Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 10 martie 2009

Teologi români: Părintele Ilarion Felea


Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie, s-a născut pe 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara, într-o familie de preot şi a decedat la 18 septembrie 1961, în închisoarea de la Aiud. A făcut studii secundare la liceele "Avram lancu" din Brad (1914-1920) şi Moise Nicoară" din Arad ( 1920-1922), şi studii superioare la Academia teologică "Andreiana" din Sibiu (1922 - 1926), cu examene de licenţă (1932) şi doctorat (1939) la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (abs. 1929).
A slujit ca preot în Valea Brad (1927-1930), în Arad-Şega (1930-1939), unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad 1939-1958); a fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia Teologică din CIuj (1937-1938) şi la cea din Arad (1938-1948), rector (1947-1948), iconom stavrofor (1947). A fost redactor al foilor "Biserica şi Şcoala" (1939-1945) si "Calea Mântuirii (5 Sept. 1943 - 3 iun. 1945 si 1 ian. - 22 dec. 1946) din Arad.
A fost arestat şi deţinut în timpul regimului comunist (6 ian. 1949 - 5 ian. 1950, sept. 1958 - 8 sept. 1961), fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică "pentru uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoarei şi a mişcării revoluţionare".

Lucrări:

"Convertirea creştină " (Sibiu, 1935)

"Critica ereziei baptiste" (Sibiu, 1937)

"Dumnezeu şi sufletul în poezia romană contemporană" (Cluj, 1937)

"Pocainţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică" (Sibiu, 1939, teza de doctorat)

"Teologie şi preoţie" (Arad, 1939)

"Paisie şi paisianismul" (Cluj, 1940)

"Catehism creştin ortodox" (Arad, 1940)

"Duhul adevarului. Predici" (Arad, ed. I, 1942, ed. a II-a, 1943, premiată de Academia Română);

"Religia iubirii" (Arad, 1946)

"Mântuirea" (Arad, 1947)

"Religia culturii" (Arad, 1994)

Sute de articole şi predici în "Telegraful Roman" şi "Revista Teologică" de la Sibiu, "Biscrica şi şcoala" şi "Calea Mântuirii"- Arads "Duh şi Adevăr" -Timişoara etc.; -

Şase volume rămase în manuscris.

Publicat în 2008: Spre Tabor( trei volume).

Despre viaţă



„Viaţa nu curge uniform, numai liniştită, ca apele fluviilor. Viaţa este când curată ca apa din izvor, când tulbure ca un torent, când vijelioasă ca vântul, când luminoasă ca o zi de vară, când întunecoasă ca noaptea. Viaţa este ca apa mării: când liniştită, când agitată; şi ca vremea: când bună, când rea; când rece, geroasă ca gheaţa, când aprinsă şi caldă ca focul. Viaţa este ca pomii: când stearpă sau uscată, când încărcată de flori şi de fructe. Viaţa e când plină de mizerii, când plină de bucurii, furtuni, ispite. Omul este acela care luptă şi nu se lasă înecat în valurile ei.”
Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor

Călătoria Postului

1. Canonul cel Mare
Rostul Postului este să ne treacă de la o stare spirituală la alta. Mulţi îl înţeleg doar ca obligaţie religioasă anuală, chiar şi preoţii. De aceea autorul susţine că „Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe” La începutul Postului, „Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul” este citit la Vecernia Mare, în serile primelor 4 zile ale Postului. Acest canon este, în opinia lui Schmemann, „ca o plângere de pocăinţă, care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde”, în care sunt tratate mari teme biblice (Adam şi Eva, Raiul, căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei, Hristos si Biserica), alternativ cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Canonul e personalizat, se adresează fiecăruia dintre noi, cei ce trăim drama căderii:
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?
Istoria căderii omului în păcat e istoria mea. Eu am pierdut toate darurile, eu mi-am întinat haina trupului, eu mi-am întunecat frumuseţea sufletului. Fiecare suflet omenesc trăieşte aceeaşi dramă,aceleaşi dileme fundamentale; exemplele scripturistice nu sunt simple parabole, ci un stimulent al pocăinţei. Omul modern, care a pierdut înţelesul păcatului, e incapabil de o adevărată mărturisire a păcatelor; mediul cultural în care trăim exclude noţiunea de păcat şi neagă vocaţia spirituală înaltă a omului, Îl neagă pe Dumnezeu şi gândeşte viaţa numai în termenii bunurilor materiale. Chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, el nu mai face pocăinţa, ci înşiruie formal încălcările unor reguli formale, aşteptând de la religie un tratament terapeutic, menit să-l facă din nou fericit. Or pocăinţa e cu totul altceva; e cutremurarea omului care înţelege ca şi-a pângărit chipul slavei celei de negrăit ce i-a fost dat; e părere de rău profundă, dorinţă de reîntoarcere, credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Rolul Canonului e să ne descopere păcatul şi să ne conducă la pocăinţă; ni-l descoperă concret în istoria biblică, în spaţiul căreia pocăinţa redevine posibilă; pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune cunoaşterea Sfintei Scripturi şi meditaţia asupra înţelesurilor lui.

2. Sâmbetele Postului Mare
Postul Mare a fost comparat de Sfinţii Părinţi cu rătăcirea de 40 de ani a poporului ales în pustiu. Având ca finalitate Paştele, ţara făgăduită, Postul are la sfârşitul fiecărei săptămâni un popas special: cele 2 zile „euharistice”, Sâmbăta şi Duminica.
Sâmbătă nu e o zi de post, ci de sărbătoare (Facere 2,3), deşi mulţi consideră că Sabatul a fost transferat Duminica în creştinism; ea rămâne mereu a7-a zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, ca zi în care s-a desăvârşit creaţia lumii, iar Creatorul s-a bucurat de „bunătatea” ei; ziua odihnei, a bucuriei pentru roadele muncii. Dar în Hristos toate se transcend, El dă lumii Împărăţia, care nu e din lumea aceasta şi în care e odihna desăvârşită. Lumea noastră e sub puterea celui rău de la cădere, iar calea mântuirii nu e prin progres, ci prin Cruce, Moarte şi Înviere. Creştinul trebuie să-şi transforme viaţa într-o pregătire pentru Împărăţie. Paradoxal, Împărăţia e în mijlocul nostru, dar „va să vie”; „Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El”. Sabatul devine astfel ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului: plinindu-şi lucrarea Sa, El s-a odihnit în mormânt, iar în prima zi după Sabat a înviat şi prima zi a noii Creaţii a început. Timpul lumii acesteia, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat. Aşa se explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică, caracterul ei dublu de zi de sărbătoare şi de moarte: sărbătoare pentru că Hristos a înfrânt moartea şi a instaurat Împărăţia, moarte deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt. Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la Sâmbăta lui Lazăr, a cărui înviere e vestirea şi încredinţarea învierii de obşte, şi din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea a devenit puntea spre viaţa cea nouă. Ele se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare. Pe de o parte, e o zi euharistică, de sărbătoare, iar pe de altă parte e o escală făcută cu scopul de a medita asupra ţintei acestei călătorii. Pericopele „Apostolului” alese din Epistola către Evrei accentuează tipologia istoriei mântuirii , a peregrinării , făgăduinţa unui Răscumpărător şi credinţa în cele ce vor veni.
Prima pericopă, Evrei 1, 1-12, ne face să trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul e aproape. În a doua Sâmbătă suntem îndemnaţi să luăm seama să nu ne îndepărtăm de Dumnezeul cel viu, „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El…” (Evrei 3, 12-16); în cea de-a 3-a, primim îndemnul la răbdare, căci lupta e dificilă; a 4-a, prin Evrei 6, 9-12, ne arată armele: credinţa, nădejdea şi dragostea.
„Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de-a cincia Sâmbătă (Evrei 9, 24-28)”.
Ultimul Apostol înainte de Sâmbăta lui Lazăr face trecerea de la timpul aşteptării la timpul plinirii.
Pericopele evanghelice din Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sf. Ap. Marcu: prima Îl prezintă pe Hristos nesocotind interdicţiile Sabatului evreiesc („Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei”); a doua Sâmbătă auzim că Mântuitorul îl curăţa pe lepros; restaurarea omului a început; în cea de-a treia, El „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”; în cea de-a patra ni se spune că Hristos pe toate le-a făcut bine „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”; în a cincia Petru mărturiseşte : „Tu eşti Hristosul”.
Tema secundară a morţii se concretizează în pomenirea obştească a celor adormiţi (Sâmbăta a 2-a, a 3-a şi a 4-a), prilej de redescoperire a lumii acesteia ca muribundă şi moartă. Şi noi şi lumea suntem condamnaţi la moarte aici pentru a pătrunde în viaţa dincolo. Dar culoarea morţii e albul pentru un creştin adevărat, care ştie semnificaţia ei:
„Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi”.

3. Duminicile Postului Mare
Fiecare din ele are două teme, două înţelesuri. În prima Duminică se prăznuieşte „biruinţa ortodoxiei”, restabilirea cultului icoanelor(843), legătura cu Postul Mare fiind una istorică; la fel, în a doua, a Sf. Grigorie Palama, impunerea învăţăturilor sale fiind considerată „ a doua biruinţă a ortodoxiei”.
Adânc integrate în Postul Paştelui sunt următoarele două Duminici, când se pomenesc Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egipteanca, mesagerii ascetismului creştin, unul prin scrieri, altul prin viată, cu scopul de a încuraja strădaniile ascetice ale credincioşilor.
Pericopele biblice ne descoperă cea de-a doua temă duminicală; ele constituiau o parte integrantă în cateheza creştină timpurie, sintetizând pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Viaţa nouă promisă el o accepta prin credinţă, asemenea oamenilor Vechiului Testament, care n-au primit făgăduinţa, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun ” ( Evrei 12, 2 ); catehumenului i se promite, prin pericopa de la Ioan 1, 43-51, că va vedea zorii veacului celui nou, împlinirea celor făgăduite, dacă va avea credinţă, pocăinţă şi dor de vremuri noi, de mântuire.
Pericopa celei de-a doua Duminici (Marcu 2, 1-12) slăbănogul coborât prin acoperiş e icoana acestei dorinţe. În cea de-a treia Duminică apare tema Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-9, 1). Începe să ni se descopere sensul jertfei lui Hristos prin pericopele din Apostol, iar prin cele din Evanghelia Sf. Marcu se vestesc pătimirea cea de bună voie a lui Hristos pentru noi şi Învierea Sa.
Chiar dacă astăzi Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire pentru Botez, sensul catehetic nu s-a perimat:
„Oare nu avem nevoie în viaţa noastră - care este o depărtare permanentă de Hristos şi de Împărăţia Sa – de această călătorie anuală , înapoi către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?”
4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce
A treia Duminică a Postului, „Închinarea Sfintei Cruci”, e precedată de aducerea solemnă a Crucii în mijlocul bisericii, unde va rămâne toată săptămâna. Tema Sfintei Cruci e tratată în termeni de biruinţă şi bucurie; irmoasele sunt luate din slujba pascală („Ziua Învierii”, iar Canonul e o parafrază a Canonului Paştelui. E Înjumătăţirea Postului şi osteneala se face simţită, dar şi razele Paştelui cresc în strălucire. Postul e crucea noastră pe care suntem răstigniţi, dar crucea care ne mântuieşte e cea a lui Hristos! Acest sens e explicat în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: Ea ne sprijină şi ne mângâie de amărăciunea Postului; ca să fim slăviţi cu Hristos trebuie să răbdăm crucea; ca un copac întâlnit în mijlocul unei călătorii obositoare, crucea Lui ne odihneşte pentru restul drumului; Ea e steag de biruinţă trimis de împărat oştirii sale. Ca pomul vieţii în Rai, Crucea ne aminteşte lăcomia lui Adam, dar şi înlăturarea osândei lui. Întăriţi şi liniştiţi, putem începe a doua parte a Postului.
În cea de-a patra Duminică accentul se mută pe faptele ce s-au făcut pentru mântuirea noastră. La Utrenia din Joia săptămânii a 5-a auzim din nou Canonul Sf. Andrei Criteanul ca un fel de rezumat al pocăinţei şi împlinire a ei. De acum îi urmărim pe ucenici suind la Ierusalim în urma lui Iisus, Care va fi răstignit, dar după trei zile va învia. De acum trebuie să ne împropriem taina Crucii şi a Învierii.

5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim
A şasea săptămână, a Stâlpărilor, e un îndemn să-L urmăm pe Hristos; centrul atenţiei e Lazăr, boala, moartea sa , mâhnirea rudelor sale şi răspunsul lui Hristos, iar scopul, o contemplare a viitoarei întâlniri cu moartea, a lui Lazăr şi lui Iisus.
Autorul include în acest context o explicaţie a sensului liturgic al adverbului „astăzi”: fiecare slujbă a Bisericii e comemorare şi aducere aminte de Hristos, o aducere în prezent a Persoanei şi a faptelor Sale; ori de câte ori Îl pomenim, El este aici, în Biserică:
„Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles”.
Prăznuirea liturgică e o re-intrare a Bisericii în eveniment. Nu trebuie nici raţionalizat, nici sentimentalizat praznicul. Una e să explicăm că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii de obşte”, alta să prăznuim această apropiere între viaţă si moarte, să vedem şi să simţim cu toată fiinţa evenimentul:
„Prăznuirea acestui „astăzi” al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie”.
Învierea lui Lazăr e prăznuită spre sfârşitul Postului, împreună cu Duminica Floriilor fiind „începutul Crucii”. Postul e pregătire pentru Paşti dacă efortul fizic şi duhovnicesc ţinteşte spre participarea noastră la acest astăzi al Învierii lui Hristos şi nu spre o moralitate abstractă sau o îmbunătăţire personală, cum greşit se înţelege.
În ultima săptămână a Postului timpul se măsoară după evenimentul din Betania şi Ierusalim, lumea exterioară devine uşor ireală, iar realitatea se desfăşoară acum în Biserică, în aşteptarea şi înainte prăznuirea Învierii.
Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.

