Crucea care mângâie

“Crucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţă asupra morţii spirituale, biruinţă a iubirii. Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o ascezaă de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Există însă şi un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celălalt. Cu siguranţă însă nu putem face totul pentru celălalt dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste, dacă omul este legat de lăcomie, pofta de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celălalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i insa că sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Dacă este bolnav, mă voi duce la el, voi rămâne împreună cu el. Celalalt poate suporta el însuşi greutăţi, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el aceasta Cruce.Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur şi simplu. Să nu le predicam doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luăm noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că aceasta Cruce nu este o suferinţă pentru mine. Sufăr pentru celălalt, dar această suferinţă pentru el mă bucură, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos”. (Pr. Dumitru Staniloae în “Mica Dogmatică vorbită“)

Preluat de pe site-ul Război întru Cuvânt

Crucea răbdării Dreptului Iov

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ( 415-419)

„De s-ar întâmpla să se pornească război şi prigoană împotriva bisericilor – să dea Dumnezeu să nu se întâmple asta vreodată – gândeşte-te cât de mare ar fi râsul, cât de mare ocara! […] Când nimeni nu se exercitează [antrenează] în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul luptelor? Care atlet care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile olimpice? N-ar trebui oare ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de luptă[…]?

Împotriveşte-te patimilor, rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poţi răbda si pe cele ale trupului! Că şi fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atât în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să alunge din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile.[…]

De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfă pentru păcatele neştiute ale copiilor lui, gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenie trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: „Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară.” De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov?[…] Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uite-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni.[…]. De aceea nu l-a tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite![…] Cel ce caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: „Că nu voi trăi în veac, ca să rabd!”; în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nimic rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă aceste lucruri de la Dumnezeu – că daca ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că îi auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: „N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit!”; în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe altul suferind atât.

Iar dacă vrei să afli cât de mari au fost suferinţele lui Iov, gândeşte-te la cele ce se petrec acum. Cu toate că acum aşteptăm împărăţia cerurilor, că nădăjduim învierea şi bunătăţile cele nespuse, că ne ştim vinovaţi cu mii de păcate, că avem înaintea noastră pilde atât de mari, că suntem părtaşi unei atât de înalte filozofii, totuşi dacă unii din noi pierdem o fărâmă de aur, şi aceea de cele mai multe ori furată, apoi socotim viaţa cu neputinţă de trăit: mai mult, nici femeia nu ne pisează la cap, nici copiii nu ne sunt ucişi, nici prietenii nu ne ocărăsc, nici slugile nu ne batjocoresc, ci sunt chiar mulţi cei care ne mângâie: unii cu cuvântul, alţii cu fapta; gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumită pentru toate?

[…] Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos, şi leacul acesta era îndestulător ca să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul[…] Iov, însă, era lipsit de aceasta mângâiere, şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nu avea nici o atât de mare putere a Duhului, Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugata şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: „Pentru Mine!”

Mă minunez şi de cei trei tineri din Babilon, ca au îndrăznit sa înfrunte cuptorul, că s-au împotrivit tiranului.[…] Mare mângâiere le era lor că ştiau bine că pentru Dumnezeu îndură toate acele suferinţe; dar Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunând: „Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru alta pricină decât pentru că te arăţi drept?", îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: „Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic?”(Iov 39, 34); şi iarăşi: „Mai înainte, cu urechea Te-am auzit, dar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână.”(Iov 42, 5-6)

Aceasta vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim si noi, care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.”

Despre purtarea crucii

Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.”Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:

„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).

Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai”. Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.

Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc”. Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.

---

Citate extrase din:

Sf. Teofan Zăvorâtul, Despre purtarea crucii, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 3

Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură, Ed Sophia, Bucureşti, 1999, p. 47

Sfânta Evanghelie

Duminica a treia din Post(a Sfintei Cruci)

Mc. 8, 34-38

„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Sâmbătă(a 3-a săptămână a Postului)

[Evr. 10, 32-38; Mc. 2, 14-17]

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”(Mc. 2, 17). Prin gura înţelepciunii, Domnul i-a chemat la Sine pe cei lipsiţi de minte. Tot El, pribegind pe pământ, i-a chemat pe cei păcătoşi. La El nu este loc nici pentru „deştepţii” trufaşi, nici pentru „drepţii” neascultători. Să se bucure neputinţa sufletului şi a minţii! Putere a minţii şi a faptelor pleacă de aici! Desăvârşita neputinţă care se recunoaşte pe sine ca atare şi aleargă cu credinţă la Domnul , Cel ce vindecă pe cei neputincioşi şi plineşte pe cele sărace, se întăreşte şi cu mintea şi cu obiceiurile, continuând, totuşi, să îşi mărturisească şi prostia, şi ticăloşia, iar puterea lui Dumnezeu, desăvârşindu-se în neputinţă sub această înfăţişare neatrăgătoare, zideşte în chip nevăzut o altă personalitate, cu minte şi obiceiuri luminoase, care va ieşi la lumină la vremea sa: uneori încă de aici, dar dincolo totdeauna. Iată ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi şi se descoperă doar pruncilor!”

