sâmbătă, 19 septembrie 2009

"Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă."(Sf. Teofan)

Sâmbătă[I Cor. 4, 17 ; 5, 5 ; Mt. 24, 1-13] « Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci ». Dragostea e nimicită de fărădelegi ; cu cât mai sunt multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. Înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului ! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nicio reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De fapt, sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.

Predania vie a martirilor – Pătimirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savvatie şi Dorimedont(†276) (19 septembrie)

"Hristos al meu este cu toţi cei ce-L cheamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu".

***

"Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cârmuieşte".

***

« Iar prin moarte se cade a dobândi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decât aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. »

***

"De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată"

***

"Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alţii a se mîndri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului".

Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvârşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savvatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzînd orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecându-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu:

"Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din nefiinţă toate le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mâinile vrăjmaşului".

Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânşii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, şi, prinzîndu-i, i-au dus la stăpânitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de faţă întîi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns:

"Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun".

Iar judecătorul a zis: "De care credinţă eşti?"

Răspuns-a Trofim: "Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu".

Judecătorul a zis: "Dar eşti străin sau cetăţean?"

Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: "Oare ai citit poruncile împărăteşti?" Răspuns-a sfântul: "Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi şi între noapte".

După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roşit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: "Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul". Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfîntul Trofim:

"Nu mi se cade mie nici a mă gîndi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au acelaşi gînd: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu".

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat şi a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet şi lin: "Doamne, ajută robului Tău". Iar judecătorul a zis către dînsul: "Unde este Hristos al tău, Trofime?" Iar el a răspuns:

***

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Şi îndată a zis către dânsul judecătorul: "Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întîi de ce rânduială eşti", pentru că singur cuvântul creştin era aşa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dânşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: "Nu te întreb pe tine de eşti creştin". Iar Sfîntul Savvatie a răspuns:

"Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cârmuieşte".

Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al mucenicului ca o jignire, s-a mâniat şi l-a lovit peste obraz, zicându-i: "Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, pînă nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor". Sfântul a ocărît pe zeii lor şi a râs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spînzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atît de mult, pînă ce au rămas oasele goale, căzând carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfântul Savvatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

***

Mutându-se Sfântul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranţa că-l va întoarce spre păgînătate, a gîndit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înştiinţându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decît cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.

Trimişii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luând ostaşii pe sfânt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dînşii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecînd pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu câţi paşi a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare şi câte răni noi erau, atâtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergînd trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, şi, văzându-l, l-a întrebat: "Oare tu eşti Trofim?" Iar mucenicul a răspuns:

"Trofim mă numesc şi sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată".

Iar Dionisie a zis: "Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întîi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace". Viteazul Trofim a răspuns:

"De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decât aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sunt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti".

Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: "Să zici numai cu buzele, Trofime: "voi jertfi zeilor" şi îndată te vei izbăvi din chinuri". Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurîndu-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi şi adânci, încît ieşeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: "Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul". Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: "Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie". Iar sfântul, rîzând de nebunia prigonitorului, a zis:

"De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată".

Dionisie a zis cu mânie către slujitori: "Mai groaznic să-l chinuiţi pe el". Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se ruga:

"Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vânătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne".

Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugându-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: "Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu". Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniţă în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ştergea ranele cu pânze curate, şi-i lega umflăturile, având şi în toate grijă de dînsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea "Dioscoria", adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai marii şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dînşii şi Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul:

"Sunt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgâneşti!"

Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-ade-văr este creştin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază. Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dânşii, le-a zis: "Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii". Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la judecată, şi aducând de faţă pe Dorimedont, a zis către dânsul: "Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?" Răspuns-a sfân-tul:

Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: "Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui". Iar sfântul fiind chinuit, chema numele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgâneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt faţa sfântului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea grăitoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos.

După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintâi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămânde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mâncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punându-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânşii. Când s-a apropiat de ei, îndată mânia fiarei a schimbat-o în blândeţe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărâta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâşiat de dânsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi pleca şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult deâît fiara, şi singur întru sine se mânca, văzând pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintâi, arătându-se ca un mieluşel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărâta pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănânce. Şi când acela vrea să întărîte leul, îndată s-a repezit leul la dînsul şi a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugându-se Sfântului Savvatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.

Sursa icoanei : http://02varvara.wordpress.com/2008/04/05/the-ninetieth-anniversary-of-the-estonian-orthodox-church-moscow-patriarchate/