Sf. Nicodim Aghioritul: "Paza celor cinci simţuri"

Capitolul I expune caracteristicile trupului şi minţii, susţinând că Sfânta Scriptură şi Creaţia îl înalţă pe om către Dumnezeu, în acord cu natura şi chemarea sa originară.

Dumnezeu a zidit mai întâi lumea nevăzută, apoi pe cea văzută şi la urmă pe om, din suflet nevăzut şi trup văzut, aşezându-l ca pe o „lume mare” în cea mică, nu cum susţine Democrit, numindu-l pe om „lume mică”. E o „lume mare” pentru mulţimea puterilor sădite în el, raţională, simţitoare şi volitivă, pe când universul e o „lume mică”, restrânsă la cele sensibile.

Pentru Sfântul Nicodim, trupul e un palat împărătesc, iar mintea este împărat; inima e cămara cea tainică, sufletul e impregnat în trup ca focul în fierul înroşit. Inima este centrul uman, locul lucrării şi puterii simţitoare şi volitive. Mai înainte de Sf. Botez, mintea este întunecată de pâcla păcatului strămoşesc; după Sf. Botez, se luminează de harul dumnezeiesc şi străluceşte mai mult decât soarele. Dar această slavă negrăită se pierde foarte curând prin păcatele săvârşite după Sf. Botez.

Propriu minţii este să se ocupe cu gândurile, înrudite cu ea, imateriale, nemuritoare, cu bunătăţile duhovniceşti cele adevărate. Dimpotrivă, propriu trupului este a se pleca spre cele trupeşti, spre bunătăţile cele mincinoase, efemere, spre cele simţite. Trupul este stăpânit de minte, când aceasta are raţiunea întreagă. Sf. Ioan Damaschin învaţă că sufletul neraţional se lasă stăpânit de trup şi de simţuri, în timp ce sufletul raţional stăpâneşte trupul şi simţurile.

Cauza primordială pentru care s-au făcut simţurile e legată de împreună vieţuirea sufletului cu trupul; aflându-se în trup ca într-o temniţă întunecată, el are cele cinci organe de simţ ca ferestre prin care ia contact cu lumea. Cunoscând lumea, el „urcă de la zidiri la Ziditor, ajungând în cele din urmă la contemplarea Dumnezeirii.”(103) Prin Scripturi, de asemenea mintea se suie la cunoştinţa şi dragostea Celui Ce a grăit Scripturile(103).

Sfântul trage concluzia că aceia care privesc la zidiri şi citesc în Scripturi, dar nu se suie la cunoştinţa dragostei lui Dumnezeu, săvârşesc răul şi sunt afară din fire. Contemplarea cu scopul desfătării simţurilor şi citirea pentru slava deşartă sunt departe de intenţia Ziditorului zidirii şi a Dătătorului Scripturii şi cu totul necuviincioase.

Capitolul al II-lea tratează tema minţii omeneşti, explicând de ce ea a fost robită de dezmierdările simţurilor. Călcând Adam porunca, trupurile se nasc la urmaşii săi prin dezmierdările cele simţite; ele se hrănesc nouă luni în pântece cu ele şi după naştere, de asemenea, pentru că mintea este nedesăvârşită şi se lasă robită de trup, fiind atrasă spre dezmierdări pătimaşe. Mintea e doar potenţial minte, nu în mod real: „Cea mai bună este stăpânită de cea mai rea.”(110).

Sf. Grigorie de Nyssa scrie că „simţurile sunt treze în noi încă de la început, pe câtă vreme cugetarea se maturizează abia prin înaintarea în vârstă.”(110). Binele se judecă în mod eronat în funcţie de bucuria sau plăcerea pe care le provoacă. Timp de 15 ani, cât mintea e ca adormită, organele simţurilor se desfată de „dulceaţa celor simţite”(sensibile). Sf. Maxim Mărturisitorul exclamă: „Şi atunci - spune-mi - cine va putea cu înlesnire să se înfrâneze?” Toate simţurile se desfată cu aceste dulceţi neadevărate şi dobitoceşti(iraţionale), fără nicio restricţie, iar mintea, lipsită de înţelepciune, le consideră bune. Dar când înţelege falsitatea lor, vrând să se elibereze de ele, „se află legată cu cinci funii de fier” de către cele cinci simţuri. „Hârtia imaginaţiei” este deja imprimată cu idolii patimilor.

Cămara inimii e plină şi grea de pofte care silesc mintea să le împlinească. Diavolul „gâdilă” mintea, inima şi organele simţurilor; „acestea sunt ţărâna şi pământul pe care a fost osândit a le mânca prin şarpe” Adam.

Sf. Nicodim răspunde apoi la întrebarea „Cum se slobozeşte mintea de dulceţile cele simţite”. Mintea are raţiune şi înţelepciune, este din fire „iubitoare de frumuseţe”, nu suferă tirania trupului şi a patimilor, căci a fost zidită de Dumnezeu ca stăpână şi împărăteasă. Ea trebuie să înceapă lupta de dezrădăcinare a obişnuinţelor rele ale simţurilor, de dezrobire a lor din tirania amară a dulceţilor/ plăcerilor ucigătoare. Multă nevoinţă o aşteaptă, căci sufletul „a fost legat cu lanţuri mai tari decât arama, adică cu patimile şi cu amăgirile către cele de aici.”(113). Pentru a reuşi, trebuie să „taie puţin câte puţin de la fiecare organ al simţurilor, dulceţile lui trupeşti obişnuite”(114). Astfel mintea se curăţă şi se întoarce progresiv la hrana sa firească: „Citirea Sfintei Scripturi, câştigarea faptelor bune, lucrarea poruncilor dumnezeieşti, sfinţita rugăciune, raţiunile creaţiei văzute şi nevăzute.”

Mintea se străduieşte de acum să ridice simţurile la dulceţile cele gândite. La început, trupul s-a sârguit să facă mintea şi duhul carne prin simţuri, acum „mintea se sârguieşte să facă trupul duh”. De aceea au fost legate împreună, „ca să-l povăţuiască pe trup ca pe un copil şi să-l împrietenească cu Dumnezeu”.(115) Sf. Grigorie Teologul adaugă: „ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, aceea trebuie să se facă şi sufletul pentru trup.”(115)

Reluând o idee a Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Nicodim învaţă că pomul cunoştinţei binelui şi răului este „simţirea cea împătimită a zidirii văzute”., adică perceperea pătimaşă a lumii ca o sursă de plăcere sau durere, fără a străvedea prin ea pe Dumnezeu - Creatorul. Toate dulceţile lumii sunt „dureroase plăceri”(116), „otrăvuri drese cu miere”(Sf. Grigorie de Nyssa), deoarece „prin faptul că îndulceşte simţurile pare a fi bun, iar prin faptul că strică pe cel ce-l atinge, ajunge cel mai mare dintre toate relele”. Bucuria este unită cu scârba, plăcerea cu durerea.

Pricina venirii lui Hristos, Noul Adam, este dorinţa Lui de a ne smulge din patimi şi a ne sui la dragostea de cele gândite şi dobândirea lor. El „ne-a arătat întoarcerea cea bună către cele mai bune.” Adevărata dulceaţă a minţii este „să se îndeletnicească totdeauna şi să se desfăteze cu frumuseţile gândite”(118), iar aplecarea minţii către cele simţite este contra firii, o înclinaţie stricăcioasă.

Sf. Isaac Sirul numeşte dulceaţă adevărată numai pe aceea ce lasă in inimă bucuria şi veselia şi după ce omul s-a îndulcit cu ea, or dulceţile cele simţite sunt scurte, momentane şi urmate de scârbă(neplăcere, tristeţe). Pilă unsă cu untdelemn, muscă în miere, plăcerea senzorială este falsă, amăgitoare, dulceaţa ei ucide. De aceea Sf. Nicodim recomandă stăruitor ca fiecare să-şi pună toată bărbăţia pentru a-şi elibera organele simţurilor de „dulceţile cele stricăcioase, dureroase şi mincinoase.”(120)