Luni[Fapte 6, 8 ; 7, 5 ; 47-60 ; In. 4, 46-54]. Sfântul Ştefan grăieşte : « Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti...Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea ? Numai templul nezidit de mână al inimii Îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul : « De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi ; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face »(In. 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru, este pentru noi de nepătruns ; dar este un lucru adevărat, căci este limpede că atunci : « Dumnezeu lucreaza în noi şi ca să voim ; şi ca să săvârşim , după a Lui bunăvoire »(Filipeni 2, 13). Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său , numai că ce nevoie să I-o dai toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta, va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată şi va ieşi, dacă va ieşi, un templu cu găuri : fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu este cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el.. Va fi templu numai la arătare ; de fapt, va fi o îngrămădeală oarecare.
luni, 4 mai 2009
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri
Piteşti
Ne îndreptăm apoi spre Piteşti. Deşi citisem că închisoarea ororii nu mai există, totuşi în subconştientul meu persista o dorinţă iraţională de a o vedea ! Dezamăgire când mă trezesc la realitate ! Nu mai este. Doar un monument de dimensiuni modeste mai aminteşte tragedia care s-a petrecut aici, în iadul de la Piteşti, celor câţiva interesaţi încă de istoria comunismului. Părintele Florin citeşte o rugăciune de pomenire şi le cântăm « Hristos a înviat » celor ce « cu moartea pe moarte au călcat », tinerilor care au înfruntat ca Sf. Gheorghe, fiara necredinţei şi a răutăţii omeneşti. Văd harta Gulagului românesc pentru prima oară în acest pelerinaj pe urmele noilor mucenici, încă necanonizaţi , pe care sistemul totalitar i-a « născut » în România. Nu putem rămâne prea mult, dar nici nu ai ce face mai mult în faţa unor liste de nume gravate pe panourile de la Piteşti. Îţi simţi întreaga neputinţă duhovnicească şi te rezumi să-ţi imaginezi suferinţele victimelor şi răutatea torţionarilor, sadismul lui Eugen Ţurcanu sau căderea lui Dumitru Bordeianu, doborât de diabolicul mecanism al distrugerii din mintea deţinutului a tot ce este sfânt, până la pierderea respectului de sine. Îmi revin în memorie cuvintele filosofului Petre Ţuţea, consemnare în albumul « Fericiţi cei prigoniţi » : « Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. »
Cronica unui pelerin - I -
Vineri, 1 mai 2009
Plecăm la ora 7 din faţa CNILC(Ploieşti). Prima oprire : Mănăstirea Dealu, lângă cetatea Târgoviştei. Ne închinăm discret, pentru că e vremea Sfintei Liturghii. Zărind mormântul din pronaosul bisericii, îmi amintesc de Radu cel Mare şi de trista istorie a Sf. Nifon, alungat pe nedrept de fiul său duhovnicesc orbit de patimi lumeşti, pentru a suferi apoi urmările greşelii sale până ce sfintele moaşte ale Sf. Nifon sunt aduse de către domnitorul Matei Basarab, cu mare evlavie, şi aşezate deasupra mormântului celui nelegiuit, care dobândeşte astfel iertare.
Fac primele fotografii, cu imperfecţiunile inerente începătorului. Inima mi-e împărţită între dorinţa de a rămâne în preajma bisericii şi a participa câteva minute în plus la Sf. Liturghie şi dorinţa de a asculta explicaţiile pe care le oferă o monahie la Paraclisul mănăstirii. Nu mă aleg nici cu una, nici cu alta ! Fotografiez o minunată pictură murală a Maicii Domnului « cu aripi », reprezentare pe care am mai văzut-o doar la m-rea Govora. Şi o sfântă cruce, despre care nu ştiu ce a spus maica !
"Holocaustul roşu"
Îmi amintesc acum că Părintele Teodor ne-a vorbit despre o carte în trei volume, « Holocaustul roşu », scrisă de un fost deţinut, Florin Mătrescu o mărturie de valoare excepţională, dar apărută în tiraje nesemnificative din cauza refuzului editurilor de a o publica, nu doar pentru nerentabilitate, ci şi din dezinteres sau rea-credinţă, prejudecăţi ce persistă încă despre Mişcarea Legionară din România şi corupţie. Ea se găseşte la Bucureşti, la sediul Asociaţiei foştilor deţinuţi politici.
Un fragment din această cartea am descoperit la adresa : http://www.miscarea.net/1-holocaustul-rosu.htm
« Holocaustul roşu este folosit când ne referim la crimele comunismului, care, prin documente au fost mult mai numeroase faţă de pretinsul holocaust evreiesc. Această carte reprezintă o muncă asiduă de documentare şi cercetare, având peste 800 de pagini şi 1000 de inserări bibliografice. Important este că domnul Matrescu nu se rezumă numai la a prezenta genocidul realizat de comunişti ci analiează şi originea şi scopul acestuia. Aflăm că primii teoreticieni ai comunismului au fost evrei, cei care au răspândit comunismul în Rusia şi alte state au fost evrei. Sunt documentate şi legături cu masoneria şi alte organizaţii oculte. O carte recomandată pentru toţi cercetătorii şi pentru cei ce doresc să afle adevărul în spatele celei mai barbare mişcări politice. »
(http://misteresidezvaluiri.blogspot.com/2009/02/holocaustul-rosu-de-florin-matrescu.html)
Aici puteţi citi interviul dat de autor, din care dau un fragment :
« Domnule doctor Florin Mătrescu, aţi realizat o carte fundamentală pentru întelegerea istoriei moderne şi contemporane a României, a Europei şi chiar a lumii. De ce i-aţi spus Holocaustul roşu?
- Întrebarea este legitimă pentru că această sintagmă îmi aparţine, fără lipsă de modestie. Nu a fost aşa de greu să găsesc această sintagmă. Nu cred că este rezultatul căutarii mele, cât al faptului că am avut curajul să folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate "holocaustului negru" sau "holocaustului nazist" şi de aici paralela cu ceea ce au făcut comuniştii mi s-a părut absolut firească. Aproape nu-mi vine să cred că sunt primul care m-am gândit la această sintagmă. N-a fost o chestiune de inovaţie, cât mai mult o problemă de curaj. Fiindcă în lumea vestică - mă refer în special la Germania - se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului şi despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul să vorbească despre cealaltă tragedie care i-a urmat nazismului.
Complexul vinovăţiei
- De ce?
- Pentru ca în Germania, complexul vinovăţiei se cultivă într-un fel. Un autor celebru şi un om de mare corectitudine - este vorba de Norman Finkelstein - a avut curajul chiar să scrie o carte despre Industria holocaustului - reflecţii cu privire la exploatarea suferinţei evreilor. Există cercuri care, din această tragedie a poporului evreu, au facut un obiect aducător de bani. Va reamintesc că, în afară de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adaugat despăgubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar şi generaţiilor care au urmatşsi care însumează deja circa 180 de miliarde de euro. Bani plătiţi de-a lungul timpului. Când ai în urma un asemenea trecut istoric tragic, aducător de bani şi dacă îţi întăreşte şi poziţia în societate, este firesc să-ţi aperi cu dinţii această lume ciudată a holocaustului. Ba chiar s-a deviat mai mult şi s-a spus că, dacă cineva ar îndrăzni să compare holocaustul cu altă tragedie din istoria omenirii, înseamna că relativizează un soclu de care n-ai voie să te-atingi. Rezultă de-aici o anumită teama pentru istoricii de mare faima care au încercat să compare cele două tragedii. Există chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, care spune că n-ar fi existat fascismul fără procesiunea comunismului. Că fascismul a fost o contrareacţie la comunizarea Europei. »
Am fost la Aiud!
În timp ce uşa e autentică( parcă avea deasupra numărul 29 !), gratiile sunt reconstruite, nimic nedorindu-se a se mai păstra din tot ceea ce grăieşte fără glas despre comunism, religia satanei ! Monahul cel bătrân, fost deţinut politic, începe prin a povesti minuni ce s-au făcut de către Dumnezeu prin sfintele moaşte de la Aiud, amintind-o şi pe cea mai recentă, a izvorârii de mir.
Sub geamul măsuţei pe care maicile au aşezat sticlutele cu ulei sfinţit din candelele bisericii martirilor zăresc figuri familiare şi dragi : Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, frumuseţe duhovnicească, harul sfinţeniei. Mângâi sticla rece şi îi privesc încă o dată pe aceşti binecuvântaţi tineri români, aleşi de Domnul să-L mărturisească şi să moară pentru El şi pentru noi. Încerc să-mi stăpânesc emoţia pentru a nu pierde cuvintele Părintelui Teodor, dar e cam târziu, Bătrânul nu vorbeşte mult, lucrurilre grăiesc de la sine. În miniatură, putem privi o celulă de la Aiud, aşezată pe amintita masă. Îmi vine a scrie « chilie », nu celulă şi simt că nu greşesc. Expunerea s-a terminat. Mă apropii să întreb câte ceva şi, pe bună dreptate, Părintele îmi face observaţie că n-am fost atentă, silindu-l să repete, dar îmi răspunde. Când aud că a fost la Piteşti amuţesc. Nu-l mai pot întreba. Mă mai duc o dată lângă Sfintele Moaşte, pentru că e vremea să plecăm, monahul se îndepărtează de noi, rămân monahiile să ne răspundă şi să ne ajute. Una dintre ele este prahoveancă, ne îngăduie cu bunăvoinţă să intrăm în biserica monumentului şi să ne închinăm sfintelor icoane. O singură fotografie mai fac şi mă îndepărtez şi eu. Nu vreau să tulbur pacea locului.
Am fost la Aiud!
Părintele, care n-a avut cinstea să treacă pe la “înalta universitate de la Aiud”, deşi, cum mărturiseşte, s-a declarat funcţionar numai în acest scop, a avut, însă, teribila onoare de a fi trimis la Piteşti. Mă cutremur auzind ,ştiind şi citind « Mărturisirile din mlaştina disperării» lui Dumitru Bordeianu şi « Întoarcerea la Hristos » a lui Ioan Ianolide şi « Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu » şi altele despre diabolica « reeducare » ! Ce bine că am sărutat mâna bătrânului, deşi nu este ieromonah ! Binecuvântată suferinţă ! Sprijinită de panourile pe care sunt trecute numele tuturor « fericiţilor » prigoniţi pentru dreptate, o uşă autentică din închisoarea Aiudului, pe care guvernanţii actuali, în loc să o transforme în memento al « Holocaustului roşu », s-au gândit( !) s-o modernizeze, ştergând urmele trecutului şi ale suferinţelor prin care neamul acesta s-a sfinţit din nou. Bătrânul ne arată vizeta, « ochiul dracului » prin care erau spionaţi de gardieni deţinuţii, siliţi să doarmă numai culcaţi pe spate şi cu ochii aţintiţi la vizor. Apoi evocă o scenă de la Zarcă: Părintele Daniil, Sandu Tudor, împreună cu un alt deţinut, aruncaţi pe podeaua îngheţată, pe care se arunca special apă, după opt zile de rostire a rugăciunii inimii, sunt găsiţi în viaţă, mai calzi trupeşte şi mai înălţaţi duhovniceşte decât oricând.
Evocare
Pr. Vasile pe Apologeticum.
Părintele Justin la Aiud
Am fost la Aiud!
Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a căutat la ticăloşia şi nevrednicia mea şi mi-a îngăduit să păşesc pe acest pământ sfinţit cu sânge de martiri şi să mă apropii de iubiţii Săi mărturisitori de pe Râpa Robilor!
Indiferent ce mesaj au intenţionat să transmită cei ce au dat acest nume cimitirului de deţinuţi, în conştiinţa mea Râpa Robilor înseamnă mormântul în care au fost îngropaţi împreună cu Hristos ca să învieze cu Hristos Robii Domnului!
În mod firesc, orice relatare începe ...cu începutul şi curge cronologic spre sfârşit, dar călătoria pelerinilor din care am făcut şi eu parte în aceste binecuvântate zile de mai începe şi se sfârşeşte cu Aiudul, chiar dacă a trecut prin multe alte spaţii încărcate de semnificaţie sacră.
Este un moment unic în viaţa mea, pe care l-am trăit după slabele mele puteri, dar întărite întrutotul de Domnul. Nu cred că vă voi explica de acum de ce este atât de important Aiudul, ca întreg Gulagul românesc, de altfel, pentru mine. Ar dura prea mult. Deocamdată voi încerca să dau libertate memoriei, care a înregistrat după legi necunoscute mie experienţa aceasta.
Sâmbătă, 2 mai 2009. Cu un mictobuz de nouăsprezece locuri, călăuziţi de Părintele Florin şi de preoteasă Virginia, căutăm febril locul unde, prin dragostea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, s-a ridicat monumentul închinat memoriei luptătorilor anticomunişti care au suit Golgota neamului românesc , punctată de dureroase « opriri » în iad : Piteşti, Aiud, Sighet, Jilava, Baia-Sprie, Periprava, acestea fiind doar câteva nume pe care mintea mea le are în permanenţă la suprafaţă.
În chip uimitor, primele 3-4 persoane întrebate nu ştiu nimic despre monument şi mănăstire, cu atât mai puţin cum se poate ajunge la ele!. În cele din urmă, ieşim din labirintul străzilor Aiudului traşi parcă de mâna sfinţilor care ne aşteaptă în osuar să ne îmbogăţească în harul lui Dumnezeu.
In uşa bisericii de sub monumentul alcătuit din cruci – simboluri ale răstignirilor mântuitoare, un monah bătrân, aşa cum mai văzusem la Petru-Vodă, tocmai se pregăteşte să conducă un alt grup spre osuar. Îl urmăm, coborând o scară spiralată până pe la jumătatea dealului şi ajungând la baza monumentului, sub care sunt aşezate, deocamdată pe rafturi, oseminte cu aspect de sfinte moaşte date la iveală pe Râpa Robilor. Icoana Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia stau Sfinţi în zeghe, mă copleşeşte prin frumuseţea ei. Stăpâna « casei » şi a noastra a tuturor ne primeşte cu braţele deschise, aşteptând de la noi să îmbrăţişăm cu evlavie picioarele Sfinţilor Martiri pentru Hristos, Fiul ei.
Înaintez împreună cu ceilalţi şi mă întreb fulgerător dacă se cuvine să mă ating de aceste sfinte oseminte, Mă tem şi mă sfiiesc, dar pentru că în mintea mea nu este nicio îndoială în privinţa sfinţeniei lor, mă aplec şi sărut un os, pe cel mai apropiat, în timp ce lacrimile curg firesc din ochii noştri, cei ce ştim cât au suferit, cum au fost torturaţi şi umiliţi, apoi ucişi, aceşti fraţi ai noştri, de care nu suntem vrednici. Nu pot să vă spun ce le-am spus în acele momente, fiind cu totul personal, dar treceţi pe la Aiud şi veţi şti.
Nu am multe momente la dispoziţie, sunt pelerini mulţi, au nevoie şi ei să-şi spună păsul în faţa Sfinţilor. Şi apoi, Părintele Teodor începe să ne vorbească. Sunt aşa de emoţionată de prezenţa sa ,încât nici nu aud bine ce spune, mai ales că, prin îngăduinţa sa, încerc să fac şi poze, câte pot, deşi nu am experienţă.
În mod excepţional pentru Aiud, am împrumutat o cameră şi am învăţat să fac poze cu ea. Dar încă nu le pot posta, pentru că nu le-am descărcat în calculator, nu ştiu, aşa că trebuie să am răbdare până mâine.(va urma)
