“Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent
ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui
să exprime toată dragostea şi grija ce o avem pentru celălalt !
Am trăi cu o intensitate şi profunzime
pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată.”
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi cea din urmă, că acest moment ne este dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi ultimele, şi că ele ar tebui să exprime toată frumuseţea, înţelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce o avem pentru celălalt ! Am trăi cu o intensitate şi profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de ceea ce reprezintă momentul prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului.
În jurnalul său, Dostoievski ne spune ce i s-a întâmplat când a fost condamnat la moarte. Aflându-se în aşteptarea momentului execuţiei prin spânzurătoare, stătea şi privea lumea din jurul lui. Cât de strălucitoare era lumina şi cât de minunat era aerul pe care îl respira, cât de frumoasă era lumea din jurul lui, cât de preţioasă fiecare clipă a vieţii, acum când încă mai era în viaţă, dar se afla în prag de moarte. « O, spuse el în acel moment, dacă mi s-ar dărui viaţa, nici o clipă n-aş irosi-o în zadar. » I se dăruise viaţa şi atât de mult risipise din ea. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine !
Dacă am şti că persoana căreia îi vorbim ar putea muri dintr-o clipă în alta şi că sunetul vocii noastre, conţinutul cuvintelor, gestul pe care îl facem, modul în care ne adresăm, intenţiile noastre ar putea fi ultimele lucruri percepute de ea şi pe care le-ar lua cu ea în veşnicie, cât de atenţi, de grijulii, de iubitori am fi, cu adevărat. Căci experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice.
Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic ! Aceia dintre noi care au avut ocazia să petreacă o vreme lângă un muribund – adică lângă o persoană conştientă de apropierea morţii, în timp ce şi noi înşine eram conştienţi de aceasta - trebuie să fi înţeles ce înseamnă prezenţa morţii când e vorba de o relaţie umană. Înseamnă că fiecare cuvânt trebuie să conţină toată preţuirea, toată frumuseţea, armonia şi dragostea care se aflau poate în stare de dormitare în această relaţie. Înseamnă că nimic nu este mic sau neînsemnat, deoarece totul, oricât de mărunt ar părea, poate fi o expresie a iubirii sau o negare a ei. »
Mitropolitul Antonie al Surojului – Viaţa, boala şi moartea – Editura Sfântul Siluan, 2010-06-03 Traducere din engleză şi franceză : Monahia Anastasia Igiroşanu(Slatina – Nera)
