Cum se sălăşluieşte harul în sufletul celui care se pocăieşte(II)

Harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa

După cercetare, harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuire, şi cu toate că el este sălăşluit şi lucrează în el, toate le face neştiut de ostenitor, încât acela, în deplină necunoştinţă de prezenţa harului, se crede părăsit de Dumnezeu şi în plagul pierzaniei, se tânguie şi suspină şi-şi înmulţeşte suferinţa. În continuarea citatului de mai sus Sf. Diadoh zice: “Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, într-aripaţi de nădejdea cea bună”. Dar înaintând omul în nevoinţă, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile cele dumnezeieşti ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la ştiinţă. La mijlocul nevoinţelor, însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia românească, vol. I, p. 447)

Într-un alt loc, Sf. Diadoh ne explică cum lucrează harul în general: “Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului ca , atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu.” “Dar trebuie să ştim că [...] harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucră cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să arate vrăjmaşilor sufletului că biruinţa este numai a lui[...] Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenea, o anumită smerenie şi deznădejde măsurată.”(ibidem, pp. 450-460, 461-462)

Sf. Macarie Egipteanul spune de asemenea că”lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă răbdare, prin încercări şi ispitire”. (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii..., în PSB 34, p. 130) Desigur, Sf. Macarie nu se referă la cea dintâi cercetare a harului, ci la desăvârşita lui sălăşluire şi lucrare, aşa cum se vede, de altfel, din cuvintele lui: “Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduirea tainică a minţii. După ce omul s-a luptat vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârşită întru el.”(ibidem., p. 129) El argumentează această concluzie folosindu-se de exemplele lui Avraam, Iacov, Iosif şi David, care, după ce au primit mari si minunate făgăduinţe, au fost supuşi la multă încercare, suferind în necunoaştere până când Domnul şi-a împlinit făgăduinţa.

Trebuie înţeles faptul că nearătarea şi necunoaşterea harului de către noi nu este desăvârşită, ci o cunoaştem oarecum prin diferite mângâieri şi bucurii, deşi după fire sunt cu totul deosebite de acelea care apar la sălăşluirea Duhului Sfânt.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, p. 212-214)

Sursa icoanei: www.crestinortodox.ro/biserica-in-lume/67716-...

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Sâmbătă[ Fapte 9, 20-31; In. 15, 17-16, 2]. Atunci când Sf. Pavel a început să propovăduiască în Damesc, toţi se minunau zicând: “Nu este oare acesta cel ce prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume?”. Şi totdeauna se întâmplă aşa: cei din mijlocul cărora cineva se întoarce de la necredinţă la credinţă, ori de la păcat la virtute, se miră: “Ce s-a întâmplat cu el?”. Totul mergea la el după tipicul nostru şi deodată s-a schimbat cu desăvârşire: şi graiul, şi privirea, şi mersul, şi gândirea şi faptele, şi locurile unde umblă sunt altele.” Aici e ca şi cum ar fi mers cineva spre apus şi deodată s-ar fi întors către răsărit. Aceste dou feluri de viaţă sunt potrivnice şi nu se împacă laolaltă. Cel ce vrea să le îmbine ori să-şi împartă timpul între ele îşi va pierde şi timpul şi ostenelile fără niciun spor. Ce mai întovărăsire! Numai cei ce nu înţeleg cum stau lucrurile pot spune: pentru ce s-a schimbat aşa, deodată?”

Spre dezbatere: Mai există învăţământ în România?

Sursa:

http://catalinlegionar.blogspot.com/2009/05/mai-exista-invatamant-in-romania.html

Scoala romaneasca din Romania anului 2009:manele,cercei in:buza,nas,limba,spranceana,tinute "sexy" si vulgare,injuraturi,batai,abuzuri sexuale, sex in toalete,incultura crasa,profesori obesdati sexual,eleve bisexuale,eleve porno etc.Unde este scoala romaneasca de altdata cu care ne laudam odinioara?Unde este scoala romaneasca din care au iesit:Noica,Cioran,Eliade,Iorga,Titulescu,Tutea,Nae Ionescu si alti corifei ai neamului romanesc?Acea scoala romaneasca mai exista doar in carti si in filme,scoala romaneasca din Romania anului 2009 este o mlastina cu un puternic iz de stricat care te facea sa vomiti.In numele unor libertati iluzorii,adoptam fel de fel de comportamente aberante.Toti copiii intre 10 si 18 ani sufera de aceasta "noua moda" care se cheama prostie.Cu inima stransa spun dar pe vremea lui Ceausescu chiar se facea scoala,nu sunt nostalgic pentru ca sunt prea tanar iar ca,convingere politica urasc comunismul din tot sufletul,dar pe vremea lui Nicolae Ceausescu chiar exista un respect pentru scoala.Astazi avem o generantie tampita in ultimul hal care este intoxicata pe zi ce trece de incultura,prostie si vulgaritate.De ce am ajuns aici se intreaba cineva?Toate aceste lucruri apar pe fondul saraciei acute din Romania si din lipsa de interes a statului vis-a-vis de tinerii din scoli.Unii sunt chiar fericiti si isi freaca mainile in umbra cand privesc la tara noastra si isi spun zambind:"I-am distrus si pe romanii astia..."

Cum se sălăşluieşte harul în sufletul celui care se pocăieşte

Persoana care a ales calea pocăinţei a şi intrat în comuniune cu Dumnezeu, însă într-un mod neştiut, nearătat şi tăinuit. Toată osteneala şi nevoinţa pentru mântuire a creştinului trebuie zidită pe această temelie[...] prin Taina Sfântului Botez şi a Pocăinţei se pogoară harul în chip simţit peste suflet, iar apoi se îndepărtează de cunoaşterea noastră, deşi în realitate nu ne părăseşte. Se face pe sine neştiut de credincios, până ce inima se curăţeşte şi atunci se sălăşluieşte la arătare şi definitiv Este de la sine înţeles că singurii noştri călăuzitori în aceste taine dumnezeieşti sunt Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă Sf. Diadoh, episcop de Foticeea, şi Sf. Macarie Egipteanul; pe ei îi vom aduce ca mărturie pentru cele scrise până aici.

Harul se pogoară în om şi se odihneşte în el din clipa primirii Tainelor Bisericii

“Harul”, ne spune Sf. Diadoh, “se ascunde, în însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii”, şi de asemenea: “Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sf. Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău?” Sf. Macarie spune: “Harul se află meîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el.”(Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, , în PSB 34, p. 127)

Când harul cercetează pe cineva printr-o Sfântă Taină, îl învredniceşte pe acela să guste cu toată simţirea din dulceaţa unirii cu Dumnezeu

Sf. Diadoh zice: “La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu ca mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu” şi iarăşi: “Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia, vol. I, p. 447)

Mărturia cea mai limpede că lumina harului s-a sălăşluit în suflet stă, la început, în veşmintele albe pe care cei proaspăt botezaţi le poartă vreme de şapte zile. Că aceasta nu este o simplă tradiţie se vede şi din numeroasele exemple ale sfinţilor convertiţi, dintre care unii erau înveşmântaţi în haine de lumină, pe creştetul unora se pogora un porumbel, iar altora le străluceau chipurile.

Toţi cei care s-au apropiat cu adevărat de Dumnezeu, au simţit o săltare a sufletului, ca aceea a Înaintemergătorului în pântecele Elisabetei, când a venit la ea Maica Domnului purtându-L în pântece pe Hristos. În vieţile Sf. Simeon şi Ioan( vezi Vieţile Sfinţilor, luna iulie, ziua a 21-a) este scris că au văzut o cunună luminoasă în jurul unui frate care tocmai se botezase şi fusese tuns în monahism şi că a ţinut şapte zile. La călugărire, aceşti sfinţi s-au învrednicit de cercetarea deosebită a lui Dumnezeu şi, dorind a păstra pentru totdeauna harul cel dumnezeiesc, au plecat deîndată în pustie, pentru o cât mai aspră nevoinţă.”

Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, p. 211-212)