Ştefan Luchian

Lunca de la poduri

Act de curaj

"Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).

Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.

Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.

În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.

Îndată după 89 Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.

E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.

Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora, ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.

Avem televizor, avem, maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.

La urma tuturor aşezăm şi credinţa! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor! Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu. Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit!

Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor! Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse. Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36)."

Preotul Lucian Grigore este parohul bisericii “Sf. Nicolae Domnesc” din Pitesti

Tot articolul pe: http://www.razbointrucuvant.ro/

Sf. Teofan Zăvorâtul: Vârsta tulbure a tinereţii

Curgerea vieţii noastre este zăgăzuită de vârsta tulbure a tinereţii. E vremea în care viaţa trupului şi a sufletului dă în clocot. Un copil, un băiat, trăieşte liniştit; un om matur are doar câteva izbucniri mai năprasnice; iar cei împodobiţi cu părul alb deja alunecă spre tihnă. Doar tinereţea clocoteşte de fierberea vieţii.

Avem nevoie de o temelie foarte trainică pentru a putea rămâne neclintiţi în această perioadă de izbiturile valurilor. Înseşi neorânduiala şi nestăvilirea pornirilor vârstei sunt primejdioase.

Acum încep primele mişcări proprii ale tânărului, încep să se trezească puterile lui şi au pentru el un farmec deosebit. Prin puterea înrâuririi pe care o au , ele alungă tot ceea ce a fost mai înainte pus în mintea şi în inima băiatului. Cele dinainte devin pentru el acum un vis, o pierdere de vreme. Numai simţirile de acum i se par adevărate, doar ele par a avea realitate şi însemnătate.

Cu toate acestea, dacă înainte ca aceste puteri să se trezească băiatul s-a legat de datoria de a mărturisi şi a trăi ca un creştin, atunci toate noile imbolduri, care sunt secundare, vor fi mai slabe şi vor face loc mult mai lesne cerinţelor îndemnurilor pe care le-a simţit de timpuriu, căci acestea sunt mai vechi, au fost deja gustate şi alese de către inimă şi, cel mai important, au fost întărite prin făgăduinţă. Un tânăr va face totul pentru a-şi ţine cuvântul.

Dar ce se poate spune cuiva care nu numai că nu iubeşte viaţa şi de adevărul creştin, dar nici măcar nu a auzit de ea?

În acest caz, e ca o casă fără apărare, lesne de jefuit, sau ca o ramură uscată pusă deoparte pentru a fi arsă în foc. Atunci când tirania idolilor tinereşti aruncă o umbră de îndoială asupra a tot ceea ce există, când stârnirea patimilor pricinuieşte mare tulburare în el, când întregul cuget e năpădit de cugete şi mişcări ispititoare – tânărul se află în foc. Cine îi va da o picătură de rouă pentru a-l mai răcori sau îi va întinde o mână de ajutor, de nu va exista un glas în inima lui care să îi vorbească despre adevăr, despre bunătate şi despre curăţie? Acest glas însă nu se va auzi de nu va fi fost semănată mai înainte dragostea pentru el. În acest caz nici măcar sfaturile bune nu vor mai fi de ajutor ; în el nu va fi nimic de care sfatul cel bun să se lipească. Sfatul şi încrederea în el au putere dacă, intrând prin auz în inimă, stârnesc acolo simţiri care deja există şi înseamnă ceva pentru noi şi au fost lăsate deoparte pentru o vreme, iar noi între timp nu mai ştim cum să ajungem la ele şi să le redăm puterea firească. În acest caz sfatul unei alte persoane este un dar de preţ pentru tânăr. Dar dacă în inima sa nu sunt de găsit începuturile unei vieţi curate, un astfel de sfat nu are niciun folos.

Tânărul trăieşte în lumea lui proprie şi cine va pătrunde toate mişcările şi imboldurile inimii lui? E ca şi cum ai vrea să dibuieşti calea unei păsări prin aer sau urma unui vas prin apă! Clocotul unei ape care fierbe , mişcarea stihiilor potrivnice atunci când sunt amestecate – aceasta e inima unui tânăr. Toate cerinţele aşa-zisei firi se trezesc la viaţă; fiecare din ele îşi strigă şi îşi cer împlinirea. În firea noastră se produce o adevărată învălmăşire şi astfel adunarea acestor voci seamănă strigătelor de neînţeles ale unei mulţimi zgomotoase.

Ce se va întâmpla cu tânărul acesta, dacă nu a fost deprins mai înainte să-şi rânduiască mişcările într-un anume fel şi nu şi-a însuşit datoria de a ţine într-o desăvârşită supunere faţă de anumite cerinţe superioare? Dacă aceste învăţături au fost adânc întipărite în inimă în vremea copilăriei lui şi apoi au fost primite în mod conştient ca regulă de viaţă, atunci toate aceste tulburări se vor petrece cumva la suprafaţă, în treacăt, fără a clătina temelia sau a zdruncina sufletul.

Starea în care ieşim din anii tinereţii atârnă în mare măsură de starea cu care intrăm în ei. În căderea sa de pe stâncă apa spumegă şi se învolburează până jos, dar apoi îşi urmează drumul în tihnă prin albiile sale. E o înfăţişare a tinereţii în care fiecare se vede aruncat ca apa în cascade. De acolo ies două feluri de oameni: unii strălucesc prin virtute şi nobleţe, în vreme ce alţii se întunecă prin necuviinţe şi viaţă stricată. Mai este şi un al treilea fel, o pătură de mijloc, un amestec de bine şi de rău, ceva asemenea unui foc de paie care acum înclină spre bine, acum spre rău, sau ca un ceas stricat care uneori merge bine, dar alteori o ia înainte sau rămâne în urmă.

Cel care s-a întărit din timp prin asumarea unei obligaţii a aflat adăpost, cum s-ar spune, într-o corabie tare ce nu îngăduie apei să intre înăuntru sau a aflat vad liniştit de trecere prin vâltoare. Fără aceasta, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească. Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele şi totuşi, de nu e adunat în sine însuşi, iar inima lui nu s-a despărţit de cele pământeşti printr-o făgăduinţă, va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag, şi va ieşi în mod sigur din anii tinereţii într-o stare de învârtoşare, fără a fi aflat liman nicăieri. Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cel ce s-a hotărât la aceasta să se teamă de tinereţe ca de foc şi, prin urmare, să fugă de orice împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi sălbătici cu desăvârşire.

2. Două porniri proprii tinereţii

Tinereţea e primejdioasă în ea însăşi; pe lângă aceasta însă, mai sunt şi două tendinţe proprii acestei vârste, iar prin ele impulsurile tânărului se aprind cu multă forţă, dobândind putere şi devenind primejdioase. Acestea sunt: 1) o sete neostoită de senzaţii şi 2) nevoia de a se întâlni cu alţii . Prin urmare, pentru a ocoli primejdiile vârstei, s-ar putea da sfatul ca aceste porniri să fie supuse unei anumite rânduieli, altfel, în loc de bine, ele vor face rău. Deprinderile bune însuşite mai înainte îşi vor păstra toată puterea, dacă nu sunt înăbuşite şi nici stânjenite.

Setea de senzaţii

Setea de senzaţii dă un anumit neastâmpăr, o nestatornicie, o diversificare a îndeletnicirilor unui tânăr. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni. Îl poţi afla oriunde există o lucire pentru ochi, o armonie pentru urechi, un loc liber pentru mişcare. Vrea să fie sub o curgere neîntreruptă de senzaţii, mereu noi, deci mereu altele. Nu-i place să stea acasă, nu-i place să stea într-un loc, nu-i place să-şi îndrepte atenţia către o singură lucrare. Mediul său este neîncetata distracţie.

Din volumul: Calea spre mântuire, Ed. Cartea ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008

Blog consacrat Sf. Teofan

http://teofanzavoratul.blogspot.com/2008/11/moastele-sf-teofan-zavoratul.html

Despre Sf. Teofan Zavoratul

- s-a nascut la 10 ianuarie 1815, in Chernavsk, Rusia
- a trecut la Domnul pe 6 ianuarie 1894
-a fost canonizat in 1988 de Biserica Rusa
- este praznuit pe 6/10 ianuarie


Din viata sa:
- pe numele sau George Vasilievich Govorov, Sfantul Teofan s-a nascut intr-o familie de crestini ortodocsi, tatal fiind preot
-a urmat seminarul la Livny, Orel si Kiev
-in 1841 se calugareste, luand numele de Teofan
- mai tarziu devine episcop de Tambov
-este cunoscut pentru numeroasele sale carti care trateaza subiectul vietii duhovnicesti

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Vineri(a patra săptămână a Postului)

« Zis-a Domnul către Avraam : Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu »(Fac. 12, 1). Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie şi urmează lui Hristos. Îşi părăsesc tatăl – sinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine ; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului ; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin de ea., chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi de avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea. »