Mireasa Cerului


Fragment din monografia Mănăstirii Turnu(Târgşorul Vechi)

"Viaţa credinciosului ortodox român este străbătută de un bogat suflu mistic. Aşezat la limita dintre fizic şi metafizic, credinciosul ortodox trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat. De aici nevoia de a împlini un sens mai înalt – abordarea unei vieţi interioare şi religioase. Dumnezeu pentru ţăranul român nu este o idee, ci o realitate vie, nu este o noţiune abstractă, ci pretutindeni. Omul vine, deci, de la Dumnezeu şi are obligaţia de a lucra în sensul Lui chiar dacă a căzut în păcat. Ca o consecinţă firească a acestei căutări, credinciosul şi-a zidit lăcăşul conştientizării prezenţei lui Dumnezeu pe pământ: biserica.

„Aşezarea vechiului sat românesc era dominată de o singură clădire: biserica. Celelalte aşezăminte se pierdeau obişnuit în mulţimea clădirilor de rând. Orice sat românesc, moldovean, muntean sau din Ţara Ardealului, de munte sau de şes care ascundea în el atâtea case ţărăneşti, lasă să de vadă din depărtări doar albele clopotniţe ale bisericii. În unele cazuri, mai ales la şes, nici nu se putea şti precis dacă e un sat sau o pădure izolată, o dumbravă.

Biserica nu era ridicată oriunde faţă de aşezarea satului. Locul era întotdeauna ales; el trebuia să îndeplinească unele condiţii, dar nu numai în ce priveşte însuşirile lui de soliditate, ci şi pentru perspectiva pe care o avea asupra satului. Biserica era de obicei aşezată pe un dâmb, pe un cot de deal, pe o culme chiar, adică pe un loc mai ridicat. Aceasta în ceea ce priveşte satele de munte şi cele de deal. În ţinuturile de şes, în depresiunile subcarpatice sau în Câmpia Dunării, pentru că pământul nu are această însuşire, se respectă, de obicei, altă condiţie, adică centrul satului. Întotdeauna însă, biserica stătea într-un loc din care să poată domina întreaga aşezare omenească...”

Ca orice lucru făcut pentru Dumnezeu, lăcaşul Lui, biserica, a provocat ţăranul român în a crea o arhitectură în care linia orizontală şi cea verticală au dus la ideea înfrăţirii cerului cu pământul.

„Înfăţişarea bisericii este felurită. Două categorii sunt însă mai răspândite pe pământul românesc. Aceea în chip de corabie, cu o singură turlă ascuţită, specifică ţinuturilor trăite îndelungă vreme sub stăpânire şi influenţă apuseană, şi aceea în chip de cruce sau treflă, cu trei turle triunghiulare sau rotunde, două mai mici în faţă şi una mai mare în spate, răspândită mai mult în Vechiul Regat, îndeosebi pe plaiurile Munteniei şi Olteniei. Bisericile din prima categorie au ca principiu de construcţie perpendiculara, sunt adică ridicate pe două linii: orizontală şi verticală, cea din urmă oarecum determinantă. Cele din a doua categorie, adică acelea în formă de cruce, sunt mai evoluate şi au o arhitectură mai complexă; liniile sunt mai variate, determinantă fiind linia curbă, din care ia naştere cupola, „boltă a cerului sprijinită pe umerii pământului”.

Biserica în chip de corabie exprimă eleganţă şi simplitate. Aceea în chip de cruce exprimă, prin variaţiile sale, soliditate, echilibru şi armonie. Ceea ce le dă însă unitate şi le deosebeşte de orice altă construcţie românească este silueta. Raportul între dimensiunile bisericilor noastre este caracteristic. Înălţimea, mult mai mare decât baza, le face să câştige multă eleganţă şi o impresie de creştere continuă pe verticală.

Spiritualitatea care se desprinde de aci, lumina în care ea este văzută fac din biserica vechiului sat românesc un loc de iradiaţie a purităţii şi binelui; adevăruri subiective pentru omul vechiului sat, dar nu mai puţin adevăruri obiective pentru cercetătorul avizat. Peste trecerea unor vremuri vitrege, poporul român a rămas plin de umanitate, cu o poziţie afirmativă, năzuind continuu către o formă de viaţă superioară, etnicitatea lui exprimând mai mult decât un simţ estetic, exprimând un fond moral şi un sens al vieţii care aparţine umanităţii noastre.

