Despre literatură( II )

Am convingerea că studiul literaturii este de neînlocuit în şcoală, fiind una dintre puţinele discipline care se adresează omului integral, nu doar raţiunii sale. Modul cum profesorul receptează şi interpretează este determinant în educaţia elevilor. În domeniul artei, opera este ceea ce face fiecare interpret din ea; pe unicitatea operei se fundamentează o serie teoretic infinită de relaţii irepetabile cu ea.

În cele ce urmează, am încercat să ofer câteva sugestii de interpretare a literaturii române studiate în şcoală din perspectiva propusă, în lumina ortodoxiei..

Literatura aceasta dă mărturie despre umanitatea căzută, secătuită duhovniceşte, prinsă în mreaja unor sisteme filozofice aberante, a informaţiilor ştiinţifice incomplete, despre omul care, din ce în ce mai mult, îşi conştientizează fragilitatea, neputinţa, neştiinţa, orgoliile nefondate, aspiraţiile irealizabile, împlinirile mărunte şi eşecurile răsunătoare. Ea reprezintă fidel imaginea multiplicată, răsfrântă în oglinda atâtor conştiinţe scriitoriceşti, a lui Sisif cu stânca necredinţei omeneşti pe umeri, urcând muntele existentei cotidiene absurde şi sfidând repetatele rostogoliri care ar trebui să-i dea de gândit. Este cu putinţă ca omul să fie doar atât? Rostesc împreună cu Nichita: Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă.( Învăţătura cuiva către fiul său).

Sf.Ap.Pavel ne aminteşte că pe pământ în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit,atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa[…] Căci vedem acum ca prin oglindă,în ghicitură,iar atunci faţă către faţa, acum cunosc în parte,dar atunci voi cunoaşte pe deplin (1Corinteni,13).

De la Facere până la Parusie, omenirea stă sub semnul acestui în parte paulin, vizând Revelaţia divină cu toate formele ei. Deoarece Dumnezeu S-a revelat parţial, lăsând vederea faţă către faţă la nivelul unei promisiuni către omenirea eshatologică, s-a instaurat o imensă frustrare(De când s-a întocmit Sfânta Scriptura,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătatură/ T. Arghezi, Psalm). Nevoia Revelaţiei plenare a dat naştere culturii.

Păcatul ne-a împiedicat să ajungem şi să persistăm în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii[…]. Tocmai de aici vine şi chinul fiinţei noastre: din faptul că nu se poate împăca cu satisfacţii inferioare, cu răutatea,cu perspectiva morţii veşnice. Fiindcă ea continuă să păstreze o conştiinţă nemulţumită şi o suferinţă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu după căderea din calitatea de chip deplin.[…]Ea caută să evite moartea prin tot felul de realizări în imanenţă lipsite de durabilitate eternă. Mai ales, ele nu-l pot scăpa de moarte. (Pr. Stăniloae)

Printre realizările în imanenţă se numără şi literatura, ca ecou al sufletului omenesc separat de Dumnezeu prin păcat, urmat de coruperea firii umane. Sufletul, suflarea de viaţă dată lui Adam, e vitregit astăzi, când se caută doar satisfacţiile trupului şi ale minţii, nu şi ale duhului. De altfel, spiritul era doar o potenţă ce trebuia actualizată de către om, dar prin neascultare şi ruperea interioară de Dumnezeu, nu s-a activat. Detronat din calitatea sa(de stăpân al făpturii), sufletul rătăceşte prin pustiu; ca fiul risipitor pe la curţi străine, flămânzeşte, pe când în casa Tatălui său e atâta belşug. Regele moare, sufocat de valorile abstracte ce i se propun în lumea contemporană. Duhul care l-ar face viu a fost alungat din lumea transformată în codru fără slavă, luat în stăpânire de fiare şi de monştri. Condiţia umanităţii în literatură ne surprinde prin alienare; omul a devenit sclavul lumii, al poftelor trupeşti crescute peste măsură; lumea îngustată şi îngroşată de patimi e văl de întuneric, nu oglindă a lui Dumnezeu şi scară către El.

Simptomele bolii sunt resimţite acut de către poeţii români. Iată marea pasăre bolnavă a lui Blaga, suferind enigmatic de o boală fără leac; sub cerul mic, În codrul fără slavă, e incapabilă să zboare spre înălţimile simbolice la care dorul ei o poartă, atrasă irezistibil de cea stea peste dumbravă. În timp ce, paradoxal, cerul e mic, pasărea-suflet e naltă, suflu dumnezeiesc tinzând să se unească în veşnicie cu Dumnezeu, steaua fixă de peste dumbrava acestei lumi lipsite de slavă, lumina necreată cu neputinţă de perceput în starea căzută a omului. Harul s-a retras parţial din lume, iar sufletul se simte străin în sânul ei văduvit de lumină. Nu e aceasta lumea pentru care a fost creat; remediile, roua şi cenuşa, sunt simbolurile miraculoasei regenerări sufleteşti năzuite.

Şi mai pregnant în Oda(în metru antic) eminesciană este sentimentul arderii de viu şi al înveninării sufletului pe care patimile l-au transformat în rug. E incertă refacerea sufletească în lumină a celui mistuit de focul lor; invocarea morţii ar putea să stopeze o suferinţă sterilă, care nu purifică de patimi, nici nu recuperează seninătatea juvenilă a contemplării absolutului: „Ochii mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii.” Un suflet înlănţuit de patimi e unul mort prin păcat, iar moartea fizică nu aduce mântuirea.

Bacovia în Decor descrie aspectul monoton îndoliat al parcului solitar, învăluit în atmosfera funerară a unei zile de iarnă în care ninsoarea cade rar, obsedant. Lumea bacovianã se esenţializeazã în acest cadru: golitã de orice mister, nestrãbãtutã de nici un fior metafizic, rãvãşitã de propria lipsã de sens, îşi aşteaptã nimicul/nimicirea. Solitudinea universului descompunâdu-se lent terorizeazã un suflet care strigã cu glas amar, ca pasarea cu pene albe, pene negre din textul lui Bacovia. Interiorizat, glasul amar izbucneşte dintr-o constiinţa umană atinsã de vidul omenesc insuportabil.

Literatura noastră alcãtuieşte un sistem sofisticat de oglinzi pe care umanitatea şi le pune in faţã pentru a-şi cunoaşte desfigurarea provocatã de căderea intiţialã din legatura harului, în urma careia s-a ales cu o relativã cunoaştere a binelui şi a răului. Omul priveşte de atunci doar la ceea ce poate domina şi la ceea ce îi poate satisface pasiunile. Lui îi este accesibil doar un chip restrâns al lumii care prin cãdere a devenit opacă, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slãbindu-I însuşirea de mediu transparent între Dumnezeu şi oameni[…]aceasta nu mai are maleabilitatea originarã şi nici omul, forţa spiritului prin care sã o poatã conduce spre deplina stare de mediu de comunicare între Dumnezeu şi el, între el si semeni (Părintele Stăniloae)

Literatura deschide perspective ameţitoare cãtre abisul interior, dezvăluie, impudic parcă, rãnile pe care le purtãm pe sub hainã. Artiştii sunt cântãreţii bolnavi (Lucian Blaga) care se simt chemaţi sã sporeascã nesfârşirea c-un cântec, cu o tainã ; arta lor transfigurată de suferinţã se opune vidului.

Purtăm fără lacrimi/o boala în strune / şi mergem de-a pururi/spre soare-apune.

Totuşi, percepem literatura ca un act de iubire a scriitorului faţã de cititorii sãi, iar lectura ca răspuns iubitor, o experimentare împreună a iubirii prin comunicarea cuvântului. Dar …fericirea nu se gãseşte în gustarea singuraticã a unor bunuri materiale şi spirituale,[…] ci in comuniunea cu alţii[…]. Persoana altuia izvorul vieţii mele, ea e însăşi viaţa mea când mi se comunicã cu iubire totalã, bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ea sã i mă comunic este şi ea viaţa mea. (Părintele Stăniloae).

Dialogul întemeiat pe textul literar este întreţinut de iubirea care izvoraşte simultan din douã surse, autorul şi cititorul, nãscând bucuria (Nichita Stãnescu, Cântec: Sã vorbim, sã spunem cuvinte lungi sticloase/ Dacã ar muri poetul...)

Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţa inepuizabilã şi neconfundatã cu sine. Nu din lucruri şi din valori spirituale abstracte trãite in izolare se hraneste viaţa plenarã sau fericirea omului, ci din altã persoanã.

Literatura este o încercare de împlinire a chemãrii omului la dragoste, dupã modelul perihorezei divine, chiar dacã mãrturiseşte de atãtea ori neputinţa de a iubi şi de a fi fericit a omului. Iubirea intertreimicã spre care inconştient aspiră omul este una desavarşitã, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi:

Datorită deofiinţimii Persoanle divine locuiesc una în alta, se sãlãşluesc una în alta, se întrepãtrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagăîin celelalte douã. [Tatăl e în Fiul şi în Duhul Sfânt, Fiul e în Tatãl şi în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt e în Tatãl şi în Fiul], fără sã se anuleze, amestece sau confunde (Stefan Buchiu).

Oamenii, pentru cã nu sunt deofiinţă, realizează o comuniune imprefectã. Sfântul Atanasie cel Mare sesizeazã condiţia ei în termenii uitãrii de sine a fiecãrei persoane pentru alta (Contra arienilor),iar pãrintele Stãniloae, vorbind despre începutul închiderii egoiste a omului in sine ne lamureşte de ce nu putem iubi:

Omul e liber numai dacã e liber şi de sine pentru alţii, in iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertaţii, pentru că e sursa iubirii.

Închiderea egoistã a omului în sine ia la Bacovia forma încarcerãrii intr-un univers de plumb Stam singur în cavou….şi era vânt. Mortul, omul rupt de Dumnezeu şi de semeni în lumea – cavou îşi plânge amorul de plumb, sufletul secãtuit de duh. Strigãtul său descătuşeazã spaima fiinţei care descoperã vidul metafizic. Eul liric bacovian traieşte spaima recluziunii interioare a unei constiinţe care şi-a refuzat şansa absolutului, înlâturându-L pe Dumnezeu din ecuaţia lumii intrate in putrefacţie. Amorul de plumb bacovian e rodul neputinţei de a iubi şi de a se deschide cãtre alt suflet, dintr-o inerţie ca de plumb a inimii, dar şi a minţii. Nu poţi implini modelul perihoretic dacã nu-ţi cunoşti identitatea realã şi nu ai constiinţa cã esti faptură, facere a mâinilor Lui Dumnezeu.

În imensul cimitir/ In vastul cavou strãbãtut de corbi (Amurg), în locuinţa lacustră ai cãrei piloţi se prăbuşesc(Lacustra), în plâns de cobe pe la geamuri (Gri), prin mahalale şi în case triste inundate, pe sub ziduri vechi ce stau in dãrâmare, o silueta umanã descarnatã, un ins topit de băuturã (Sonet), geme şi plãnge şi râde în neştire (Amurg de toamnã). Pe câmp la abator, unde plinã-i zapada de sânge animal (Tablou de iarnã), pe drumuri delirãnd sau în casa iubitei, pe când ploua, e moinã, noroi şi trece un mort evreiesc, ori intr-o crâşma unde se-nchide ca intr-un sicriu (Spre toamnã), spiritul bacovian agonizeazã. Râsul hidos al solitarului pustiilor pieţe (Pãlind) este reflexul nebuniei ce-l pândeşte pe instrãinatul de sine abandonat în universul în care ninge mereu ca-n cimitir (Nevrozã). O noapte eternã se lasã, murdarã şi goală, peste lumea în care şi plouă, şi ninge,/şi ninge şi plouã (Moinã), iar pãmântul, greu, din adâncuri la dansul ne cheamã (Melancolie), de vreme ce Întreg pãmântul pare un mormânt (Note de toamnã) şi dezolarea cea mai amarã a pus stăpânire pe sufletul bacovian ce se închinã nimicului: Tu, haos, care toate aduni…/ In golul tãu e nebunie/ şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis). Simţurile sale, neînduhovnicite, nu percep lumina sacrã răspânditã în univers de Creatorul lui. Sensibilitatea bacovianã e grav atinsã de aripa morţii, iritatã de cadavrele ce se descompun (Cuptor), de imaginea recurentă autumnalã a parcului, devastat, fatal/Mãncat de cancer şi ftizie (In parc) sau de noaptea udă, mai putredă ca cele ce s-au dus (Noroi de toamnã). Traieşte un cosmar fãrã ieşire nu numai pentru cã s-a pierdut in labirintul mundan, ci mai ales pentru că nu întrezareşte nimic dincolo de el.

La Nichita Stãnescu foamea lupului singuratic, închis în visul său angelic ne aminteşte de boala fãrã leac a pãsãrii din textul lui Blaga, avand ca obiect acelaşi absolut ce se refuză cãutãtorului unei existenţe plenare, al unei transfigurãri a omului, în inima cãruia îngereţea ar îmblânzi fiara: Cade lupul singuratic/ pe laba-ngheţând apatic/ şi adoarme şi visează/ îngeri pe zapada trează/[ Le mănâncă creierul/ lepadându-şi obiceiul/ După-aceea în alt vis/ leapadã tot ce- ucis,[…]//] şi rămâne-n vis flãmând/ lupul şui şi alergãnd, /lupul cel din viitor de ariginturi şi de or / şi visând in vis adoarme/ dintr-o foame, dragã Doamne,/cu care l-ai otrãvit/ de din sus de infinit.

Iată şi o pasăre măiastră cercetând visul-carceră al poetului separat de transcendent prin raţiunea pervertitã de păcat: Am născut o pasăre azi-noapte/ pe cand întindeam privirea/ de la unul pân’ la şapte/ contemplând nemărginirea. Gândul ivit in spaţiul reflecţiei nichitiene, aiurarea, vederii sale nocturne, este trimis în planul metafizic a cărui cunoaştere o urmareste voit, tenace: Din privirea mea gravidă/ ea şi-a scos clonţul lividă/ Şi-a zburat fâlf- fâlf departe/ până dincolo de moarte

Privirea lui Nichita penetrează pântecele universal, de forma oului, a şirului de ouă închise unul într-altul din 11 elegii, cu pliscul păsării livide spărgând coajă după coajă pentru a trece dincolo de lume, în plin mister.

Spre deosebire de Bacovia, Nichita simte dincolo de moarte o fiinţă deplină. Transcenderea are ţintă reală, obiectivă, în afara sinelui. Conştiinţa lui Nichita e pururi vie, îndreptată spre absolutul de taină, privirea lui se lungeşte foarte suptă, sângerandă, foarte neagră, pururi blândă/ ocolindă şi plângândă, încărcată de drama neputinţei sale de a ajunge dincolo de planul relativ şi de a accede la existenţa adevărată, nelimitatată, la obârşia unică. O rugă jucãuş-patetică: Dă-mi, Doamne, victorie,/ ajută-mă să-mi înving duşmanii, pielea de pe mine, marginea,/ orele, anii, e o formă de forţare a limitelor, cu ajutorul divin plonjonul in veşnicie, sfidarea şi înfrângerea morţii devin posibile.

Putrezirea calului e numai un caz particular al putrefacţiei universale: putrezeşte peste cer/ziua cea de ieri/şi decade peste noi/al luminii trist noroi/şi te duci tu, trupule,/ o data cu trupele/ale vremurilor/şi ale iernilor…/ale florii de zapadă/care nu mai vrea să cadă.” Ritmul de bocet ritual îi alină tristetea sufletească.

Refuzând Revelaţia, omul se izolează în propria ignoranţă, rob al neînţelesurilor sale, al îngustei sau falsei lui înţelegeri care nu-l conduce la adevărata cauză a lucrurilor:

Ah,n-o să ştie nimeni/ gingaşa pricina a leandrului/

profunda pricină a stejarului/ cauza ochilor mei.//

Ah, n-o să ştie nimeni/ zburata pricină a păsărilor/

Împietrita pricină a pietrelor/ cauza inimii mele//

Ah,n-o să ştie nimeni/ neagra pricină a pământului/

Curgatoarea pricină a râurilor/ cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)

Acest lamento pe tema limitelor cunoaşterii umane, remarcabil prin jocul de cuvinte şi tehnica repetiţiei,amplifică misterul în orizontul căruia trăieşte omul.

Tot la Nichita, iată lupul singuratic(arhetip teriomorf al sufletului) din Noduri şi semne, suferind că şi-a pierdut aripile de lebadă, aripile îngereşti, conştiinţa originii sale dumnezeieşti,dar neştiind de ce suferă sau păstrând tăcerea asupra cauzelor suferinţei sale: „Gemea şi urla şi mârâia/ cu gât de lebadă întins,gemea şi urla şi mârâia/lupul întins pe prima ninsoare./ De ce gemi,de ce urli, de ce mârâi./ de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă,/ tu, care ai gât de lebădă, lupule,/ care stai întins pe prima ninsoare/ şi urli şi gemi şi mârâi? (Nod 1)Ţipăt de spaima existenţială sau chinurile facerii unui monstru?

Pentru Nichita, existenţa rămâne Hieroglifa cea mai misterioasă, încă nedescifrată, condamnându-l la singurătatea apăsătoare a neînţelegerii: „Ce singuratate/ să nu înţelegi înţelesul/atunci când exista înţeles.// Şi ce singuratate să fii orb pe lumina zilei,/ surd, în toiul cântecului.”

Pentru că A te naşte e o condamnare la moarte („Cele patru coerente fundamentale”) prin închisoarea copacului, sau prin închisoarea crocodilului sau a ierbii, viziune origenistă a spiritului căzut în materia trupului ca pedeapsă pentru păcat, Nichita se revoltă împotriva lui Dumnezeu, Care: ne-a facut să ne umilească,/ a dat cu merele păcatului în noi,-/ de stele,astăzi bolta nu-mi mai e cerească,/ îmi este un noroi”, reproşându-i facerea timpului şi a lumii: „timpul, timpul, timpul/ care ne îmbătrâneşte ca şi cum am fi vinovaţi/ de o vină pe care/ noi/ nu/ o/ ştim.” (De o vină pe care noi nu o ştim).

Omul a ajuns să recepteze timpul ca pe un inamic pentru că nu reuşeşte să-i înţeleagă sensul: „Creatura îşi câştigă eternitatea prin mişcarea ei spre Dumnezeu, în timp[…].Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa” (Pr. Stăniloae).

Aceeaşi confuzie la Blaga în celebrul motto „Opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. (În marea trecere)

Revenind la Nichita Stanescu, în Metamorfoze, descoperim înstrăinarea de adevărul revelaţiei creştine prin viziunea restrânsă a unei singure vieţi la care noi participăm şi a identităţii între om şi restul firii din unghiul de vedere thanatic:

„Călător sunt prin viaţă,/ egal sunt cu tot ceea ce este,-/ de la peşte la pasăre,/ de la iarbă la zarzăre,/ de la capră la iepure”.

Contemplând lumea din afara ei, poetul observă că în zona cosmică a pleoapei albastre toţi se mănâncă pe toţi, iar zgomotul caracteristic/ este acel al fălcilor mestecând. Foamea şi setea generală se înscriu într-o viziune a lumii căzute în robia simţurilor, în care toate au un lucru comun/ şi anume burta, stomacul. Dincolo de tragicomedia mistuirii universale, elogiul nimicului dă tonul elegiac general: „Aici este singurul loc tragic / pentru că domneşte unu,/ iar nu zero,/ pentru că domneşte singurătatea,/ iar nu nefiinţa.” Pământul, sânge scurs al tuturor rănilor din cosmos, e locul unde neîntrerupt „toţi se nasc din toţi”, simplă materie angrenată într-un circuit absurd; trupuri înnodate cu verigi de moarte. Punct albastru care de departe se poate confunda cu timpul, pământul naşte totuşi cântăreţi, al căror cântec desfide moartea: „Pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când să plângă”, ca să continue călătoria existenţială spre obârşie.

Cântecul şi plânsul sunt acte esenţiale în existenţa urmaşilor lui Adam, care nu pot depăşi nostalgia Paradisului pierdut, găsindu-şi o temporară alinare în artă. Doxologia s-a transformat la omul amnezic în lamento, bocet, elegie, iar cântecul său e înlăcrimat de dorul condiţiei superioare originare. Singur şi pieziş, uitat în câmpie, sătul de fructul amar ascetic al căutării lui Dumnezeu pe căi nerodnice, omul arghezian, psalmist ratat, e gata să renunţe la urcuşul său pe muntele Schimbării la faţă, în căutarea luminii taborice, a iluminării prin har, atras de mult mai apropiatul cântec al firii.

Sf. Teodor Studitul - Duminica Cincizecimii

Cuvântul 71 – În Duminica Cincizecimii : Despre Pogorârea Duhului Sfânt şi despre moartea ticălosului Eutropianos

Fraţilor şi părinţilor, cu darul Duhului Sfânt ne-am învrednicit să prăznuim şi această sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, care după cum a zis Hristos către ucenici: „De folos este nu numai vouă, ci şi la toată lumea, ca să vie Duhul Sfânt, că de nu voi merge Eu, Mângâietorul (adică Duhul Sfânt) nu va veni la voi, iară de voi merge Eu, voi trimite pe El vouă, şi venind Acela, vă va povăţui pe voi spre tot adevărul". O, mare minune a făgăduinţei şi a vredniciei! Nu a făgăduit să trimită înger sau om, ci pe însuşi Duhul Sfânt, cel de o fiinţă (că Tatăl a odrăslit şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt). Deci S-a suit la ceruri Unul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, împlinind voia părintească a lui Dumnezeu şi Tatăl şi atunci S-a pogorât Duhul Sfânt, nu alt Dumnezeu, ci alt Mângâietor, precum este scris. O, prietenie nespusă! O, dragoste negrăită a lui Dumnezeu către oameni! Dumnezeu se face nouă mângâiere. Duhul Sfânt mângâie sufletul scârbit şi amărât, ca să nu se îngreuieze de întâmplările ce vin, precum mărturiseşte Apostolul zicând: „Din afară vrajbă şi război, dinlăuntru frică şi spaimă, dar Dumnezeu cel ce mângâie pe cei smeriţi ne-a mângâiat pe noi cu venirea Apostolului Tit". Mângâie şi întăreşte inima înfricoşată de draci, umplând-o de bărbăţie, vitejie şi îndrăznire ca să nu se biruiască, precum zice David: « Tu Doamne mi-ai ajutat şi m-ai mângâiat". Mângâie gândul vrăjmaş, ca să se împace şi să se astâmpere, precum mărturiseşte Apostolul, zicând: „Ne rugăm pentru Hristos cel ce S-a rugat lui Dumnezeu pentru noi, rugămu-ne, pentru Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu »

Văzut-aţi bunătate şi smerenie negrăită şi necercetată? Văzut-aţi dar nemăsurat şi neîncăput? Sus în ceruri se roagă şi îmblânzeşte pe Tatăl pentru noi, precum este scris, însuşi unul născut Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos Cel ce este dea dreapta Lui. Aşijderea şi Duhul Sfânt jos pe pământ se roagă lui Dumnezeu şi-L îmblânzeşte şi pe noi ne mângâie în multe chipuri. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru aceste multe daruri ce ne-a dăruit, încă şi pentru ceea ce adaugă Proorocul David în psalmul său: „ Toate oasele mele strigă şi zic, Doamne, Doamne, cine poate vreodată să fie asemenea Ţie care izbăveşti pe sărac din mâinile celor mai tari decât el şi pe cel scăpătat şi sărman de la cei ce-l răpesc pre el". Şi iar zice: „Ajutorul meu dela Domnul care a făcut cerul şi pământul". Apoi: „De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, întru puţin s-ar fi pogorât sufletul meu în Iad". Şi iarăşi, „Domnul este mie ajutor şi nu mă voi teme că va putea omul să-mi strice ceva". Deci, de vreme ce avem pe Duhul Sfânt mângâietor şi ajutor, puterea cea nebiruită, pe marele Dumnezeu care bate război tare pentru noi şi ne ajută, să nu ne temem, nici să ne speriem fraţilor, de frica vrăjmaşului. Să nu ne spăimântăm de vrăjmaşii noştri diavoli, ci fiindcă avem pe însuşi Dumnezeu ajutor nouă, se cuvine să suferim ostenelile noastre pustniceşti mai cu bărbăţie şi din zi în zi să le sporim. Să nu ne temem de înşelăciunea diavolului, nici să ne înfricoşăm de meşteşugurile lui cele de totdeauna. Să stingem aţâţarea trupului, care dogoreşte şi arde casa sufletului. Că pofta păcatului nu este bucurie, ci durere şi întristare rea, nu este veselie, ci schimbare rea şi nebunie. Aceasta o ştiu cei cari au căzut în tulburarea dragostei trupeşti şi pocăindu-se şi-au întors dragostea către Dumnezeu.

Oare ce este mai dulce şi mai sfânt, decât dragostea dumnezeiască? Omul acela este în trup, dar ca un om fără trup trăieşte în această lume, vieţuind mai presus de cele văzute, aceluia valurile darului Duhului Sfânt cu

blândeţe şi cu linişte îi saltă sufletul cu foarte mare bucurie. Dar pentru ce ne biruieşte pe noi totdeauna dragostea poftei, încât prefăcându-ne cu totul ne împilează cu faţa spre pământ, ne face numai trup şi sânge şi ne înstrăinează cu totul de Dumnezeu?

Au n-aţi auzit ce a pătimit ticălosul Eutropian, de care acum auzim că a murit şi s-a îngropat? Vai de ticăloşia noastră, că n-a luat moarte trecătoare, ci veşnică. Căci împreunându-se cu Eva, împreună cu ea şi-a pierdut viaţa, şi călcând pravila, s-a însurat. O, ce a pătimit ticălosul şi cum s-a întunecat lumina minţii lui şi s-a ridicat darul lui Dumnezeu de pe capul lui. Spuneţi-mi, nu a fost închis şi a pătimit şi el multe împreună cu noi pentru mărturisirea sfintelor icoane? Nu s-a învrednicit de dregătoria iconomiei în mănăstirea Sacudion? Nu a fost bătut şi chinuit pentru credinţă, arătând atunci nevoinţă prea lăudată şi răbdare minunată? Dar pe urmă, fiindcă era iconom şi ţinea punga mănăstirii şi cele ce se punea în ea, înşelându-se cu aurul şi mândrindu-se cu iubirea de argint, a vândut pe Hristos, ca Iuda. Şi dezbrăcându-se de făgăduinţa fecioriei, a cumpărat bubele lui Gheezi, de vreme ce şi-a cumpărat vii şi moşii, boi şi oi şi astfel a moştenit nu numai bubele aceluia, ci şi chinul Iadului.

Vedeţi dar, fraţii mei, ce face iubirea de argint. Să fugim de această patimă rea, de rădăcina tuturor răutăţilor, să fugiţi ca de un lucru stricător şi vânzător de suflet. Vedeţi ce a făcut necredinţa. Să fugim de întunerecul care risipeşte unimea şi prietenia cu stăpânul Hristos Dumnezeul nostru. Să fugim şi de toată patima rea, care se luptă cu sufletul; de mânie zic, de zavistie şi de iuţime. Acela, fiindcă se iubea pe sine şi credea cugetului său şi fiindcă nu primea sfat de la nimeni, ci umbla de capul său, şi nu băga în seamă nici nu se supunea altui frate, a pătimit aceasta. Fugiţi de singurătate, de voiţi să scăpaţi de mânia lui Dumnezeu, căci zice dumnezeiasca Scriptură: „ Vai de cel ce este singur, că de vă cădea în vreun păcat, n-are cine să-l ridice". Aşa a pătimit şi ticălosul Eutropian, că de ar fi avut pe cineva cu el, n-ar fi căzut, sau l-ar fi ridicat din cădere, s-ar fi pocăit şi şi-ar fi plâns păcatul. Dar neavând pe nimeni s-a pierdut şi sufleteşte şi trupeşte şi a mers la locul pe care l-a iubit. De plângere şi de întristare este povestirea, fraţilor, de frică şi cutremur este pilda. Drept aceea zice Scriptura: „Cel ce se socoteşte că şade bine şi se află în feciorie şi sfinţenie, să ia aminte ca să nu cadă". Cel ce aleargă, cu luare aminte să fie ca să nu se împiedice şi să cadă; că şi acela mai-nainte alerga, dar pe urmă a dat de prăpastie. Mai înainte toţi îl socoteau ca un înger zburând, iar pe urmă dormitând şi slăbind, din osteneală a căzut. Şi pricina este, iubirea de argint. Deci, fraţilor, de n-ar fi fost izgonirea asupra noastră, nici eu n-aş vorbi despre iubirea de argint. Dar pentru că ne-a risipit pe unul aici şi pe altul acolo, fiindcă avem purtarea de grijă de ale vieţii noastre, pentru aceea trebuie să ne păzim bine, să nu cădem în înşelăciunea iubirii de argint. Pentru aceasta nu vrea iubitorul de argint să dobândească viaţa de obşte, ca să înmulţească argintul. Cu această pătimire orbindu-se, nu vrea să aibă dragoste pentru fraţii lui. Pentru aceea nici picioarele lui n-au odihnă, ci înconjură şi umblă ici şi colo ca şi căţeluşii cei mici, doar de vor câştiga vreun ban de la vreun creştin. Din aceasta unii şi-au câştigat slugi pentru desfătarea patimilor şi au pierdut vrednicia şederii de-a dreapta stăpânului. Iar alţii adună şi pun la păstrare haine şi îmbrăcăminte peste trebuinţa lor; alţii se fac cumpărători şi vânzători, se bucură de câştig şi dobânzi necuvioase.

Vedeţi, fraţilor, judecata lui Dumnezeu, vedeţi ochiul neadormit al lui Dumnezeu pe care nu-L înşeală nici un lucru, fie că se săvârşeşte în lăuntrul inimii, fie pe dinafară. Vedeţi întâmplarea morţii, fraţilor, că şi acum au murit doi, Timil şi Varnava şi mai înainte alţii, şi se duc unul, câte unul. Drept aceea vă rog, să nu vă găsească moartea şi pe voi negătiţi şi neîndreptaţi; că lucru mai înfricoşat şi mai cu amar, decât să se depărteze cineva de dragostea lui Dumnezeu şi să se lipsească de împărăţia cerurilor, nu este. Osândă şi pedeapsă veşnică este pe care nu o va putea suferi omul, şi numai să socotească cineva pedeapsa până nu ajunge s-o cerce (de nu va avea fapte bune plăcute lui Dumnezeu) şi simţi iuţimea chinurilor viitoare. Deci ca să putem şi noi smeriţii să scăpăm de mânia lui Dumnezeu, care vine asupra fiilor neascultători, să facem lucruri bune, ca să se bucure Dumnezeu de faptele noastre. Măcar de acum înainte să ne curăţim, întinerindu-ne sufletul cu vrerea lui Dumnezeu, căci aproape este Dumnezeu de cei ce-L cheamă în adevăr, în toate zilele să ne pocăim şi Dumnezeu iartă greşalele noastre şi ne dăruieşte viaţa veşnică, pe care să ne învrednicim a o dobândi în Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti(1994)

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Fapte 23, 1-11 ; In. 16, 15-23] Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi : « Puţin şi nu Mă veţi mai vedea ». Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare ; lumina lor s-a ascuns şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor. Acest tâlc l-a dat cuvintelor Sale Domnul Însuşi : « Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura ; voi vă veţi tângui, dar tânguirea voastră se va preface în bucurie. » Se spune că orice suflet aflat pe drumul spre desăvârşire trece printr-o întunecare asemănătoare. Bezna îl învăluie din toate părţile şi nu ştie încotro să se îndrepte. Dar vine Domnul şi tânguirea se preface în bucurie. Pare-se că acest lucru este neapărat trebuincios, aşa cum femeia trebuie neapărat să se chinuie mai înainte de a aduce pe lume om. Oare nu se poate trage de aici învăţătura că în cel care n-a trecut prin asta nu s-a născut adevăratul creştin ?

Biblioteci

Sursa:

http://curiousexpeditions.org/2007/09/a_librophiliacs_love_letter_1.html

Despre literatură( I )

Motto: Dumnezeu vrea să ne facă şi pe noi

dăruitori ai darurilor Sale, ca să creştem în iubirea

faţă de alţii făcând aceasta. (Pr. Dumitru Stăniloae)

Literatura întemeiază lumi şi iniţiază actul funciar al lecturii, un act de comunicare, dar mai ales de comuniune şi dăruire. Lectura este antidotul(fragil şi temporar!) al solitudinii la care s-a autocondamnat omul actual, pierzându-şi, odată cu credinţa, şi posibilitatea unor legături autentice cu semenii, transformaţi în individualităţi autonome impenetrabile. În actul lecturii se pot surpa zidurile care despart aceste suflete singuratice, fragile şi îndurerate, eliberându-le spre a răspunde chemării la comuniune prin cuvânt adresate lor prin textul literar.

Dacă lumea a devenit opacă, realitatea transcendentă nemaizărindu-se prin ea, atunci omul are cu atât mai multă nevoie de celălalt în această carceră uriaşă, ca împreună să viseze şi să–şi întreţină speranţa salvării. Lectura creează breşe în zid, pătrunzând în fiecare celulă sufletească. Ea binevesteşte cuvântul solidarităţii umane. Ea face puţină lumină în întunericul lumii şi împrospătează aerul devenit irespirabil, căci …în pântece suntem şi noi şi Dumnezeu-Cuvântul, Făcătorul şi Stăpânul tuturor, cât ne aflăm în starea de aici […] Acesta Se întrezăreşte în mod neclar, ca din pântece, şi abia licărind în lumea aceasta sensibilă şi aceasta numai celor ce o văd în duh […], iar noi străvedem Logosul ascuns în făpturi, numai în parte, din învelişul nostru material, ca dintr-un pântece. (Sfânul Maxim Mărturisitorul).

Arta străvede adesea Logosul divin creator Care Se ascunde tot atât pe cât se şi revelează în lucruri, chiar dacă nu ajunge decât la cunoaşterea Lui relativă. Ea dispune de mijloace specifice de a pătrunde în proximitatea Adevărului şi de a evoca strălucirea veacului ce va să fie şi a lumii îndumnezeite.

[…]în comparaţie cu slava negrăită a veacului ce va să fie […], viaţa de acum, învăluită în întuneric, nu se deosebeşte întru nimic de un pântece, în care pentru noi prunci la înţelegere, a primit să ducă o existenţă de prunc şi Dumnezeu-Cuvântul din iubirea Sa de oameni, cu toate că e desăvârşit. (idem.)

Prin analogie şi simbol, literatura oferă pruncilor, celor neduhovniceşti, o conexiune cu transcendentul, cu Absolutul personal care dă sens lumii. Făpturi create după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, oamenii se lasă prea uşor înşelaţi de aparenţele acestei lumi (care şi-a pierdut prin păcat transparenţa originară, devenind pântecele de care ne vorbeşte Sf. Maxim), regresând şi înstrăinându-se de sine şi de chemarea lor autentică la îndumnezeire după har. Uitând că omul fără credinţă nu e om (Pr. Stăniloae), că Dumnezeu trebuie să fie pentru ca şi eu să fiu (Otto Weininger), ei s-au prins într-o cursă nebunească împotriva timpului devorator, aneantizant. Omul actual luptă acerb să-i smulgă existenţei sale atât de scurte cât mai multe plăceri, alungând suferinţa, valorificată negativ.

Hărţuit de spaima nimicirii rapide, el depune eforturi sisifice pentru a da un sens lumii absurde, căreia, în orbirea lui, îi răpeşte obârşia şi ţinta reală, pe Dumnezeu, şi susţine ca Eminescu în Scrisoarea I:

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată[…]

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.

Angoasa care defineşte omul neantului nu-i curmă setea de absolut şi de mântuire sădită în el de Dumnezeu, ci declanşează căutarea existenţială a Fiinţei:

Sufletul lui e in căutare,

În muta, seculară căutare[…]

El caută apa din care bea curcubeul,

el caută apa din care curcubeul îşi bea

frumuseţea şi nefiinţa. (Lucian Blaga, Autoportret)

Lumea policromă şi seducătoare în care trăim nu are fiinţă reală dacă nu o susţine apa harului divin, energie care o impregnează de la geneză.

Căutarea artistului începe cu sine, iar descoperirea de sine este premisa transcenderii spre Dumnezeu-Creatorul. Dacă literatura este o formă a căutării, lectura ei oferă multiple răspunsuri căutărilor umane. Ea nu se rezumă la desfătarea estetică, deşi o speculează; restrângându-i sfera, contribuim la criza literaturii, care pierde teren în faţa altor forme de manifestare a umanului. O motivatie existenţială oferită lecturii ar putea răsturna situaţia. Gândirea părintelui Stăniloae ne oferă un temei solid:

E vorba de o experientă cu totul specială pe care o facem în întâlnirea cu alt om, în speţă, întâlnirea la care e provocat cititorul de către autor în text, experienţă pe care nu o putem face când ne privim pe noi cu uitarea altuia, dar pe care o putem provoca şi noi altuia, însă nouă înşine nu ne-o putem produce. Experienţa altuia în ceea ce are ca om o facem în primul rând şi în mod accentuat atunci când ne întâmpină ca a doua persoană; în actul lecturii o persoană ni se adresează indirect; punându-ne în situaţia de a experia subiectul său unic, realitatea lui diferită de lumea de obiecte. Omul se lasă descoperit mai cu seamă în ipostasul de a doua persoană, de tu (idem), pentru că a fost creat după modelul treimic, al dumnezeirii în trei Persoane. Dacă lumea de obiecte ne stă la dispoziţie, neîndreptând nici o intenţie asupra voinţei noastre, indiferentă că existăm, în schimb, experienţa altui subiect, care se opune conştinţei noastre că suntem singurul centru al lucrurilor, ne face să simţim deasupra noastră, limitându-ne, o putere tainică a unui subiect străin. Pentru a experia subiectul său, trebuie să ne înfrânăm fluxul masiv al pornirilor egoiste şi să fim atenţi la el (ibidem). Lectura impune atenţia la cuvântul semenului nostru de dincolo de text. Cuvântul este arătătorul principal al semenului nostru care îşi manifestă prin operă voinţa de comuniune, de înţelegere, de iubire îndreptată spre cititori.

Cuvântul ce se mişcă între noi naşte subiectul tău şi al meu, dar nu cuvântul monolog.

Prin prisma concepţiei părintelui Stăniloae, lectura literaturii ne apare ca eveniment capital, dacă se raportează la absolutul teologic, la Dumnezeu, părăsind interpretările mitologice, filosofice, psihologice, fie măcar pentru că s-a abuzat de ele, în favoarea unei abordări mai potrivite spiritualităţi româneşti creştin-ortodoxe. Onestitatea ne obligă să trăim în fiecare clipă conform convingerilor intime; din actul lecturii nu putem exclude credinţa, ca de altfel, nici din actul scriiturii.

Literatura, devenită de câteva secole profană, din perspectiva Absolutului, e radiografia sufletească a omului care L-a părăsit pe Dumnezeu, amăgindu-se cu iluzia auto suficienţei, îmbrăţişând sau nimicul sau absolutul abstract filozofic, alternativă care îngustează până la alienare adevărul omului. Dacă literatura anunţa pe diverse tonuri că Dumnezeu a murit, ea anunţă în egală măsură şi moartea omului.

Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. (Psalmul 13,1)

Fără Dumnezeu nu există om, ci o absurditate!

Literatura română aflată în atenţia şcolii de azi, sta sub influenţa nu totdeauna benefică a Occidentului şi a mentalităţilor mereu în schimbare. Cu autoritatea pe care i-o dă cuvântul, chiar decăzut din statutul său de factor de comunicare între om şi Creatorul său, literatura se imprimă în conştiinţa tinerilor, influenţând ierarhia lor de valori. Mesajul ei este cu atât mai important cu cât seduce şi convinge, are puterea de a mişca lumi. De aceea, moderator al dialogului lor cu textul literar, profesorul de literatură trebuie să fie mai înainte de toate o conştiinţă care să se întrebe, ca Ilie Moromete, ce îi învaţă pe elevii săi prin intermediul literaturii. Unghiul de vedere estetic primează, dar nu este suficient.

Sursa imaginii: http://www.bibliotecivalcene.ro/evenimente_det.asp?e=156