Martie

Pr. Ilarion Felea : « Spre Tabor »

Ce este şi de unde vine ispita?

1. « Ispita sau încercarea este cea dintâi piedică în drumul spre culmile desăvârşirii sufletului. O numim piedică, dar ea poate fi şi un mijloc de curăţire şi întărire duhovnicească. Ispita poate fi o cercetare mai în adânc a lucrurilor.[...] La început, ispita nu este nici piedicăm nici mijloc de înălţare sufletească. Ispita este o cursă ; o ademenire, o amăgire, o chemare, o momeală spre rău, un îndemn, ca o cântare de sirenă, care atrage omul spre păcat. Ea devine piedică în calea desăvârşirii şi mijloc de pierzanie din clipa în care ne învoim cu ea şi ne lăsăm înşelaţi de ea.[...] Ispita nu este de la Dumnezeu. Este lămurit că Dumnezeu, neavând în sine nimic rău, nu ispiteşte pe nimeni.[...] Ispita vine de la diavolul, de la lume şi de la trup, dinafară şi dinlăuntrul omului. »

2.« Ispititorul cel dintâi este diavolul[...] El ispiteşte pe toţi oamenii. Ispitirea satanei a scos pe Adam din rai, a făcut pe Cain ucigaş al fratelui său ; pe David l-a ispitit cu desfrâul şi cu omorul ; pe Iuda cu banii. De aceea, după Biblie, ispita este uneltirea diavolului(Ef. 6, 11), spre amăgirea păcatului(Evr. 3, 13).

Al doilea ispititor e lumea, duhul lumii.(1 Cor. 2, 12), « veacul de acum »(Rom. 2, 12) cu oamenii lui, cu desfătările, plăcerile, măririle şi deşertăciunile lui. Lumea cu oamenii răi, cărţi rele, vorbe rele, fapte rele, ispiteşte necontenit sufletul şi trupul omului. Nepăsătorii, necredincioşii, păcătoşii, pătimaşii de tot felul sunt oameni lumeşti(mondeni). Prin ispitele, prin pildele şi uneori prin prigoanele lor, ei înfăţişează « lumea » aceasta, lume cufundată în rău(1 In. 5, 19), prin care vin smintelile(Mt. 18, 7). Cu lumea aceasta amăgitoare omul duhovnicesc este în necontenit război., cu lumea aceasts, duşmana lui Hristos, cu lumea care întruchipează dragostea de lucruri şi de trupuri, în locul iubirii lui Dumnezeu şi a sufletelor, nu putem fi prieteni. « Nu ştiţi oare că prietenia cu lumea este duşmănie împotriva lui Dumnezeu ? »((Iac. 4, 4).

O alegere se impune între Hristos şi lume ; între Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi duhul lumii. « Noi n-am primit duhul lumii acesteia, ci Duhul cel din Dumnezeu »(1 Cor. 2, 12).

Al treilea ispititor e omul, cu sufletul şi cu trupul său(Ef. 2, 1-3), cu carnea, cu cu poftele, voile, gândurile, durerile, necazurile si patimile lui lumeşti, despre care Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan scrie : « Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt din lume ; de iubeşte cineva lumea, în acela nu este iubirea Tatălui. Căci tot ce este din lume, adică : pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din lume »(1 Ioan 2, 15-16). Din răutatea şi trufia vieţii lor ispitesc fariseii, saducheii şi învăţătorii de lege pe Mântuitorul[...] şi dregătorii perşilor pe Daniil(Dan. Cap. 6) ; din pofta ochilor şi a trupului ispiteşte femeia lui Putifar pe Iosif(Fac. Cap. 39), înşeală dalila pe Samson(Jud. 16) şi smintesc femeile şi ţiitoarele inimii regelui Solomon(3 Regi 11, 3-4), făcându-l să constate plin de amărăciune că femeia e « mai amară decât moartea, pentru ca ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe », din care scapă cei buni înaintea lui Dumnezeu(Eccl. 7, 26) »

3. « Dumnezeu permite ispitele, ele fiindu-ne de folos din mai multe pricini şi anume: ispitele sunt şcoala smereniei, deoarece pun la încercare puterea, mândria, răbdarea şi neputinţa noastră[...]Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite. « Cine fuge de ispite, fuge de virtute », spune Sf. Isaac Sirul[...] Cu cât se apropie un suflet mai mult de cetatea lui Dumnezeu, cu atât îl întâmpină ispite mai puternice. Ispite noi(învinse) aduc har mai mult. Dumnezeu nu dă harul fără ispite. În măsura biruinţei asupra patimilor şi ispitelor, se dă harul.[...] Ispitele vădesc ce-i în inima omului(Deuteronom 8, 2 ; 32 ; 31) ; ispitele ne cheamă la pocăinţă, la ispăşirea şi înlăturarea păcatelor. Ispitele sunt toiag de întoarcere la dumnezeu, pricini de trezire, îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. »

4. « Ispita e foc curăţitor, un mijloc de încercare a credinţei şi a virtuţii, de îmbunătăţire, desăvârşire şi mântuire. Fapta bună în focul ispitelor se vădeşte. Răul ajută binele, ispitele şi suferinţele ajută curăţirea şi desăvârşirea sufletului. Cine caută un bine mai mare, e atacat şi împiedicat de o ispită mai mare, spune Fericitul Simeon Metafrastul. Încercările ne vin spre învăţătură şi spre mântuire[...]Sf. Isaac Sirul spune : Când pui început îmbunătăţirii, pregăteşte-te de ispite. Îmtâmpină-le cu îndrăzneală ca Iov. Dacă nu te pregăteşti să biruieşti ispitele , depărtează-te de lucrarea virtuţilor. »[...] Ispitele sunt exerciţii de întărire în credinţă, mijloace de formare a caracterului creştin, la care nu se poate ajunge decât prin sforţări şi lupte până la sânge »

5. « Ispitele vădesc şi sporesc în noi iubirea lui Dumnezeu, în braţele căruia aflăm ajutor şi ocrotire. Oricât am fi de buni sau de sfinţi, cu cât se înmulţesc ..ispitele, cu atât ne vom simţi mai aproape de Dumnezeu. Cu cât sunt mai grele şi mai îngrozitoare, cu atât frica de primejdia lor ne face să ne întoarcem şi să ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu. »

6. « Ispitele au, deci, un rol pronietor şi mântuitor, sub mâna ajutătoare şi ocrotitoare a Bunului Dumnezeu, care nu ne lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita aduce şi scăparea din ea, ca să o putem răbda[...] Ispita nu e peste puterile omului. »

Sf. Nicodim Aghioritul: "Paza celor cinci simţuri"

Capitolul I expune caracteristicile trupului şi minţii, susţinând că Sfânta Scriptură şi Creaţia îl înalţă pe om către Dumnezeu, în acord cu natura şi chemarea sa originară.

Dumnezeu a zidit mai întâi lumea nevăzută, apoi pe cea văzută şi la urmă pe om, din suflet nevăzut şi trup văzut, aşezându-l ca pe o „lume mare” în cea mică, nu cum susţine Democrit, numindu-l pe om „lume mică”. E o „lume mare” pentru mulţimea puterilor sădite în el, raţională, simţitoare şi volitivă, pe când universul e o „lume mică”, restrânsă la cele sensibile.

Pentru Sfântul Nicodim, trupul e un palat împărătesc, iar mintea este împărat; inima e cămara cea tainică, sufletul e impregnat în trup ca focul în fierul înroşit. Inima este centrul uman, locul lucrării şi puterii simţitoare şi volitive. Mai înainte de Sf. Botez, mintea este întunecată de pâcla păcatului strămoşesc; după Sf. Botez, se luminează de harul dumnezeiesc şi străluceşte mai mult decât soarele. Dar această slavă negrăită se pierde foarte curând prin păcatele săvârşite după Sf. Botez.

Propriu minţii este să se ocupe cu gândurile, înrudite cu ea, imateriale, nemuritoare, cu bunătăţile duhovniceşti cele adevărate. Dimpotrivă, propriu trupului este a se pleca spre cele trupeşti, spre bunătăţile cele mincinoase, efemere, spre cele simţite. Trupul este stăpânit de minte, când aceasta are raţiunea întreagă. Sf. Ioan Damaschin învaţă că sufletul neraţional se lasă stăpânit de trup şi de simţuri, în timp ce sufletul raţional stăpâneşte trupul şi simţurile.

Cauza primordială pentru care s-au făcut simţurile e legată de împreună vieţuirea sufletului cu trupul; aflându-se în trup ca într-o temniţă întunecată, el are cele cinci organe de simţ ca ferestre prin care ia contact cu lumea. Cunoscând lumea, el „urcă de la zidiri la Ziditor, ajungând în cele din urmă la contemplarea Dumnezeirii.”(103) Prin Scripturi, de asemenea mintea se suie la cunoştinţa şi dragostea Celui Ce a grăit Scripturile(103).

Sfântul trage concluzia că aceia care privesc la zidiri şi citesc în Scripturi, dar nu se suie la cunoştinţa dragostei lui Dumnezeu, săvârşesc răul şi sunt afară din fire. Contemplarea cu scopul desfătării simţurilor şi citirea pentru slava deşartă sunt departe de intenţia Ziditorului zidirii şi a Dătătorului Scripturii şi cu totul necuviincioase.

Capitolul al II-lea tratează tema minţii omeneşti, explicând de ce ea a fost robită de dezmierdările simţurilor. Călcând Adam porunca, trupurile se nasc la urmaşii săi prin dezmierdările cele simţite; ele se hrănesc nouă luni în pântece cu ele şi după naştere, de asemenea, pentru că mintea este nedesăvârşită şi se lasă robită de trup, fiind atrasă spre dezmierdări pătimaşe. Mintea e doar potenţial minte, nu în mod real: „Cea mai bună este stăpânită de cea mai rea.”(110).

Sf. Grigorie de Nyssa scrie că „simţurile sunt treze în noi încă de la început, pe câtă vreme cugetarea se maturizează abia prin înaintarea în vârstă.”(110). Binele se judecă în mod eronat în funcţie de bucuria sau plăcerea pe care le provoacă. Timp de 15 ani, cât mintea e ca adormită, organele simţurilor se desfată de „dulceaţa celor simţite”(sensibile). Sf. Maxim Mărturisitorul exclamă: „Şi atunci - spune-mi - cine va putea cu înlesnire să se înfrâneze?” Toate simţurile se desfată cu aceste dulceţi neadevărate şi dobitoceşti(iraţionale), fără nicio restricţie, iar mintea, lipsită de înţelepciune, le consideră bune. Dar când înţelege falsitatea lor, vrând să se elibereze de ele, „se află legată cu cinci funii de fier” de către cele cinci simţuri. „Hârtia imaginaţiei” este deja imprimată cu idolii patimilor.

Cămara inimii e plină şi grea de pofte care silesc mintea să le împlinească. Diavolul „gâdilă” mintea, inima şi organele simţurilor; „acestea sunt ţărâna şi pământul pe care a fost osândit a le mânca prin şarpe” Adam.

Sf. Nicodim răspunde apoi la întrebarea „Cum se slobozeşte mintea de dulceţile cele simţite”. Mintea are raţiune şi înţelepciune, este din fire „iubitoare de frumuseţe”, nu suferă tirania trupului şi a patimilor, căci a fost zidită de Dumnezeu ca stăpână şi împărăteasă. Ea trebuie să înceapă lupta de dezrădăcinare a obişnuinţelor rele ale simţurilor, de dezrobire a lor din tirania amară a dulceţilor/ plăcerilor ucigătoare. Multă nevoinţă o aşteaptă, căci sufletul „a fost legat cu lanţuri mai tari decât arama, adică cu patimile şi cu amăgirile către cele de aici.”(113). Pentru a reuşi, trebuie să „taie puţin câte puţin de la fiecare organ al simţurilor, dulceţile lui trupeşti obişnuite”(114). Astfel mintea se curăţă şi se întoarce progresiv la hrana sa firească: „Citirea Sfintei Scripturi, câştigarea faptelor bune, lucrarea poruncilor dumnezeieşti, sfinţita rugăciune, raţiunile creaţiei văzute şi nevăzute.”

Mintea se străduieşte de acum să ridice simţurile la dulceţile cele gândite. La început, trupul s-a sârguit să facă mintea şi duhul carne prin simţuri, acum „mintea se sârguieşte să facă trupul duh”. De aceea au fost legate împreună, „ca să-l povăţuiască pe trup ca pe un copil şi să-l împrietenească cu Dumnezeu”.(115) Sf. Grigorie Teologul adaugă: „ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, aceea trebuie să se facă şi sufletul pentru trup.”(115)

Reluând o idee a Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Nicodim învaţă că pomul cunoştinţei binelui şi răului este „simţirea cea împătimită a zidirii văzute”., adică perceperea pătimaşă a lumii ca o sursă de plăcere sau durere, fără a străvedea prin ea pe Dumnezeu - Creatorul. Toate dulceţile lumii sunt „dureroase plăceri”(116), „otrăvuri drese cu miere”(Sf. Grigorie de Nyssa), deoarece „prin faptul că îndulceşte simţurile pare a fi bun, iar prin faptul că strică pe cel ce-l atinge, ajunge cel mai mare dintre toate relele”. Bucuria este unită cu scârba, plăcerea cu durerea.

Pricina venirii lui Hristos, Noul Adam, este dorinţa Lui de a ne smulge din patimi şi a ne sui la dragostea de cele gândite şi dobândirea lor. El „ne-a arătat întoarcerea cea bună către cele mai bune.” Adevărata dulceaţă a minţii este „să se îndeletnicească totdeauna şi să se desfăteze cu frumuseţile gândite”(118), iar aplecarea minţii către cele simţite este contra firii, o înclinaţie stricăcioasă.

Sf. Isaac Sirul numeşte dulceaţă adevărată numai pe aceea ce lasă in inimă bucuria şi veselia şi după ce omul s-a îndulcit cu ea, or dulceţile cele simţite sunt scurte, momentane şi urmate de scârbă(neplăcere, tristeţe). Pilă unsă cu untdelemn, muscă în miere, plăcerea senzorială este falsă, amăgitoare, dulceaţa ei ucide. De aceea Sf. Nicodim recomandă stăruitor ca fiecare să-şi pună toată bărbăţia pentru a-şi elibera organele simţurilor de „dulceţile cele stricăcioase, dureroase şi mincinoase.”(120)

Paza simţurilor

Paza celor cinci simţuri este o lucrare caracteristică pentru trăirea şi concepţia de viaţă a Sfântului Nicodim Aghioritul; acest „manual sfătuitor”, cum îl numea chiar autorul, oferă soluţia problemei fericirii, pe care au căutat-o fără succes filosofii, moraliştii, savanţii tuturor timpurilor. Adevărata fericire spirituală este, conform spuselor sfântului, „a-ţi întoarce mintea de la bunurile materiale şi trecătoare, lipind-o de cele nepieritoare, a înlătura plăcerile simţurilor în favoarea plăcerilor spirituale” este fericirea evanghelică şi creştină pe care ţi-o procură practicarea virtuţilor şi păzirea poruncilor din iubire de Dumnezeu. Dacă agonisirea de cunoştinţe îl face pe om mândru, în schimb dragostea îl zideşte.
Prima însuşire a fericirii este bucuria pe care o deşteaptă în suflet, chiar dacă ar fi însoţită de mari dureri şi necazuri în afară. Orice creştin doritor de viaţă duhovnicească va experimenta o astfel de fericire citind şi punând în practică sfaturile din cartea Sfântului Nicodim, chiar dacă ea a fost adresată în primul rând unui episcop şi propune un ideal monahal.
În introducerea lucrării, sfântul se referă la înălţimea arhieriei şi la calităţile duhovniceşti excepţionale necesare unui arhiereu. El aminteşte că în vechime, în veacul de aur, arhiereii se alegeau dintre monahi nu fără temei; sfintele canoane interziceau arhieria celor ce nu proveneau din rândul monahilor( „În Răsărit, de nu este cineva monah, nu se face Episcop sau Patriarh”), deoarece este necesară mai întâi o curăţire prin nevoinţe pustniceşti şi monahiceşti ca să-i poţi curăţa şi lumina pe cei păstoriţi: „întâi se sfinţeau, iar apoi sfinţeau”(88); întâi biruiau asupra patimilor, îl supuneau pe cel rău(trupul) celui bun(duhul); se făceau stăpâni pe sine înainte de a stăpâni noroadele, se umpleau de darul Duhului Sfânt, asemănându-se lui Hristos; se făceau dumnezei după har, apoi împărtăşeau popoarelor din bogăţia primită, devenind doctori, luminători, povăţuitori şi mântuitori ai tuturor. Sfinţii Părinţi din vechime au fugit de povara arhieriei(Sf. Efrem, Sf. Grigorie al Neocezareei ş.a.), temându-se de imensa responsabilitate pe care o implică.
Cel ce a primit arhieria de tânăr, fără a cunoaşte mai întâi viaţa monahală, este expus războiului dinăuntru şi din afară al diavolului, căruia nu ştie să i se împotrivească. Nefiind încă stăpân pe sine, n-a dobândit bunătăţile liniştii(isihiei), care sunt cu mult mai cinstite decât banii, slava şi dulceţile lumii. În lume, în mijlocul „gâlcevilor”, greu va afla cineva calea spre astfel de bunătăţi: „…cel ce nu s-a depărtat de cele lumeşti, nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu”(Sf. Isidor Pelusiotul, 91). Nedeprinzând rugăciunea în inimă de la părinţii îmbunătăţiţi ai Athosului, nu este luminat şi nu a gustat fericirea cea adevărată a dragostei dumnezeieşti.
Sfântul îl plânge pe vărul său, Ierotei, pe ai cărui umeri prea tineri şi moi s-a aşezat povara mantiei arhiereşti şi încearcă, prin sfaturile sale cuprinse în această scriere excepţională, să-i uşureze sarcina:
„Vino să îi reamintesc sfinţitei tale priceperi în ce chip şi cu ce meşteşuguri vei birui patimile - chiar dacă nu le vei birui desăvârşit, nici nu le vei goni cu totul de la sfinţita ta persoană.” El îi promite că, de va respecta recomandările şi le va împlini, va deveni „puţin pătimaş şi cu măsură”(94), căci a vieţui în nepătimire le e dat numai celor desăvârşiţi.

Despre folosul postului

« ...postul, acest medic al sufletelor noastre, obisnuieşte să domolească unuia fierbinţelile şi mişcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezeşte râvna, altuia îi curaţă mintea şi o face din nou liberă de cugetele rele, altuia îi domoleşte limba nedomolită şi o reţine ca şi cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare şi putrede; altuia îi ocroteşte nevăzut înălţările şi-i fixează ochii şi nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo şi încoace, şi îl învaţă să se privească pe sine însuşi şi să-şi aducă aminte numai de păcatele şi lipsurile sale. După puţin timp, postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperămăntul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi, în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii [inimii]; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizează amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. »

Sf. Simeon Noul Teolog