În satul arhaic, aşa cum l-a lăsat orânduirea feudală, a avea o biserică frumoasă însemna un prilej de mândrie locală. Mai mult decât orice casă sau „moşie", în acest sat biserica ocupa un loc de cinste, pentru că ea materializa aspiraţii nobile ale omului către o ordine a lucrurilor durabile.”

(Citatele sunt din lucrarea lui Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, pag. 136;)

Cel ce se hotărăşte pentru moarte nu se teme de nimic(Cuviosul Paisie Aghioritul)

Să luăm aminte la cuvintele Cuviosului Paisie!

„Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep.”

« Lepădarea de credinţă se ispăşea prin mucenicie. »

« Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. In regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună: “Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo“, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în anii Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: “De Dumnezeu mă lepăd pe dinafară - nu-L lepăd dinlăuntrul meu - pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac“. Atunci numai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, Biserica nu-i împărtăşea. Cel care făcea aceasta era după aceea în rândul celor “ce plâng”. Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-şi ispăşească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoane, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia decât să le arunce. Noi, dacă ne-ar spune să aruncăm o icoană, am fi spus: “S-o aruncăm pe aceasta căci este a Renaşterii. Voi face mai târziu una bizantină“. »

« ...atunci când cineva se mişcă egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos. »

« - Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

- Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

- Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

- Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”. Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă.[...] Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer. Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos. »

"- Părinte, când cineva nu face cuvenita lucrare duhovnicească, oare poate avea credinţă că Dumnezeu îl va ajuta atunci când va veni un ceas greu, şi îl va putea ruga să-l ajute? Nu cumva ne odihnim cu gândul că atunci va ajuta Dumnezeu, ca să evităm osteneala pregătirii?

- Să ne pregătim. Dacă nu seamănă omul, cum va da Dumnezeu să crească grâul său? Omul trebuie să semene şi, potrivit cu ce va semăna, Dumnezeu va da. Şi în armată se spune: “Fii gata!”."

Păstorul cel bun


Puţine speranţe îmi mai rămân într-o rezolvare pe calea legii a conflictului care s-a creat între cetăţenii creştin-ortodocşi ai României şi statul român, cu totul incapabil să manifeste vreo opoziţie la deciziile discreţionar luate de forurile U.E. Demnitarilor români le-a mai rămas prea puţină demnitate pentru a spune « nu ».

Puţine speranţe, de asemenea, îmi dau reprezentanţii Sfântului Sinod al BOR de a lua vreo atitudine clară şi temerară contra « cezarului » cu multe feţe/ măsti al vremurilor de pe urmă pe care le trăim. Dar « ...dacă sarea se va strica... » ? cu ce se va săra veacul acesta apostat pentru a nu putrezi în necredinţa lui sfidătoare ?

Singura nădejde este la Domnul, care îşi va alege păstorii adevăraţi ai turmei sale, nelăsând să se rătăcească ai Săi, scrişi în cartea vieţii de la începutul lumii. Cei şapte mii de bărbaţi ascunşi în vremurile cumplite, în care aceia puşi la cârma corabiei lui Hristos au fost cuprinşi de valuri tari şi aproape s-au înecat în marea veacului, vor şti să smulgă din mâinile lor slabe corabia mântuirii. Ei vor salva poporul lui Hristos. Dar să nu uităm că înainte de Înviere este moartea, din care Mântuitorul a gustat cel dintâi, pentru ca noi să nu ne temem de amărăciunea ei cumplită sub care este miere.

« Din trecutul mărturisitorilor anticomunişti să pricepem cele ce se vor repeta şi în viitor », a îndemnat ieroschimonahul Hrisostom, avertizând asupra proporţiilor kafkiene şi orwelliene pe care, în ritm galopant, le va lua societatea nou-totalitară aflată sub "teroarea " deghizată democratic a noii ordini mondiale. Cine îşi imaginează că face această "ordine nouă " în lumea lui Dumnezeu ? Cine vrea să ne protejeze cu sila de imaginare pericole, dar ne ameninţă libertatea de chipuri ale lui Dumnezeu ? Cine s-a revoltat de la început împotriva Lui, cu mândrie, ciudă şi invidie ! Cine luptă împotriva libertăţii luptă împotriva lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit-o. Lupta este necesară pentru că mărturisirea lui Hristos este necesară mântuirii noastre, dar vai de acei prin care va veni sminteala şi prin care se vor pierde sufletele pentru care S-a răstignit Domnul !