La Mănăstirea Diaconeşti se respiră mai intens. Aerul impregnat
cu rugăciune poartă duhul lui Hristos peste trupul Bisericii Sale, întemeiate pe acest pământ martiric de 2000 de
ani. Mântuitorul Hristos şi-a chemat la Diaconeşti miresele
Sale, smulgându-le din flăcările mistuitoare ale patimilor lumii în care trăim
noi. Şi-a luat Domnul grâu curat, pe cele mai bune dintre cele mai bune făpturi
ale mâinilor lui Dumnezeu, năcute şi crescute de mame creştine şi dăruite cu
dragoste şi cu smerenie Celui ce toate ne-a dăruit.
Lor le-a pus Domnul păstor bun, de nădejde, ca să-i ducă
turma mică în Împărăţia Sa. Dacă ai uitat cumva, la Diaconeşti îţi aminteşte
Părintele Amfilohie că Dumnezeu se
mărturiseşte în adunare, Adevărul se
strigă de pe ziduri şi de pe case, iar credinţa fără fapte moartă este. Moartă este inima celui care n-a ajuns la
viaţa duhovnicească, oricât s-ar amăgi că este de ajuns să faci uneori cele ale
lui Dumnezeu, dar nici de ale lumii acesteia să nu te laşi.
Părintele Ieromonah Amfilohie este un mărturisitor al
adevărului, prin lucrarea căruia monahiile de la Diaconeşti au trezit
conştiinţa românească ortodoxă amorţită de atâta comunism şi - mai nou – consumism şi ecumenism. Dacă nu iubeşti îndeajuns adevărul sa nu te
duci la Diaconeşti ! Acolo şi-a
făcut Domnul oştire din trupuri slabe şi smerite, din duhuri tari şi înflăcărate,
şi-a clădit Domnul cetate întărită cu dragoste de Dumnezeu, de martirii
neamului şi de aproapele orbit ca o cârtiţă de luminile înşelătoare
ale vrăjmaşului care a pus stăpânire pe
întraga societate de acum .
Creştinii – în chip absolut straniu ! – nu iubesc
crucea. Nici ucenicii de atunci ai
Domnului, care au fost de faţă cand Mântuitorul a rostit cuvintele Sfinte :
„Oricine
voieşte să vină după Mine să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie” (Marcu 8, 34).
Cei „spânzuraţi pe lemn”, răstigniţi, sufereau în
societatea iudaică antică, forma cea mai chinuitoare şi umilitoare de moarte,
încât nu este greu să ne imaginăm că au tresărit cu groază ucenicii auzind care
sunt condiţiile mântuirii. Pentru că Mântuitorul Hristos nu a ezitat să le
spună tot adevărul, n-a îndulcit cu nimic amărăciunea pătimirii pentru
credinţă, n-a stat să cumpănească dacă Îl vor părăsi mulţi, înspăimântaţi şi
sovăielnici, aflând ce înseamnă să-I urmeze Lui. Domnul Iisus Hristos,
Adevărul întrupat, a mai săvârşit şi lucrul
de mirare de a-i întreba pe cei rămaşi lângă
El dacă nu vor şi ei să plece. Pentru că oamenii lipsiţi de curajul
mărturisirii adevărului nu fac parte din „turma mică” a lui Hristos. „Nu te
teme, turma mică”! Pentru că vei fi sfâşiată
de lupi, vei fi bătută şi dată la moarte pentru numele Lui. Iar luându-ţi cruce – Pomul Vieţii
Veşnice – trebuie să fii conştient că ai îmbrăţişat moartea, că ai ales răstignirea şi cu trupul, şi cu
sufletul, cum a întărit Părintele Amfilohie. Cine îşi iubeşte sufletul său, îl
va pierde, iar cine îşi pune sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie,
îl va câştiga pe el pentru viaţa cea veşnică.
