Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - I -

1 aprilie

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [ Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea ], îmbunătăţit şi vestit întru fapta bună. El a petrecut în acea mănăstire cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceşteii vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi a păzit-o. Nu a fost nebăgător de seamă de învăţăturile dumnezeieşti şi necontenit cânta lui Dumnezeu .

Tulburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, grăia în sine: “Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine şi să-mi arate mie vreun chip de pustnicie, pe care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune?” Aşa gândind Stareţul, i s-a arătat îngerul şi i-a zis: “O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimeni nu este între oameni care s-ar fi arătat pe sine desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pe care tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dar câte căi sunt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sunt pe lângă râul Iordanului.”

Deci îndată Stareţul a ieşit din Monastirea de metanie şi, ajungând la Iordan, a fost povăţuit de înger în Monastirea în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; egumenul, văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi apoi l-a întrebat: “De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii?” Iar Zosima a răspuns: “De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis lui: “Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare; pentru că omul pe om nu poate să folosească, dacă nu va lua fiecare aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit”.

Astfel, Zosima a petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind: cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iar cuvinte deşarte, grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una le era sârguinţa, ca să se aibă pe sine morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pe cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă,.Zosima se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s-a apropiat vremea sfântului marelui Post. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru care Dumnezeu şi pe Zosima l-a adus acolo: În cea dintâi Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pe altul bătrânii şi fiecare pe egumen cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Apoi deschideau porţile Monastirii şi cântau : “Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pe unul sau doi fraţi păzitori Monastirii, ca să nu rămână biserica fără de dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului, fiecare ducând hrana, după trebuinţa cea măsurată a trupului( unii puţină pâine, smochine, finice, linte muiată în apă; iar alţii nimica, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie). Aşa trecând Iordanul, se despărţeau şi nu vedea unul pre altul cum posteşte sau cum se nevoieşte şi singuri petreceau, cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai înainte de Învierea lui Hristos, întru care a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fiecare avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat.

Atunci şi Zosima, după obiceiul Mănăstirii a trecut Iordanul, puţină hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu care era îmbrăcat; iar rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană după nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pe pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, de la care ar fi putut ca să se folosească.

Adaptare după scrierea Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului.