Părintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criş, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată "Sfânta Euharistie şi viaţa mistică", la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie. A fost călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. A fost hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă. Aceasta atitudine, de opozanţi ai regimului ateu, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea in condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţa.
Timp de şapte ani, la Vladimireşti, Părintele Ioan a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, axată pe deasa împărtăşanie. Se întemeia pe Sfânta Scriptura şi Tradiţie, deşi unii l-au contestat, iar alţii l-au imitat fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească de aici n-au convenit puterii comuniste atee. Aşa a început persecuţia, cu propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, persiflarea actele de pietate ale credincioşilor, restrângerea drepturilor şi libertăţilor religioase. În aceste condiţii, Părintele Ioan a scris un memoriu adresat membrilor Sinodului BOR, în care, printre altele, întreba acuzator: "partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli si in cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".
A fost rapid arestat, pe 30 martie 1955, şi caterisit, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici. Îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Si aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. A trecut şi pe la Penitenciarul Jilava, în drum spre Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Apoi deţinuţii cei mai "periculoşi", după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud, unde se ducea o campanie asiduă de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Dar Părintele loan n-a cedat, menţinându-şi convingerile şi credinţa. Intransigenţa sa l-a adus şi în "zarca" Aiudului, cel mai teribil loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede. Mila lui Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă!
După amnistierea din 1964 s-a stabilit în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. In aceasta perioada frământată şi de ţinere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, care l-a prezentat Sfântului Sinod. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, până în 1989. În anul 1991, la propunerea IPS Andrei Andreicuţ a început o lucrare duhovnicească şi misionară, întemeind împreună cu Maica Stareţă Cristina Chichernea, o mănăstire la Recea, unde parohul satului, ridicase o bisericuţă. In 1993 a început construirea mănăstirii propriu-zise, iar in 1995, construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici(care a fost sfinţită în 2003 ) constă în faptul că toată pictura este în mozaic.
Părintele Ioan Iovan de la Recea a trecut la cele veşnice pe 17 mai 2008. A trăit pentru Hristos, a suferit prigoană şi temniţă pentru Hristos, a murit pentru Hristos , cu Care să rămână în veci. Amin.
Printre amintirile mărturisitorului Ioan de la Recea se înscrie şi un episod pilduitor, în care smerenia şi iertarea creştină înfrâng ura şi bestialitatea unui gardian ateu:
"La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: "Mişcă, banditule!". La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: "Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh". In momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea."
Timp de şapte ani, la Vladimireşti, Părintele Ioan a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, axată pe deasa împărtăşanie. Se întemeia pe Sfânta Scriptura şi Tradiţie, deşi unii l-au contestat, iar alţii l-au imitat fără discernământ.
Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească de aici n-au convenit puterii comuniste atee. Aşa a început persecuţia, cu propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, persiflarea actele de pietate ale credincioşilor, restrângerea drepturilor şi libertăţilor religioase. În aceste condiţii, Părintele Ioan a scris un memoriu adresat membrilor Sinodului BOR, în care, printre altele, întreba acuzator: "partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli si in cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă".
A fost rapid arestat, pe 30 martie 1955, şi caterisit, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici. Îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Si aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. A trecut şi pe la Penitenciarul Jilava, în drum spre Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Apoi deţinuţii cei mai "periculoşi", după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud, unde se ducea o campanie asiduă de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Dar Părintele loan n-a cedat, menţinându-şi convingerile şi credinţa. Intransigenţa sa l-a adus şi în "zarca" Aiudului, cel mai teribil loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede. Mila lui Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă!
După amnistierea din 1964 s-a stabilit în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. In aceasta perioada frământată şi de ţinere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, care l-a prezentat Sfântului Sinod. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica şi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, până în 1989. În anul 1991, la propunerea IPS Andrei Andreicuţ a început o lucrare duhovnicească şi misionară, întemeind împreună cu Maica Stareţă Cristina Chichernea, o mănăstire la Recea, unde parohul satului, ridicase o bisericuţă. In 1993 a început construirea mănăstirii propriu-zise, iar in 1995, construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici(care a fost sfinţită în 2003 ) constă în faptul că toată pictura este în mozaic.
Părintele Ioan Iovan de la Recea a trecut la cele veşnice pe 17 mai 2008. A trăit pentru Hristos, a suferit prigoană şi temniţă pentru Hristos, a murit pentru Hristos , cu Care să rămână în veci. Amin.
Printre amintirile mărturisitorului Ioan de la Recea se înscrie şi un episod pilduitor, în care smerenia şi iertarea creştină înfrâng ura şi bestialitatea unui gardian ateu:
"La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: "Mişcă, banditule!". La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: "Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Cristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh". In momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea."
