Motto: Dumnezeu vrea să ne facă şi pe noi
dăruitori ai darurilor Sale, ca să creştem în iubirea
faţă de alţii făcând aceasta. (Pr. Dumitru Stăniloae)
Literatura întemeiază lumi şi iniţiază actul funciar al lecturii, un act de comunicare, dar mai ales de comuniune şi dăruire. Lectura este antidotul(fragil şi temporar!) al solitudinii la care s-a autocondamnat omul actual, pierzându-şi, odată cu credinţa, şi posibilitatea unor legături autentice cu semenii, transformaţi în individualităţi autonome impenetrabile. În actul lecturii se pot surpa zidurile care despart aceste suflete singuratice, fragile şi îndurerate, eliberându-le spre a răspunde chemării la comuniune prin cuvânt adresate lor prin textul literar.
Dacă lumea a devenit opacă, realitatea transcendentă nemaizărindu-se prin ea, atunci omul are cu atât mai multă nevoie de celălalt în această carceră uriaşă, ca împreună să viseze şi să–şi întreţină speranţa salvării. Lectura creează breşe în zid, pătrunzând în fiecare celulă sufletească. Ea binevesteşte cuvântul solidarităţii umane. Ea face puţină lumină în întunericul lumii şi împrospătează aerul devenit irespirabil, căci …în pântece suntem şi noi şi Dumnezeu-Cuvântul, Făcătorul şi Stăpânul tuturor, cât ne aflăm în starea de aici […] Acesta Se întrezăreşte în mod neclar, ca din pântece, şi abia licărind în lumea aceasta sensibilă şi aceasta numai celor ce o văd în duh […], iar noi străvedem Logosul ascuns în făpturi, numai în parte, din învelişul nostru material, ca dintr-un pântece. (Sfânul Maxim Mărturisitorul).
Arta străvede adesea Logosul divin creator Care Se ascunde tot atât pe cât se şi revelează în lucruri, chiar dacă nu ajunge decât la cunoaşterea Lui relativă. Ea dispune de mijloace specifice de a pătrunde în proximitatea Adevărului şi de a evoca strălucirea veacului ce va să fie şi a lumii îndumnezeite.
[…]în comparaţie cu slava negrăită a veacului ce va să fie […], viaţa de acum, învăluită în întuneric, nu se deosebeşte întru nimic de un pântece, în care pentru noi prunci la înţelegere, a primit să ducă o existenţă de prunc şi Dumnezeu-Cuvântul din iubirea Sa de oameni, cu toate că e desăvârşit. (idem.)
Prin analogie şi simbol, literatura oferă pruncilor, celor neduhovniceşti, o conexiune cu transcendentul, cu Absolutul personal care dă sens lumii. Făpturi create după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, oamenii se lasă prea uşor înşelaţi de aparenţele acestei lumi (care şi-a pierdut prin păcat transparenţa originară, devenind pântecele de care ne vorbeşte Sf. Maxim), regresând şi înstrăinându-se de sine şi de chemarea lor autentică la îndumnezeire după har. Uitând că omul fără credinţă nu e om (Pr. Stăniloae), că Dumnezeu trebuie să fie pentru ca şi eu să fiu (Otto Weininger), ei s-au prins într-o cursă nebunească împotriva timpului devorator, aneantizant. Omul actual luptă acerb să-i smulgă existenţei sale atât de scurte cât mai multe plăceri, alungând suferinţa, valorificată negativ.
Hărţuit de spaima nimicirii rapide, el depune eforturi sisifice pentru a da un sens lumii absurde, căreia, în orbirea lui, îi răpeşte obârşia şi ţinta reală, pe Dumnezeu, şi susţine ca Eminescu în Scrisoarea I:
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Angoasa care defineşte omul neantului nu-i curmă setea de absolut şi de mântuire sădită în el de Dumnezeu, ci declanşează căutarea existenţială a Fiinţei:
Sufletul lui e in căutare,
În muta, seculară căutare[…]
El caută apa din care bea curcubeul,
el caută apa din care curcubeul îşi bea
frumuseţea şi nefiinţa. (Lucian Blaga, Autoportret)
Lumea policromă şi seducătoare în care trăim nu are fiinţă reală dacă nu o susţine apa harului divin, energie care o impregnează de la geneză.
Căutarea artistului începe cu sine, iar descoperirea de sine este premisa transcenderii spre Dumnezeu-Creatorul. Dacă literatura este o formă a căutării, lectura ei oferă multiple răspunsuri căutărilor umane. Ea nu se rezumă la desfătarea estetică, deşi o speculează; restrângându-i sfera, contribuim la criza literaturii, care pierde teren în faţa altor forme de manifestare a umanului. O motivatie existenţială oferită lecturii ar putea răsturna situaţia. Gândirea părintelui Stăniloae ne oferă un temei solid:
E vorba de o experientă cu totul specială pe care o facem în întâlnirea cu alt om, în speţă, întâlnirea la care e provocat cititorul de către autor în text, experienţă pe care nu o putem face când ne privim pe noi cu uitarea altuia, dar pe care o putem provoca şi noi altuia, însă nouă înşine nu ne-o putem produce. Experienţa altuia în ceea ce are ca om o facem în primul rând şi în mod accentuat atunci când ne întâmpină ca a doua persoană; în actul lecturii o persoană ni se adresează indirect; punându-ne în situaţia de a experia subiectul său unic, realitatea lui diferită de lumea de obiecte. Omul se lasă descoperit mai cu seamă în ipostasul de a doua persoană, de tu (idem), pentru că a fost creat după modelul treimic, al dumnezeirii în trei Persoane. Dacă lumea de obiecte ne stă la dispoziţie, neîndreptând nici o intenţie asupra voinţei noastre, indiferentă că existăm, în schimb, experienţa altui subiect, care se opune conştinţei noastre că suntem singurul centru al lucrurilor, ne face să simţim deasupra noastră, limitându-ne, o putere tainică a unui subiect străin. Pentru a experia subiectul său, trebuie să ne înfrânăm fluxul masiv al pornirilor egoiste şi să fim atenţi la el (ibidem). Lectura impune atenţia la cuvântul semenului nostru de dincolo de text. Cuvântul este arătătorul principal al semenului nostru care îşi manifestă prin operă voinţa de comuniune, de înţelegere, de iubire îndreptată spre cititori.
Cuvântul ce se mişcă între noi naşte subiectul tău şi al meu, dar nu cuvântul monolog.
Prin prisma concepţiei părintelui Stăniloae, lectura literaturii ne apare ca eveniment capital, dacă se raportează la absolutul teologic, la Dumnezeu, părăsind interpretările mitologice, filosofice, psihologice, fie măcar pentru că s-a abuzat de ele, în favoarea unei abordări mai potrivite spiritualităţi româneşti creştin-ortodoxe. Onestitatea ne obligă să trăim în fiecare clipă conform convingerilor intime; din actul lecturii nu putem exclude credinţa, ca de altfel, nici din actul scriiturii.
Literatura, devenită de câteva secole profană, din perspectiva Absolutului, e radiografia sufletească a omului care L-a părăsit pe Dumnezeu, amăgindu-se cu iluzia auto suficienţei, îmbrăţişând sau nimicul sau absolutul abstract filozofic, alternativă care îngustează până la alienare adevărul omului. Dacă literatura anunţa pe diverse tonuri că Dumnezeu a murit, ea anunţă în egală măsură şi moartea omului.
Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. (Psalmul 13,1)
Fără Dumnezeu nu există om, ci o absurditate!
Literatura română aflată în atenţia şcolii de azi, sta sub influenţa nu totdeauna benefică a Occidentului şi a mentalităţilor mereu în schimbare. Cu autoritatea pe care i-o dă cuvântul, chiar decăzut din statutul său de factor de comunicare între om şi Creatorul său, literatura se imprimă în conştiinţa tinerilor, influenţând ierarhia lor de valori. Mesajul ei este cu atât mai important cu cât seduce şi convinge, are puterea de a mişca lumi. De aceea, moderator al dialogului lor cu textul literar, profesorul de literatură trebuie să fie mai înainte de toate o conştiinţă care să se întrebe, ca Ilie Moromete, ce îi învaţă pe elevii săi prin intermediul literaturii. Unghiul de vedere estetic primează, dar nu este suficient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu