Am convingerea că studiul literaturii este de neînlocuit în şcoală, fiind una dintre puţinele discipline care se adresează omului integral, nu doar raţiunii sale. Modul cum profesorul receptează şi interpretează este determinant în educaţia elevilor. În domeniul artei, opera este ceea ce face fiecare interpret din ea; pe unicitatea operei se fundamentează o serie teoretic infinită de relaţii irepetabile cu ea.
În cele ce urmează, am încercat să ofer câteva sugestii de interpretare a literaturii române studiate în şcoală din perspectiva propusă, în lumina ortodoxiei..
Literatura aceasta dă mărturie despre umanitatea căzută, secătuită duhovniceşte, prinsă în mreaja unor sisteme filozofice aberante, a informaţiilor ştiinţifice incomplete, despre omul care, din ce în ce mai mult, îşi conştientizează fragilitatea, neputinţa, neştiinţa, orgoliile nefondate, aspiraţiile irealizabile, împlinirile mărunte şi eşecurile răsunătoare. Ea reprezintă fidel imaginea multiplicată, răsfrântă în oglinda atâtor conştiinţe scriitoriceşti, a lui Sisif cu stânca necredinţei omeneşti pe umeri, urcând muntele existentei cotidiene absurde şi sfidând repetatele rostogoliri care ar trebui să-i dea de gândit. Este cu putinţă ca omul să fie doar atât? Rostesc împreună cu Nichita: Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă.( Învăţătura cuiva către fiul său).
Sf.Ap.Pavel ne aminteşte că pe pământ în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit,atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa[…] Căci vedem acum ca prin oglindă,în ghicitură,iar atunci faţă către faţa, acum cunosc în parte,dar atunci voi cunoaşte pe deplin (1Corinteni,13).
De la Facere până la Parusie, omenirea stă sub semnul acestui în parte paulin, vizând Revelaţia divină cu toate formele ei. Deoarece Dumnezeu S-a revelat parţial, lăsând vederea faţă către faţă la nivelul unei promisiuni către omenirea eshatologică, s-a instaurat o imensă frustrare(De când s-a întocmit Sfânta Scriptura,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătatură/ T. Arghezi, Psalm). Nevoia Revelaţiei plenare a dat naştere culturii.
Păcatul ne-a împiedicat să ajungem şi să persistăm în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii[…]. Tocmai de aici vine şi chinul fiinţei noastre: din faptul că nu se poate împăca cu satisfacţii inferioare, cu răutatea,cu perspectiva morţii veşnice. Fiindcă ea continuă să păstreze o conştiinţă nemulţumită şi o suferinţă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu după căderea din calitatea de chip deplin.[…]Ea caută să evite moartea prin tot felul de realizări în imanenţă lipsite de durabilitate eternă. Mai ales, ele nu-l pot scăpa de moarte. (Pr. Stăniloae)
Printre realizările în imanenţă se numără şi literatura, ca ecou al sufletului omenesc separat de Dumnezeu prin păcat, urmat de coruperea firii umane. Sufletul, suflarea de viaţă dată lui Adam, e vitregit astăzi, când se caută doar satisfacţiile trupului şi ale minţii, nu şi ale duhului. De altfel, spiritul era doar o potenţă ce trebuia actualizată de către om, dar prin neascultare şi ruperea interioară de Dumnezeu, nu s-a activat. Detronat din calitatea sa(de stăpân al făpturii), sufletul rătăceşte prin pustiu; ca fiul risipitor pe la curţi străine, flămânzeşte, pe când în casa Tatălui său e atâta belşug. Regele moare, sufocat de valorile abstracte ce i se propun în lumea contemporană. Duhul care l-ar face viu a fost alungat din lumea transformată în codru fără slavă, luat în stăpânire de fiare şi de monştri. Condiţia umanităţii în literatură ne surprinde prin alienare; omul a devenit sclavul lumii, al poftelor trupeşti crescute peste măsură; lumea îngustată şi îngroşată de patimi e văl de întuneric, nu oglindă a lui Dumnezeu şi scară către El.
Simptomele bolii sunt resimţite acut de către poeţii români. Iată marea pasăre bolnavă a lui Blaga, suferind enigmatic de o boală fără leac; sub cerul mic, În codrul fără slavă, e incapabilă să zboare spre înălţimile simbolice la care dorul ei o poartă, atrasă irezistibil de cea stea peste dumbravă. În timp ce, paradoxal, cerul e mic, pasărea-suflet e naltă, suflu dumnezeiesc tinzând să se unească în veşnicie cu Dumnezeu, steaua fixă de peste dumbrava acestei lumi lipsite de slavă, lumina necreată cu neputinţă de perceput în starea căzută a omului. Harul s-a retras parţial din lume, iar sufletul se simte străin în sânul ei văduvit de lumină. Nu e aceasta lumea pentru care a fost creat; remediile, roua şi cenuşa, sunt simbolurile miraculoasei regenerări sufleteşti năzuite.
Şi mai pregnant în Oda(în metru antic) eminesciană este sentimentul arderii de viu şi al înveninării sufletului pe care patimile l-au transformat în rug. E incertă refacerea sufletească în lumină a celui mistuit de focul lor; invocarea morţii ar putea să stopeze o suferinţă sterilă, care nu purifică de patimi, nici nu recuperează seninătatea juvenilă a contemplării absolutului: „Ochii mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii.” Un suflet înlănţuit de patimi e unul mort prin păcat, iar moartea fizică nu aduce mântuirea.
Bacovia în Decor descrie aspectul monoton îndoliat al parcului solitar, învăluit în atmosfera funerară a unei zile de iarnă în care ninsoarea cade rar, obsedant. Lumea bacovianã se esenţializeazã în acest cadru: golitã de orice mister, nestrãbãtutã de nici un fior metafizic, rãvãşitã de propria lipsã de sens, îşi aşteaptã nimicul/nimicirea. Solitudinea universului descompunâdu-se lent terorizeazã un suflet care strigã cu glas amar, ca pasarea cu pene albe, pene negre din textul lui Bacovia. Interiorizat, glasul amar izbucneşte dintr-o constiinţa umană atinsã de vidul omenesc insuportabil.
Literatura noastră alcãtuieşte un sistem sofisticat de oglinzi pe care umanitatea şi le pune in faţã pentru a-şi cunoaşte desfigurarea provocatã de căderea intiţialã din legatura harului, în urma careia s-a ales cu o relativã cunoaştere a binelui şi a răului. Omul priveşte de atunci doar la ceea ce poate domina şi la ceea ce îi poate satisface pasiunile. Lui îi este accesibil doar un chip restrâns al lumii care prin cãdere a devenit opacă, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slãbindu-I însuşirea de mediu transparent între Dumnezeu şi oameni[…]aceasta nu mai are maleabilitatea originarã şi nici omul, forţa spiritului prin care sã o poatã conduce spre deplina stare de mediu de comunicare între Dumnezeu şi el, între el si semeni (Părintele Stăniloae)
Literatura deschide perspective ameţitoare cãtre abisul interior, dezvăluie, impudic parcă, rãnile pe care le purtãm pe sub hainã. Artiştii sunt cântãreţii bolnavi (Lucian Blaga) care se simt chemaţi sã sporeascã nesfârşirea c-un cântec, cu o tainã ; arta lor transfigurată de suferinţã se opune vidului.
Purtăm fără lacrimi/o boala în strune
Totuşi, percepem literatura ca un act de iubire a scriitorului faţã de cititorii sãi, iar lectura ca răspuns iubitor, o experimentare împreună a iubirii prin comunicarea cuvântului. Dar …fericirea nu se gãseşte în gustarea singuraticã a unor bunuri materiale şi spirituale,[…] ci in comuniunea cu alţii[…]. Persoana altuia izvorul vieţii mele, ea e însăşi viaţa mea când mi se comunicã cu iubire totalã, bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ea sã i mă comunic este şi ea viaţa mea. (Părintele Stăniloae).
Dialogul întemeiat pe textul literar este întreţinut de iubirea care izvoraşte simultan din douã surse, autorul şi cititorul, nãscând bucuria (Nichita Stãnescu, Cântec: Sã vorbim, sã spunem cuvinte lungi sticloase/ Dacã ar muri poetul...)
Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţa inepuizabilã şi neconfundatã cu sine. Nu din lucruri şi din valori spirituale abstracte trãite in izolare se hraneste viaţa plenarã sau fericirea omului, ci din altã persoanã.
Literatura este o încercare de împlinire a chemãrii omului la dragoste, dupã modelul perihorezei divine, chiar dacã mãrturiseşte de atãtea ori neputinţa de a iubi şi de a fi fericit a omului. Iubirea intertreimicã spre care inconştient aspiră omul este una desavarşitã, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi:
Datorită deofiinţimii Persoanle divine locuiesc una în alta, se sãlãşluesc una în alta, se întrepãtrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagăîin celelalte douã. [Tatăl e în Fiul şi în Duhul Sfânt, Fiul e în Tatãl şi în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt e în Tatãl şi în Fiul], fără sã se anuleze, amestece sau confunde (Stefan Buchiu).
Oamenii, pentru cã nu sunt deofiinţă, realizează o comuniune imprefectã. Sfântul Atanasie cel Mare sesizeazã condiţia ei în termenii uitãrii de sine a fiecãrei persoane pentru alta (Contra arienilor),iar pãrintele Stãniloae, vorbind despre începutul închiderii egoiste a omului in sine ne lamureşte de ce nu putem iubi:
Omul e liber numai dacã e liber şi de sine pentru alţii, in iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertaţii, pentru că e sursa iubirii.
Închiderea egoistã a omului în sine ia la Bacovia forma încarcerãrii intr-un univers de plumb Stam singur în cavou….şi era vânt. Mortul, omul rupt de Dumnezeu şi de semeni în lumea – cavou îşi plânge amorul de plumb, sufletul secãtuit de duh. Strigãtul său descătuşeazã spaima fiinţei care descoperã vidul metafizic. Eul liric bacovian traieşte spaima recluziunii interioare a unei constiinţe care şi-a refuzat şansa absolutului, înlâturându-L pe Dumnezeu din ecuaţia lumii intrate in putrefacţie. Amorul de plumb bacovian e rodul neputinţei de a iubi şi de a se deschide cãtre alt suflet, dintr-o inerţie ca de plumb a inimii, dar şi a minţii. Nu poţi implini modelul perihoretic dacã nu-ţi cunoşti identitatea realã şi nu ai constiinţa cã esti faptură, facere a mâinilor Lui Dumnezeu.
În imensul cimitir/ In vastul cavou strãbãtut de corbi (Amurg), în locuinţa lacustră ai cãrei piloţi se prăbuşesc(Lacustra), în plâns de cobe pe la geamuri (Gri), prin mahalale şi în case triste inundate, pe sub ziduri vechi ce stau in dãrâmare, o silueta umanã descarnatã, un ins topit de băuturã (Sonet), geme şi plãnge şi râde în neştire (Amurg de toamnã). Pe câmp la abator, unde plinã-i zapada de sânge animal (Tablou de iarnã), pe drumuri delirãnd sau în casa iubitei, pe când ploua, e moinã, noroi şi trece un mort evreiesc, ori intr-o crâşma unde se-nchide ca intr-un sicriu (Spre toamnã), spiritul bacovian agonizeazã. Râsul hidos al solitarului pustiilor pieţe (Pãlind) este reflexul nebuniei ce-l pândeşte pe instrãinatul de sine abandonat în universul în care ninge mereu ca-n cimitir (Nevrozã). O noapte eternã se lasã, murdarã şi goală, peste lumea în care şi plouă, şi ninge,/şi ninge şi plouã (Moinã), iar pãmântul, greu, din adâncuri la dansul ne cheamã (Melancolie), de vreme ce Întreg pãmântul pare un mormânt (Note de toamnã) şi dezolarea cea mai amarã a pus stăpânire pe sufletul bacovian ce se închinã nimicului: Tu, haos, care toate aduni…/ In golul tãu e nebunie/ şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis). Simţurile sale, neînduhovnicite, nu percep lumina sacrã răspânditã în univers de Creatorul lui. Sensibilitatea bacovianã e grav atinsã de aripa morţii, iritatã de cadavrele ce se descompun (Cuptor), de imaginea recurentă autumnalã a parcului, devastat, fatal/Mãncat de cancer şi ftizie (In parc) sau de noaptea udă, mai putredă ca cele ce s-au dus (Noroi de toamnã). Traieşte un cosmar fãrã ieşire nu numai pentru cã s-a pierdut in labirintul mundan, ci mai ales pentru că nu întrezareşte nimic dincolo de el.
La Nichita Stãnescu foamea lupului singuratic, închis în visul său angelic ne aminteşte de boala fãrã leac a pãsãrii din textul lui Blaga, avand ca obiect acelaşi absolut ce se refuză cãutãtorului unei existenţe plenare, al unei transfigurãri a omului, în inima cãruia îngereţea ar îmblânzi fiara: Cade lupul singuratic/ pe laba-ngheţând apatic/ şi adoarme şi visează/ îngeri pe zapada trează/[ Le mănâncă creierul/ lepadându-şi obiceiul/ După-aceea în alt vis/ leapadã tot ce- ucis,[…]//] şi rămâne-n vis flãmând/ lupul şui şi alergãnd, /lupul cel din viitor de ariginturi şi de or / şi visând in vis adoarme/ dintr-o foame, dragã Doamne,/cu care l-ai otrãvit/ de din sus de infinit.
Iată şi o pasăre măiastră cercetând visul-carceră al poetului separat de transcendent prin raţiunea pervertitã de păcat: Am născut o pasăre azi-noapte/ pe cand întindeam privirea/ de la unul pân’ la şapte/ contemplând nemărginirea. Gândul ivit in spaţiul reflecţiei nichitiene, aiurarea, vederii sale nocturne, este trimis în planul metafizic a cărui cunoaştere o urmareste voit, tenace:
Privirea lui Nichita penetrează pântecele universal, de forma oului, a şirului de ouă închise unul într-altul din 11 elegii, cu pliscul păsării livide spărgând coajă după coajă pentru a trece dincolo de lume, în plin mister.
Spre deosebire de Bacovia, Nichita simte dincolo de moarte o fiinţă deplină. Transcenderea are ţintă reală, obiectivă, în afara sinelui. Conştiinţa lui Nichita e pururi vie, îndreptată spre absolutul de taină, privirea lui se lungeşte foarte suptă, sângerandă, foarte neagră, pururi blândă/ ocolindă şi plângândă, încărcată de drama neputinţei sale de a ajunge dincolo de planul relativ şi de a accede la existenţa adevărată, nelimitatată, la obârşia unică. O rugă jucãuş-patetică: Dă-mi, Doamne, victorie,/ ajută-mă să-mi înving duşmanii, pielea de pe mine, marginea,/ orele, anii, e o formă de forţare a limitelor, cu ajutorul divin plonjonul in veşnicie, sfidarea şi înfrângerea morţii devin posibile.
Putrezirea calului e numai un caz particular al putrefacţiei universale: putrezeşte peste cer/ziua cea de ieri/şi decade peste noi/al luminii trist noroi/şi te duci tu, trupule,/ o data cu trupele/ale vremurilor/şi ale iernilor…/ale florii de zapadă/care nu mai vrea să cadă.” Ritmul de bocet ritual îi alină tristetea sufletească.
Refuzând Revelaţia, omul se izolează în propria ignoranţă, rob al neînţelesurilor sale, al îngustei sau falsei lui înţelegeri care nu-l conduce la adevărata cauză a lucrurilor:
Ah,n-o să ştie nimeni/ gingaşa pricina a leandrului/
profunda pricină a stejarului/ cauza ochilor mei.//
Ah, n-o să ştie nimeni/ zburata pricină a păsărilor/
Împietrita pricină a pietrelor/ cauza inimii mele//
Ah,n-o să ştie nimeni/ neagra pricină a pământului/
Curgatoarea pricină a râurilor/ cauza sufletului meu.
(Starea de a fi)
Acest lamento pe tema limitelor cunoaşterii umane, remarcabil prin jocul de cuvinte şi tehnica repetiţiei,amplifică misterul în orizontul căruia trăieşte omul.
Tot la Nichita, iată lupul singuratic(arhetip teriomorf al sufletului) din Noduri şi semne, suferind că şi-a pierdut aripile de lebadă, aripile îngereşti, conştiinţa originii sale dumnezeieşti,dar neştiind de ce suferă sau păstrând tăcerea asupra cauzelor suferinţei sale: „Gemea şi urla şi mârâia/ cu gât de lebadă întins,gemea şi urla şi mârâia/lupul întins pe prima ninsoare./ De ce gemi,de ce urli, de ce mârâi./ de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă,/ tu, care ai gât de lebădă, lupule,/ care stai întins pe prima ninsoare/ şi urli şi gemi şi mârâi? (Nod 1)Ţipăt de spaima existenţială sau chinurile facerii unui monstru?
Pentru Nichita, existenţa rămâne Hieroglifa cea mai misterioasă, încă nedescifrată, condamnându-l la singurătatea apăsătoare a neînţelegerii: „Ce singuratate/ să nu înţelegi înţelesul/atunci când exista înţeles.// Şi ce singuratate să fii orb pe lumina zilei,/ surd, în toiul cântecului.”
Pentru că A te naşte e o condamnare la moarte („Cele patru coerente fundamentale”) prin închisoarea copacului, sau prin închisoarea crocodilului sau a ierbii, viziune origenistă a spiritului căzut în materia trupului ca pedeapsă pentru păcat, Nichita se revoltă împotriva lui Dumnezeu, Care: ne-a facut să ne umilească,/ a dat cu merele păcatului în noi,-/ de stele,astăzi bolta nu-mi mai e cerească,/ îmi este un noroi”, reproşându-i facerea timpului şi a lumii: „timpul, timpul, timpul/ care ne îmbătrâneşte ca şi cum am fi vinovaţi/ de o vină pe care/ noi/ nu/ o/ ştim.” (De o vină pe care noi nu o ştim).
Omul a ajuns să recepteze timpul ca pe un inamic pentru că nu reuşeşte să-i înţeleagă sensul: „Creatura îşi câştigă eternitatea prin mişcarea ei spre Dumnezeu, în timp[…].Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre odihnă în eternitatea Sa” (Pr. Stăniloae).
Aceeaşi confuzie la Blaga în celebrul motto „Opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. (În marea trecere)
Revenind la Nichita Stanescu, în Metamorfoze, descoperim înstrăinarea de adevărul revelaţiei creştine prin viziunea restrânsă a unei singure vieţi la care noi participăm şi a identităţii între om şi restul firii din unghiul de vedere thanatic:
„Călător sunt prin viaţă,/ egal sunt cu tot ceea ce este,-/ de la peşte la pasăre,/ de la iarbă la zarzăre,/ de la capră la iepure”.
Contemplând lumea din afara ei, poetul observă că în zona cosmică a pleoapei albastre toţi se mănâncă pe toţi, iar zgomotul caracteristic/ este acel al fălcilor mestecând. Foamea şi setea generală se înscriu într-o viziune a lumii căzute în robia simţurilor, în care toate au un lucru comun/ şi anume burta, stomacul. Dincolo de tragicomedia mistuirii universale, elogiul nimicului dă tonul elegiac general: „Aici este singurul loc tragic / pentru că domneşte unu,/ iar nu zero,/ pentru că domneşte singurătatea,/ iar nu nefiinţa.” Pământul, sânge scurs al tuturor rănilor din cosmos, e locul unde neîntrerupt „toţi se nasc din toţi”, simplă materie angrenată într-un circuit absurd; trupuri înnodate cu verigi de moarte. Punct albastru care de departe se poate confunda cu timpul, pământul naşte totuşi cântăreţi, al căror cântec desfide moartea: „Pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când să plângă”, ca să continue călătoria existenţială spre obârşie.
Cântecul şi plânsul sunt acte esenţiale în existenţa urmaşilor lui Adam, care nu pot depăşi nostalgia Paradisului pierdut, găsindu-şi o temporară alinare în artă. Doxologia s-a transformat la omul amnezic în lamento, bocet, elegie, iar cântecul său e înlăcrimat de dorul condiţiei superioare originare. Singur şi pieziş, uitat în câmpie, sătul de fructul amar ascetic al căutării lui Dumnezeu pe căi nerodnice, omul arghezian, psalmist ratat, e gata să renunţe la urcuşul său pe muntele Schimbării la faţă, în căutarea luminii taborice, a iluminării prin har, atras de mult mai apropiatul cântec al firii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu