« Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de afectuoasă, plin de o iubire milostivă şi de o mare delicateţe, sensibil la orice suferinţă şi durere, însă fără nicio urmă de vreo sensibilitate bolnăvicioasă sau efeminată. Lacrimile sale duhovniceşti neîncetate nu se transformau niciodată într-o sentimentalitate plângăcioasă, lacrimogenă. Veghea sau trezvia sa lăuntrică, neslăbită vreodată, nu aveau caracterul unei tensiuni nervoase.
Marea înfrânare a acestui om cu trup robust şi viguros nu era mai puţin vrednică de admiraţie. Se păzea cu tărie de orice gând ce putea să nu-i placă lui Dumnezeu, dar aceasta nu-l împiedica să aibă legături libere de orice constrângere, pline de iubire şi blândeţe cu toată lumea ; se comporta cu oamenii fără a lua în seamă situaţia lor socială, nici felul lor de viaţă. N-avea în el însuşi nici măcar umbra unui dispreţ pentru cei ce duceau o viaţă necurată, dar în adâncurile sufletului său se mâhnea de căderile lor, aşa cum un tată sau o mamă se întristează de greşelile copiilor iubiţi.
Stareţul era un om de o autentică şi adâncă smerenie, atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Îi plăcea să dea întâietate altora, să fie întâiul să salute, întâiul în a cere binecuvântarea preoţilor, dar toate acestea le făcea fără nicio complezenţă servilă. Respecta cu sinceritate pe cei înzestraţi cu harul Preoţiei, pe cei ce ocupau o poziţie socială importantă sau care aveau o educaţie superioară, însă fără a-i invidia vreodată sau a se simţi umilit de ei, poate pentru că era profund conştient de caracterul trecător al oricărei poziţii sociale, al puterii, al bogăţiei sau chiar al cunoştinţelor ştiinţifice. El ştia « cu câtă iubire iubeşte Domnul poporul Său » şi, în iubirea sa pentru Dumnezeu şi oameni, aprecia şi respecta cu adevărat pe fiecare om.
Conduita exterioară a Stareţului era marcată de simplitate şi, în acelaşi timp, avea o autentică nobleţe interioară sau, dacă vreţi, o aristocraţie în sensul cel mai bun al cuvântului. Intrând în contact cu el în împrejurările cele mai diverse, omul cu intuiţia cea mai fină n-ar fi putut detecta în el nici cea mai mică mişcare grosolană a inimii : respingere, lipsă de stimă sau atenţie, afectare sau alte atitudini de acest gen. Era cu adevărat un om nobil, cum numai un adevărat creştin poate fi.
Nu vorbea niciodată cu subînţeles şi nu-şi bătea niciodată joc de oameni, nici nu-i linguşea. Pe faţa sa de obicei serioasă şi liniştită, se schiţa uneori un surâs, dar nu râdea niciodată în aşa fel încât să-l poţi auzi.
Înfrunta şi răbda ispitele cu mare vitejie. Mânia cu patimă nu putea fi găsită în el, dar alături de o remarcabilă blândeţe şi de o rară dispoziţie de a ceda şi de a asculta, era extrem de ferm în împotrivirea sa faţă de tot ce este minciună, răutate şi josnicie. Nici judecata celorlalţi, nici vulgaritatea, nici meschinăria, nici alte trăsături de acest gen nu stăpâneau peste el ; aici se arăta neclintita sa fermitate, dar şi aici avea grijă întotdeauna să nu-şi rănească interlocutorul, nici în exterior, nici prin vreo mişcare a inimii sale care n-ar fi scăpat unui om înţelegător. Pentru aceasta, se ruga lăuntric şi aşa putea rămâne calm şi refractar la orice rău.
Era într-adevăr un om: chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Lumea e minunată, e creaţia Celui Preaînalt. Dar nimic nu e mai frumos decât omul, fiul lui Dumnezeu. »
Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, p. 56-57
Sursa imaginii: www.cartiortodoxe.ro/
