Importanţa « primului cuvânt »

« Un ucenic sau penitent avizat se comportă faţă de părintele său duhovnicesc în felul următor : în câteva cuvinte îi spune gândul sau esenţialul stării lui, după care tace. La rândul său, părintele duhovnicesc care, încă de la începutul convorbirii, se pune în stare de rugăciune, îi cere lui Dumnezeu să fie luminat de har ; dacă simte în sufletul său o « înştiinţare » sau « încredinţare », el îşi dă răspunsul, după care discuţia trebuie oprită. Căci dacă lăsăm să ne scape « primul cuvânt » al părintelui duhovnicesc, puterea Tainei slăbeşte şi mărturisirea riscă să se transforme într-o simplă discuţie omenească.[...] Dacă penitentul nu dă atenţia cuvenită întâiului cuvânt al părintelui duhovnicesc şi-l copleşeşte cu explicaţiile, el îşi trădează prin însuşi acest fapt lipsa sa de încredere şi de înţelegere şi ascultă în realitate de o dorinţă secretă de a-l face pe părintele duhovnicesc să încline spre propriul său gând. Acest lucru marchează începutul unui conflict psihologic, care, potrivit cuvântului Apostolului, este « fără folos »(Evr. 13, 17)

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, p. 90

Despre pericolul unui « ataşament iraţional »

Când firea pătimaşă a omului îl atrage spre ceea ce experienţa dureroasă a vieţii m-a determinat să numesc un « ataşament iraţional », dacă acesta este lipsit de cunoştinţă duhovnicească şi de trezvie, ajunge « să iubească peste măsură », fiind apoi silit să lupte cu patima pentru că se sufocă, disperă şi de multe ori, ajunge să-şi dorească moartea.

Un mecanism implacabil ne transformă iubirea - nouă, celor trupeşti şi sufleteşti - într-o sursă de suferinţă, de chin necurmat, care ne face viaţa de neînţeles şi ne ucide, dacă nu aplicăm remediile potrivite:

1.cercetarea de sine permanentă, pentru a descoperi starea adevărată a sufletului, patimile lui , şi a le trata;

2.recunoaşterea lucidă a existenţei unei/ unor patimi, care trebuie tratate;

3.cunoaşterea mecanismului lor, pentru a le demonta şi combate;

4.sinceritatea deplină cu sine, cu alţii, când e cazul(Gândul ascuns e calea pe care pătrunde diavolul);

5.vorbirea cu Domnul, în locul frământării în sine, a vorbirii cu sine sau cu cel iubit;

6.rugăciunea şi plânsul, care curăţă de zgură sufletul;

7.lupta cu gândurile, pentru a nu le primi;

8.spovedania deasă

9.Sfânta Împărtăşanie.

Am observat de multe ori pe viu cum se manifestă patima aceasta: dorinţa irepresibilă de a vorbi – comunica des cu persoana iubită, de a şti ce face, gândeşte, simte, o dorinţă obsesivă; preocuparea permanentă de persoana respectivă; nevoia de a te şti iubit, acceptat măcar; neîncrederea că eşti iubit, acceptat, dorinţa de a ţi se confirma periodic iubirea. Situarea persoanei respective în centrul vieţii personale, fără vreun rival. Prezenţa continuă în minte a gândurilor despre ea, eventual a imaginilor. „Dialogul” interior cu ea sau cu aceste gânduri, pomenirea numelui ei, neputinţa de a mai săvârşi micile activităţi cotidiene cu râvnă; greutatea de a te concentra la rugăciune, absenţa oricărei dorinţe de a face vreo mişcare, letargia; tristeţea îndelungată şi crâncenă; sentimentul neputinţei; sentimentul descurajării; pierderea sentimentului că tot ce facem are un sens, sentimentul inutilităţii.

Comparând textele, mi-am dat seama că am descris din experienţă exact patimile pomenite de Sf. Ioan Casian : tristeţea, akedia, trândăvia/ lenea, de care pătimaşul ataşat iraţional de o persoană este, în final, conştient, dar pe care crede că le poate ţine sub control, în timp ce ele îl robesc pe furiş cu totul.

Dacă pătimaşul nu menţine legătura cu Dumnezeu necurmată, prin spovedania desluşită şi cinstită către duhovnic, astfel încât să-i dea remediile potrivite, el riscă să se cufunde în prăpastia celei mai negre deznădejdi. Teama sau ruşinea, dar şi nepriceperea de a spune cele ce se petrec în suflet au efecte catastrofale. El se trezeşte cuprins într-un cerc vicios din care nu poate ieşi singur, dar din care îl scapă Domnul, dacă strigă la El, dacă nu-şi pierde speranţa, sentiment care-l închide în mod primejdios în sine. Curând cade în neputinţa de a mai vorbi cu duhovnicul, în absenţa dorinţei de a-şi mărturisi neputinţa chinuitoare şi, mai grav, în absenţa dorinţei de a mai merge la Sfânta Biserică, de care se crede rupt definitiv şi irevocabil prin lipsa de control asupra patimii lui.