Dumnezeu nu ne-a
făcut pentru a muri cu duhul, desfătându-ne cu patimile veacului, Dumnezeu ne-a creat
pentru a gusta în veşnicie bucuria comuniunii cu El. Cât de departe sunt fiii
veacului acestuia de vrerea lui
Dumnezeu, cât de mult s-au legat ei pe sine cu lanţurile patimilor de lume, cât
se hrănesc cu cele de nimic, ale porcilor, refuzând să-şi recunoască rătăcirea,
boala şi înstrăinarea şi să se întoarcă la Tatăl care-i aşteaptă cu braţele
deschise, cu bunătăţi cereşti şi daruri duhovniceşti, acasă. Iar ei s-au
poticnit în cele lumeşti, se tem şi de umbra lor, se plâng că vor pierde
nimicurile cu care i-a ademenit vrăjmaşul şi sunt şovăielnici şi plecaţi spre
lepădarea de adevăr. „Îmi pierd serviciul, mă dă afară, părinte!”. Le este mai
multă frică de oameni pieritori şi păcătoşi ca şi ei decât de Dumnezeu, Care a
spus clar că nu poţi sluji la doi domni. ["Nimeni nu poate
să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va
iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să
slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona." Matei 6, 24)]
Iată, Noii Mărturisitori ai neamului, pe care cei
puternici ai zilei nu vor să-i recunoască, ne dau pildă de jertfă şi de credinţă şi ne întăresc prin
rugăciunile lor la Domnul, să lepădăm lumea ca pe o corabie ce a fost deja
fatal atinsă şi se va scufunda rapid. Dacă cei de aproape ai tăi, mamă, tată,
frate, fiu sau fiică, te împiedică de la mântuire, te pleacă spre compromis, te
îndeamnă la duhul căldicel al credinţei de suprafaţă, formaliste, taie-i de la
tine! Retrage-te şi roagă-te lui Dumnezeu să le lumineze mintea şi să le cureţe
inima, ca să vadă şi ei şi să înţeleagă, dar fugi din primejdie, că nu-i vei vei
salva nici pe ei şi te vei pierde şi pe tine!
Ortodoxia va supravieţui prin obşti, pentru că statele
s-au vândut Antihristului şi îi vor prigoni pe următorii cei adevăraţi ai
Domnului – prin implanturi de cipuri, prin otrăvirea sistematică a truprilor cu
hrană viciată, prin otrăvirea duhului cu stricăciunea tuturor patimilor, care
au ajuns să fie ocrotite prin lege: prin prostituţie, consum de droguri,
homosexualitate şi alte pervertiri ale omului creat de Dumnezeu ca să-i înalţe
imnuri de slavă Lui, Frumuseţea desăvârşită, Adevărul desăvârşit şi Fericirea
fără de moarte.
Fraţi creştini, cu fiecare Dumnezeu are
lucrarea Lui, acolo unde i-a rânduit să-şi poarte conştient şi jertfelnic
crucea mântuirii. De la fiecare Dumnezeu
aşteaptă să-L mărturisească fără frică şi să nu se ruşineze de Fiul, să nu se
ruşineze de statutul său de creştin ortodox, să nu se ascundă şi să nu cedeze
duhului acestui neam „desfrânat şi păcătos”, care iubeşte să întineze dimpreună
cu el şi pe alţii în noroiul
patimilor. Dacă se cere de la tine moarte pentru că eşti al
lui Hristos, să te pregăteşti să mergi cu bucurie, slăvindu-L pe Dumnezeu, la
moartea ce te va învia. Dacă se cere de la tine să rabzi, ruşinea, umilinţa şi
prigoana pentru numele Său, să te pregăteşti să rabzi.
Dacă duhul tău abia mai pâlpâie, dacă
te rogi formal, te spovedeşti formal, mergi la slujbele bisericii cu gândul şi
inima la ceea ce ai lăsat afară, du-te
la Diaconeşti cu dor, cu râvnă spre îndreptarea vieţii, cu hotărârea neclintită
de a-ţi îmbrăţişa crucea şi te vei umple de duhul, vei „arde” din nou
dinlăuntrul tău viciat de lume.
Doamne ajută!
Îmi cer iertare
dacă, din neputinţa firii omeneşti, am amestecat cuvântul meu slab printre
cuvintele de foc ale Părintelui Amfilohie, dar atât am putut, din mila lui
Dumnezeu, să ţin minte şi n-am avut inimă să las să se piardă şi grâul său din
cauza neghinei mele. Să vă folosiţi măcar pe atât pe cât ne-am folosit noi, cei
ce în Duminica Sfintei Cruci am fost îngăduiţi în tinda Raiului de la
Mănăstirea Diaconeşti! Pentru că ne-am întors din Rai cu dor de cele cereşti,
pe care să dea Domnul să-l tot creştem şi să nu-l stingem niciodată.