Nae Ionescu – directorul de conştiinţă

Născut pe 16 iunie 1890, la Brăila, Nae Ionescu studiază filosofia (1909-1913) la Universitatea din Bucureşti. Stabilit în Germania, el îşi susţine teza de doctorat la Munchen, în 1919. După război, e numit asistent de logică, teoria cunoştinţei şi metafizică la U. B.

De la început se află într-un contrast radical cu orientarea raţionalistă dominantă atunci la Facultatea de Litere şi Filozofie.

„Să vorbeşti despre creştinism şi filozofie creştină în Universitate era, prin 1921, o adevărată revoluţie.” (M. Eliade); „Să vorbeşti despre mântuire, sfinţenie, ortodoxism, erezie - în cursuri de metafizică şi logică - însemna să te abaţi de la o tradiţie …de idealism şi pozitivism” încetăţenită. „Preocupările de metafizică şi de filozofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare.” „Numai prof. Nae îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică, de la catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician, făcea cursuri de filosofia ştiinţei şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă de matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni.”

„Misticism?...”(1926)

„Cu ce mândră siguranţă protesta mai ieri poetul Nanu…împotriva lui „Credo, quia absurdum!...” Îl simţi cât de îndurerat dispreţuieşte pe toţi cei care nu poseda „regulile elementare ale logicei” - sau nu fac uz de ele. Şi îţi închipui cât de jos pe scara pierzării stau în ochii lui sufletele noastre pustiite de absurdităţile ortodoxiei!”(34)

„ Logică, - desigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creştinismelor raţionaliste nu ne ruşinează[…] Drumurile noastre merg de la Ghetsemani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului, pe care orice creştin trebuie să-l facă: senin şi cu convingere; căci e sacrificiul trupului.

Cred, cu toate ca e absurd; cred tocmai pentru că e absurd; căci în duşmănia minţii faţă de credinţă, eu văd tocmai putinţa unei vieţi mai înalte.[…] Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează însă cu aceeaşi asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică şi logică a celui dintâi. […] când ai pornit pe drumul raţiunii, ţi-e frică să mergi până la capăt, căci nu ştii unde poţi să ajungi.”(35)

„Vrem să cunoaştem, dar nu după „regulele elementare ale logicei” - ci după îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: videmus nunc per speculum in aenigmatae; tunc antem faciae ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam , sicut et cognitus suma.”(1 Cor. XIII, 12) [„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; căci acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”

Nae Ionescu „se sustrage monopolului filosofic idealist si neo-idealist”, sistemul său filosofic se situează în continuarea celei mai prestigioase filiaţii culturale româneşti”, fiind un urmaş al lui Vasile Pârvan. „Nae Ionescu se mărturiseşte de la început un tip socratic; împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva unei metafizici exterioare.”

Creştinismului social şi moralist, el îi opune „un creştinism aspru, asocial, …exclusiv teocentric, a cărui singură maximă era iubirea de Dumnezeu, faţă de care „iubirea aproapelui”…apărea numai ca o rătăcire apuseană.” E un teolog al „creştinismului metafizic” opus creştinismului laicizat şi protestanticizat (al Patriarhului Miron). Editează publicaţia „Logos”(1927-1928), revista internaţională de studii ortodoxe.

„ …ortodoxia noastră ţărănească nu e atât o religie cu o biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se ipostaziază în realităţi concrete”, „creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat aşa de caracteristic în folclorul nostru.”(40)

„Creştinismul face parte integrantă din fiinţa noastră naţională. El închide în potenţialitate o concepţie de viaţă şi o disciplină. Dar potenţialităţile acestea rămân paralizate atâta timp cât concepţia de viaţă nu e formulată, ca să poată deveni izvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într-un aparat ierarhic care să o impună.” […]„Spre un sistem filosofic cu bază ortodoxă şi spre o biserica mândră, curată şi puternica, au mers…timp de doi ani sforţările noastre…ca înspre o necesitate impusă organic de tradiţia şi structura rasei noastre.”(Nae Ionescu, Biserica ţăranilor, 1926)

„Iertare! Iertare creştină! Cuvântul a fost prea des pomenit în ultimele zile. Dar la înţelesurile lui câţi dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Şi totuşi el trebuie lămurit. Creştinismul este religia iubirii, a milei şi a iertării. Religia celor slabi? A sclavilor?[ Nietzsche]. A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili si anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, - e creştin. Cine nu mai există prin el, - e creştin.” „De-ţi va greşi aproapele tău nu de şapte ori, dar de şaptezeci de ori câte şapte, iartă-l pre el. Desigur! De-ţi va greşi ţie! De-ţi va greşi ţie, nu ai nici un drept să-l osândeşti:; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: şi de unde vei lua puterea sa osândeşti şi hotărârea să execuţi?”(44)

„Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru ca noi, neexistând ca noi, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur si simplu. Iertarea greşalelor greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simţim, nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.”(Nae Ionescu, Duminica, 1926)

La cotidianul „Cuvântul” îşi desfăşoară cel mai eficient acţiunea sa paideutică(educativă) Din 1931, ziarul devine un fel de oficios al Curţii regale, căci se puneau multe speranţe în noul suveran, Carol II. În 1933 se produce, însă, ruptura definitivă între profesor şi cercurile Curţii, pentru că Nae critica elegant şi deschis politica regală. Persecutarea mişcării legionare de către regim atrage aversiunea faţă de Nae, care pune la dispoziţia legionarilor publicaţia lui. „Cuvântul” e suspendat şi Nae întemniţat la Jilava. La proces declară cu francheţe că şi-ar dori pentru fiii săi o educaţie legionară. Atitudinea făţiş antidemocratică a lui Nae (Individualismul englez, Descartes, părintele democraţiei moderne) făcea din el un reacţionar de extremă dreaptă în politică. Antiliberal - liberalismul violează cursul firesc al dezvoltării neamului. „Teologul ortodox îşi bazează pe un pasaj biblic certitudinea că , atunci când regele e neputincios, Dumnezeu iveşte din mijlocul poporului un Căpitan”, ca Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu sau Corneliu Codreanu. Se angajează în acţiunile militante ale legiunii în 1933 printr-o serie de conferinţe ţinute în toată ţară, în urma cărora aderă studenţi, profesori universitari, intelectuali. „Latura intelectuală” a mişcării legionare rămâne într-un contact permanent cu Nae Ionescu.”(M. Eliade), s-a sfătuit mereu cu el., i-a cerut teme de reflecţie şi de luptă. A fost îndrumătorul direct al unora dintre conducătorii gardişti. Editează prefaţa vol. „Crez de generaţie”(1936), al lui Vasile Marin, după moartea acestuia în Spania. În 1937, M. Eliade îngrijeşte „Roza vânturilor”, antologie de articole publicate de Nae între 1926-1933, o panoramă a gândirii profesorului. Pe plan religios - viziunea sa ontologic-metafizică este opusă modernismului teologic, infiltrării catolice sau protestante; exaltarea tradiţiei, a „predaniei”. Pe plan filosofic - aderă la curentele Lebensphilosophie-ei, interpretată în sensul misticismului creştin ortodox. Pe plan politic - susţine utopia agrarianismului sau autarhismului românesc, a 3-a cale între colectivismul marxist şi capitalismul burghez. Respingea suprapunerea de instituţii artificiale şi abstracte de import. adera la concepţia dezvoltării organice a realităţilor naturale. Pe planul politicii culturale - punea problema specificului naţional; întâietatea spiritualului este proclamată prin identificarea neamului românesc cu ortodoxia.

1938 - reapare „Cuvântul”, dar este interzis după 3 luni de Armand Călinescu, când reîncepe acţiunea de persecutare a Gărzii. Nae e arestat, pe 16-17 aprilie, 1938, şi întemniţat la Miercurea-Ciuc, unde este exemplu de demnitate şi forţă spirituală, senin, optimist, strălucitor ca la catedră. Legionarii îl înconjurau dornici să-l asculte. Bolnav de inimă, nu a făcut nicio intervenţie să se sustragă lagărului, ci a preferat să împărtăşească soarta celor mulţi. Penitenciarul de la Ciuc devine, prin el, un fel de „universitate legionară”: ţine o serie de conferinţe pe teme diverse(metafizică, fenomenul legionar). Scrie pe hârtie de closet eseul despre Machiavelli, aflat în căutarea Principelui, pe care crede a-l fi găsit în persoana lui Corneliu Codreanu, omul predestinat al României. După asasinarea lui CZC, in noaptea Sf. Andrei(29-30 noiembrie), este eliberat, rearestat pe 13 decembrie ; pe 9 martie, internat în spitalul militar din Braşov. Revine la vila sa de la Băneasa în iarna lui 1940, unde primeşte foşti studenţi, purtând cu ei discuţii pasionante. Moare pe 15 martie 1940 în urma unei crize cardiace, probabil ucis/ otrăvit de camarila regală. Era privit ca un pericol politic prin marele prestigiu de care se bucura în ţară. Discursul funebru este ţinut de Mircea Eliade.

„În istoria culturii româneşti moderne, o singura mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă , Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet". ( Mircea Eliade)

A trăit pentru modelarea generatiei sale:

„Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor, deci, înaintea d-voastră…eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi ridic zăgazul realităţii, pentru că, aşezându-vă d-voastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care va este propriu”.