Are sentimentul că este un om terminat, că n-o să mai găsească nicăieri sprijinul salvator şi tot tipicul vieţii sale se schimbă. Letargia ia locul nevoinţei duhovniceşti, rugăciunea devine o povară sau un strigăt disperat şi neconvins după ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în care nu mai crede. Frica iraţională îl ia în stăpânire împreună cu un duh de neputinţă care îi paralizează orice mişcare. Dacă Dumnezeu nu se îndură curând de acest suflet, el e distrus !

Aceasta nu e dragostea, ci deformarea ei de către patimă. Dacă reuşeşte să-şi recapete controlul şi stăpânirea de sine, dacă înţelege exact ce se întâmplă, situaţia este salvată. Se chinuie şi aşa, dar împotriva patimii, pentru iubire. În asemenea situaţie, cei apropiaţi e folositor să îl asculte, să îl înveţe, să îl înţeleagă şi să îl rabde cu iubire jertfelnică. Dacă nu se vindecă de patima aceasta, nu va putea iubi niciodată curat şi nu va afla liniştea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Fapte 4, 13-22; In. 5, 17-24] “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Noi nu putem să grăim altceva decât ceea ce am văzut şi am auzit”. Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel Înviat, după ce ei tămăduiseră în numele Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au temut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le îngăduia să tacă: “Noi am văzut şi am auzit”, au zis ei, “şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea să adauge mai apoi Sf. Ioan(1 In.1, 1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului. În această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are asemenea martori al adevărului. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicidecum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a devenit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredinţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad – cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciunea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de crezare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.”

Protos. Valentin - Exarh în Arhiepiscopia Bucureştilor

Exarh de zonă în Arhiepiscopia Bucureştilor

Ciprian BÂRA

Joi, 19 Martie 2009

În şedinţa Permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor din 10 martie 2009, ieromonahul Valentin Mâţu, stareţul Mănăstirii Turnu, a fost ales exarh de zonă al Arhiepiscopiei Bucureştilor Această nouă funcţie administrativă are drept scop o mai bună coordonare a activităţilor duhovniceşti-gospodăreşti ale celor 13 mănăstiri din zona Prahovei

Noul exarh, care va activa în zona judeţului Prahova, a devenit frate de mănăstire la 1 septembrie 1991, iar la 29 iunie 1992 a fost tuns în monahism. La doar patru ani după aceasta, în luna noiembrie a anului 1996 a fost hirotonit ierodiacon. A devenit ieromonah la 21 septembrie 1997 şi în aceeaşi zi a fost hirotesit stareţ pe seama Mănăstirii Turnu din localitatea Târgşoru Vechi, din judeţul Prahova.

Grija părintelului Valentin pentru cele sfinte şi spiritul său practic s-au evidenţiat foarte repede în activitatea administrativ-duhovnicească de la cunoscuta Mănăstire Turnu. Astfel, sub grija şi coordonarea actualului exarh de zonă de pe Valea Prahovei, s-a restaurat în întregime biserica-ctitorie a lui Vlad Ţepeş şi a voievodului Martir Constantin Brâncoveanu. Lucrările de restaurare a picturii au fost finalizate în anul 2005, iar catapeteasma a fost aşezată în anul 2006.

În anul 2008 s-a obţinut autorizaţia de construcţie - „Restaurarea şi consolidarea zidului de incintă al vestigiilor medievale, construirea chiliilor şi a stăreţiei din incinta Mănăstirii Turnu şi utilităţi“, iar în martie 2009 s-au demarat lucrările.

O mai bună coordonare a activităţilor celor 13 mănăstiri din zona Prahovei

Toată această activitate în calitate de stareţ al Mănăstirii Turnu, precum şi studiile de Teologie, masterul în Istorie, precum şi diversele diplome obţinute din partea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi a Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă l-au recomandat pentru noua funcţie în care a fost ales. „Ne dorim ca mănăstirile să sporească atât duhovniceşte, cât şi economic, iar monahii să sporescă în rugăciune, să fie tari în credinţa în Iisus Hristos, să devină un sprijin de nădejde pentru acest blând popor, fiindu-i alături la nevoile şi frământările lui. Nădăjduim că Bunul Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va binecuvânta să săvârşim tot binele, urmând astfel modelul marilor noştri înaintaşi“, ne-a declarat ieromonahul Valentin Mâţu.

Această nouă funcţie administrativă are drept scop o mai bună coordonare a activităţilor duhovniceşti-gospodăreşti ale celor 13 mănăstiri din zona Prahovei.

Părintele Valentin Mâţu, stareţul Mănăstirii Turnu, a fost numit în această funcţie şi va avea rolul de a inspecta, de a raporta situaţia acestor mănăstiri şi de a propune soluţii pentru rezolvarea problemelor ivite. Va ţine legătura cu exarhul administrativ şi exarhul cultural al Arhiepiscopiei şi va participa la şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial, în calitate de invitat, la fiecare început de lună, împreună cu protopopii de zonă.

Zona Prahovei este zona cu cele mai multe mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureştilor şi din cauza distanţei era nevoie de o coordonare mai bună şi mai directă a activităţilor acestora.

Au trecut pe la Aiud ( I )

Părintele Sofian Boghiu:

“a făcut şase ani de închisoare pentru vina de a fi aprins rugul dragostei de Dumnezeu şi neam în inima sa. Despre aceşti ani spunea întotdeauna cu smerenie: “Mi-a ajutat Dumnezeu să nu-i regret!”

“Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau primire din partea lui Dumnezeu, fiindcă El îi întărea. Astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, ei aveau totuşi o seninătate şi o bucurie care nu putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu.”(Arh. Sofian Boghiu)

Părintele Benedict Ghiuş:

“Doctor în teologie, Episcop Vicar Patriarhal pentru scurtă vreme, asistent universitat al prof. Nichifor Crainic şi al Părintelui Stăniloae la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi cel mai iubit duhovnic al Patriarhiei, părintele Ghiuş a trecut printre oameni acoperit de smerenie. Arestat în 1958 cu lotul de la “Rugul Aprins”, este la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat în 1964. Nedispus la compromisuri, este marginalizat de cler şi se retrage la Mănăstirea Cernica, apropiindu-se, cu înţelepciune şi smerenie, de veşnicie...”

Părintele Adrian Făgeţeanu:

“Ieri, duhovnicul Antimului şi al Bucureştiului, azi, pusnicul rugător pentru lume...”

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu, preţuiai aerul, pe care într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea(două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi.[...]

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort deopotrivă.”

Poetul Vasile Voiculescu:

“ Închis între anii 1958-1962 la Jilava şi Aiud pentru “uneltire contra ordinii sociale”, V. Voiculescu se îmbolnăveşte de TBC la coloană. Într-o zi are o criză foarte puternică şi ceilalţi deţinuţi bat în uşa celulei, cerând ajutor. Locotenentul de gardă vine si, dumirindu-se despre cine e vorba, spune: “Tu eşti ăla misticu`? Să te vindece Dumnezeu!” Şi pleacă trântind vizeta(cf. Mihai Rădulescu, Rugul Aprins). Poetul iese din închisoare în 1962 cu sănătatea ruinată şi moare un an mai târziu.”

Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,/ Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus./ Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea/ Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică/ Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…/ - Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?/ Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!/ -Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,/ Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria/ Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne,/ nu mai scapi, te ţin prizonier…

- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă”/ - Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.”

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae:

“Dumnezeu l-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al ortodoxiei veacului al XX- lea. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvânrul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii.”

“ Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie.[...] într-un anume fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie.”

“Noi românii suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cucernic, plin de armonie şi plin de lărgim, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte un popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină,dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puţin în serios, ci îl luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plină de taină.[...] E taină în lumină, nu e taină în întuneric...La noi, persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creaţiunii lume-lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.”

Petre Ţuţea – românul absolut:

“Definiţia mea este: Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut...M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul...Când m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit. Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”

“În afara slujbelor Bisericii nu există scară la cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

“ În Biserică afli că exişti.”

“Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

Prinţul Ghica – un munte de caracter:

“Descendent al familiei domnitoare Ghica, Doctor în Drept, prinţul Alecu Ghica este condamnat în 1941 la 12 ani de închisoare , iar după 1944 este “rejudecat” de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin temniţele ţării cu o demnitate şi o ţinută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus sistematic de conducerea închisorii( la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câştigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor fermei). Din reeducarea de la Aiud – ultima încercare a comuniştilor de a frânge caracterele dârze – a ieşit curat, fără compromisuri.Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea nedreptăţi şi umilinţe amare[...] Puţin după eliberarea soţului, doamna Ghica se îmbolnăveşte de cancer. Prinţul o va îngriji cu dragoste şi devotament până la sfârşit.”

Alexandru Ştefănescu – Monahul Atanasie, o lumină de om şi de neam românesc:

“Arestat şi condamnat ca mai toată elita naţionalistă interbelică, pentru activitate legionară, a executat 21 de ani de temniţă, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin închisorile din Chişinău, Aiud şi Canal, neadmiţând niciun compromis.

La Aiud a stat un an în celulă cu dr. Uţă şi cu Costică Dumitrescu(Pr. Marcu de la Sihăstria), timp în care au citit împreună Sfânta Scriptură, s-au rugat şi au slujit, după puteri, aproapelui. Alexandru Ştefănescu a fost mâna dreaptă a doctorului Uţă în tratarea deţinuţilor bolnavi[...].

După moartea soţiei, a intrat în monahism, călugărindu-se la Mănăstirea Petru-Vodă cu numele de Atanasie. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut dăruindu-se slujbelor bisericeşti, îngrijind călugării şi credincioşii bolnavi, dar mai ales făcând educaţie de cea mai înaltă ţinută tinerilor şi copiilor.[...]

Pe 29 februarie 2008 părintele Atanasie a plecat la domnul, dar n-a murit, căci “mor numai cei care nu cred”.

Fragmente selectate din albumul :”Fericiţi cei prigoniţi...”