“ Şi dacă nu vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu îl vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va fi calea spre veşnicie ; vom căuta mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.”
Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conştiinţă.
Mustrările de conştiinţă nu sunt încă pocăinţă; poţi să-ţi reproşezi toată viaţa faptele urâte şi cuvântul urâcios, gândurile şi simţurile întunecate şi să nu te mai îndrepţi.
Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră în iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor ; la ele trebuie să se adauge încă ceva : ceea ce alcătuieşte inima pocăinţei, şi anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încrederea că Dumnezeu are suficientă dragoste ca să ne ierte şi putere ca să ne schimbe.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi de freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Însă întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră nu depind de noi înşine. Cât de des spunem: “Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...”. Iar când apare posibilitatea să acţionăm în conformitate cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge bărbăţia să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.
Pocăinţa trebuie să înceapă chiar de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune “Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...
Astfel, pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi întreabă: “Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...” Iar când noi răspundem: “Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: “Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începi să trăieşti altfel... »
Iar mai departe ? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă : toate împrejurările, toţi oamenii care au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a omite ceva din întregul ei – să o acceptăm ca din mâna lui Dumnezeu -, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune : « Doamne, vreau să fac voia Ta ! », din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt : « Dar nu în asta ! Nu aici ! ... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape ! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite, însă nu ceea ce-mi trimiţi de fapt... »
Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem : Doamne, acum înţeleg totul ! Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ !... » Dacă în acel moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare, cerându-ne pocăinţă şi schimbarea vieţii, poate, în acest caz am primi. Însă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă, în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale : pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte ?, atunci uităm de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm de pocăinţă şi spunem : « Pleacă de la mine ! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei deschide viaţa cea nouă... » Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimis de Dumnezeu spre a ne tămădui, spre a păşi cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu(şi după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu îl vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va fi calea spre veşnicie ; vom căuta mereu o altă cale, deşi singura cale este Domnul Iisus Hristos.
Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială
