tinere femei sub care scrie: "Eu să spăl şi să calc" ? "Eu sa mă mulţumesc cu puţin ?" "Eu să fiu devreme acasă ?" Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multa atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără fără discernământ lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate. Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copila trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte de specialitate, însă, o data cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi in rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.

Deoarece, la aceasta vârsta, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i drept, îl dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la minte. De obicei, aceştia sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa. Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: "Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste ! lubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Si, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale aceasta trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic..." De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Altfel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, ca i-au venit părinţii si sunt pe coridor, iar in patul ei nestrâns mai este cineva ? Dar si mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului si invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi ? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.

Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui in fiecare felurite înclinaţii, dar uita să le dăruie tocmai Ruşinea. Si, nemaiavând pe unde sa o aşeze, ii porunci sa intre prin dos. Ruşinea se supără si se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca si Ruşinea zise: "Intru prin dos dacă n-o să intre si Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi". Din aceasta privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi ("Zeus şi Ruşinea"). Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare si credinţe, pentru a nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost si rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. I Corinteni 13,8

Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sf. Părinţi, este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se afla in starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă o data cu primele mişcări spre păcat, când copilul afla ce este binele şi răul. Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte si devine foarte tăcută. Aceasta ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, o data cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi "învingă" timiditatea. Aceasta ruşine ar fi salvat-o si de alte situaţii jenante si, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor si soţului. Ruşinea femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei. Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu, care umbla în răcoarea serii şi striga: Adame, unde eşti ?( Facere 3,9)

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii in oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă in discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit. V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci si de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze ? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti ? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din camera atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza ? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, daca nu ar fi cerut-o timpul.

Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire in adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric ii spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune intr-o hala mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe de alta parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală. Începătorii săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnica pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taina ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci după ce a luat acela bucăţică de pâine, a ieşit numaidecât. Si era noapte, Ioan 13,30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea in mana bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masa. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie sa ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut sa arate si Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult ca aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos, care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, inclusiv si pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimii.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsam să ni se distrugă unul din sentimentele de baza ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească. Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poarta. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poarta, adică diavolul. Da, este cu putinţă să învingem ruşinea si o data cu ea orice urma a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea si libertatea de a ne transforma in nişte monştri care îşi sfârteca cu răceala propriii copii in numele unei absurde izbăviri de complexe. Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea exista totuşi o posibilitate de a si-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut in faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufoca atunci când trebuie să spunem celuilalt: "iartă-mă, n-am avut dreptate". În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

In ce priveşte complexele, acestea sunt faptele si gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele.[…] Lasă-te de acestea si vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru ca faptele lor erau rele. Ca oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumina, ca să se arate faptele lui. (Ioan 3, 19-20) Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. (Romani 13, 12-13) E cam greu, ce să faci ? Lumea toată se transformă într-o discotecă. Luminile sunt stinse. Totul este gata. In întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.

Gând

Am învăţat, în vremea din urmă, că, având răbdare şi nădejde, Domnul îmi trimite ceea ce, cu toate eforturile mele, singură n-aş fi obţinut niciodată.

Părintele Nicolae de la Rohia - “Ale Tale din ale Tale...”

În amintirea celui care a dat viaţă cuvântului evanghelic, întărind cu puterea exemplului vieţii sale adevărul creştin. În amintirea celui ce ne-a făcut să credem în minunea de pe drumul Damascului, fiind adânc pătruns de lumina lui Hristos care l-a transfigurat deplin şi definitiv, a monahului de la Rohia, a celui mai fin interpret român al paradoxurilor uluitoare din Sfânta Scriptură. O predică dătătoare de multă nădejde!

Dăruind vei dobândi

Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi pagânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva.

Şi anume: să dam ce nu avem.

Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dam din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce va temeţi? Sunt imposibilul care va priveşte?

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dam ce nu avem.

Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului : să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu.

"Trebuie să-l ajuti cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobandeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc."

"Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtaşie."

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înalţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decat în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoşeu ceea ce - cu nemaipomenita sfruntare - ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frâmânte călugărul care îăi simte launtrul deşart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice siretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el - în chilia lui, în grădina mănastirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului - ca să afle credinţă, întărire, lumină si o brumă de speranţă - ceea ce ei aşteapta de la el şi ceea ce el prea bine ştie ca în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomana făcută altuia.

"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Infricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?...

Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţa uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumină proiectată de oglindă - şi te înavuţeste, te împlineşte, te covârşeşte.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipa - necum ani de zile - că Hristos doreşte să dam din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de necrezut!

Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranţă, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţa şi lumina măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se afla în criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi in stare a sâvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că "ei nu sunt din lume şi Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Si iarăşi: "Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: "Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi sa va aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua."

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si îndrăzneţ - să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte întelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul "Nemo dat quod non habet" arama sunatoare şi chimval zângănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi faptuiesşi numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.”