În oraşul Kuimbaşev(astăzi Samara) din Rusia Sovietică trăia o familie mică: o mamă foarte evlavioasă împreună cu singura ei fiică, Zoe. Mama, cu toate că trăia sub regimul ateist, nu şi-a pierdut credinţa moştenită de la părinţii ei în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfinţii Bisericii noastre. Din nefericire, Zoe suferise influenţa directă a regimului comunist ateu. Într-o zi a invitat la cină şapte prietene ale ei împreună cu alţi tineri, pentru a petrece.
Era în seara Ajunului Anului Nou din 1956, în Postul Crăciunului. În acea seară, credincioasa mamă a mers la biserică să se roage. Nu a uitat însă înainte de a pleca să o roage pe Zoe cu o voce tremurândă şi cu frică dumnezeiască în inimă, să nu mănânce de frupt şi să nu danseze, ci să cinstească perioada postului bisericesc, rânduielile Bisericii şi canoanele Sfinţilor Părinţi. Însă Zoe, care era atee, nu avea urechi ca să audă rugăminţile mamei şi nici inimă ca să simtă zbuciumul ei sufletesc.
Invitaţii se adunaseră, dar logodnicul Zoei întârzia să vină. Numele lui era Nicolae. Fetele şi băieţii s-au împărţit în perechi şi au început să danseze o horă rusească. Zoe însă rămase fără partener. Atunci diavolul a găsit ocazia ca să-i zăpăcească mintea. Aceasta a văzut pe iconostasul din casă icoana Sf. Nicolae, care avea o privire dulce şi plină de seninătate. A coborât de la locul ei această icoană pe care mama ei o împodobise cu mare evlavie şi a spus: „Îl voi lua pe acest Nicolae şi voi dansa şi eu împreună cu ei”. Prietenele ei, atunci când au văzut-o, au încremenit de frică. Cu toate că trăiau în ateism, însă înăuntrul inimilor lor Dumnezeu trăia şi aştepta întoarcerea lor. Au sfătuit-o să nu săvârşească acea nelegiuire. Însă arma ateismului este obrăznicia lipsită de judecată. De aceea tânăra a spus: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească”. Dar Dumnezeu nu pedepseşte, ci El ceartă cu milă pe cei neghiobi şi obraznici, spre înţelepţire. Şi astfel, îmbrăţişându-l pe Sf. Nicolae, a început să danseze. După ce a făcut două-trei învârtituri, băgându-l pe sfânt în horă în locul unui bărbat, s-a auzit deodată în cameră un zgomot înfricoşător, o vijelie, o lumină orbitoare ce strălucea ca fulgerul. Zoe a văzut că Dumnezeu, de Care se îndoia şi pe Care îl nega, există. L-a văzut în urgia Sa, deşi mică, prin care voia să o cuminţească.
Bucuria s-a transformat în frică şi în groază[…]
Iadul se mutase în cameră. Cu toţii au plecat înfricoşaţi. Numai Zoe se preschimbase într-o a doua Evă şi primea urmările încălcării legii lui Dumnezeu. Zoe stătea nemişcată ca un stâlp de sare, cu icoana Sfântului la piept., împietrită ca marmura[…] Îndată au venit nişte doctori, dar aceştia nu au putut să-i dea nici un ajutor sau să o aducă în simţiri. […] Au încercat să-i facă injecţii, dar acele seringilor se strâmbau şi se rupeau de îndată ce se atingeau de trupul de marmură. Au vrut să o ducă la spital, dar era cu neputinţă, căci nu puteau să o mişte de la locul ei.[…] În mod ciudat însă, inima îi bătea regulat. . Zoe era vie.”
