Cuminecare

"Multa dragoste şi smerenie a bătrânului (Avva Augustin) nu avea limite. O dată, îmi spunea, i s-a arătat diavolul în chilia sa cu chip de câine înspăimântator, care arunca foc pe gură şi s-a repezit la el să-l muşte, pentru că, aşa cum i-a spus, îl ardeau rugăciunile bătrânului Augustin. Acesta l-a apucat şi l-a aruncat în zid spunându-i:

- De ce, diavole, ataci făpturile lui Dumnezeu?

În continuare bătrânul mi-a zis:

- Şi diavolul era puternic, dar şi eu m-am ţinut tare şi am dat cu el de zid. După aceea mă mustra însă foarte mult conşiinţa că l-am lovit pe diavol. Aşteptam cu răbdare să se lumineze de ziua şi să mă duc la duhovnicul meu să mă spovedesc, fiindcă lovisem pe diavolul. Cum s-a luminat, m-am dus la Provata (distanţă de o ora şi jumătate), la duhovnicul meu şi m-am spovedit. El însă a fost foarte înţelegător cu mine şi nu mi-a dat nici o pedeapsa, ci mi-a spus să mă cuminec. Eu, de bucurie, m-am rugat apoi toată noaptea şi m-am dus la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit. Când preotul mi-a dat împărtăşania în gură, am văzut-o ca pe o bucată de carne şi sânge şi mestecam ca să pot înghiţi. În acelaşi timp simţeam şi o mare bucurie sufletească, atât de mare că nu puteam să-i rezist. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu lumina ca o lampă. Şi am plecat repede ca să nu mă vadă părinţii şi am citit singur Mulţumirea către Dumnezeu în chilia mea." (Patericul Athonit, Ed. Anastasia, 1995, p. 91)

Trimis de Ioana B. V.

Imaginea de la:

http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2007/02/

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Luni[ Rom. 16, 17-24; Mt. 13, 10-23]. Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii. Atunci când inima e umplută de împătimirile lucrurilor pământeşti, ea devine grosolană, precum este scris: „îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lărgitu-s-a”. Astfel fiind, ea trage în jos ca o ghiulea, ferecând de pământ întregul suflet şi mintea împreuna cu acesta. Atunci, învârtindu-se numai în cercul lucrurilor de jos, devine josnică şi nu se poate înălţa, întocmai ca o orătanie ghiftuită cu nutreţ; nu vede cele de sus, toată alcătuirea ei este potrivnică acestora… Acolo este un tărâm cu totul necunoscut ei. Printre toate concepţiile şi experienţele sale, ea nu poate afla nimic care să fie pe potriva celor de dincolo, ca să le poată vedea pe acestea măcar în ghicitură. Ca atare, nici el nu se apucă să facă judecăţi privitoare la aceste lucruri, nici pe alţii, care fac astfel de judecăţi, n-are chef să-i asculte, iar cărţile în care este scris despre aceste lucruri nici nu le ia în mână.. Oare nu aceasta este pricina pentru care la mulţi puteţi găsi destule reviste lumeşti, iar duhovniceşti, nici măcar una, nici măcar o singura carte duhovnicească, nici chiar Evanghelia?

Minuni ale Cuviosului Paisie Athonitul

"4 iunie 2006 - Vă spun că sfinţii de curând canonizaţi au multă slavă, multă îndrăzneală către Domnul si ne ajută foarte mult. Utmătoarea întâmplare s-a petrecut cu vreo trei luni în urmă. Un şofer plecase cu masina de la Thermi, de lângă Salonic. Pe drum, un călugăr l-a oprit şi i-a spus: “Băiete, poţi să mă duci şi pe mine până la Salonic ? », « Desigur, urcă!». Şoferul era singur. Acel monah s-a aşezat lângă el şi i-a zis: “Kosta – fără să-l fi cunoscut – ai un cancer malign în plămânii tăi. Ar trebui să te duci la spital şi o să-l descoperi.” Imediat a dispărut. Şoferul a rămas uimit. A dat câteva telefoane şi a povestit ce i s-a întâmplat. I s-au adus câteva fotografii şi l-au întrebat dacă îl recunoaşte în ele pe călugăr. L-a recunoscut pe Bătrânul Paisie. Apoi a mers, desigur, la spital. Doctorii i-au făcut testele necesare şi l-au diagnosticat cu cancer pulmonar malign, deşi el nu simţea niciun fel de durere. Iată cum aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu se arată după moarte ca sa adeverească Sfintele Evanghelii."

+

"De curând am vizitat chilia Părintelui Paisie şi acolo Părintele Isaia ne-a povestit cea mai recentă minune a Bătrânului.

Antrenorul echipei naţionale de fotbal avea soţia la terapie intensivă, în comă, într-o stare gravă, când un prieten l-a întrebat dacă vrea să meargă să ceară un Paraclis la Mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Bătrânului Paisie. El i-a răspuns că nu poate pleca de lângă patul soţiei sale, aşa că prietenul s-a dus singur şi i-a adus pământ de pe mormântul Bătrânului Paisie. Soţul a amestecat pământul acesta cu ceară şi a uns mâna bolnavei în semnul crucii şi o ! minune ! Femeia care fusese în coma într-o stare foarte gravă, a deschis ochii şi a sărutat crucea şi, desigur, a şi-a revenit definitiv, până la urmă. O alta minune a acestui mare atlet al credinţei noastre ortodoxe."

+

"Altă doamnă din Cipru s-a dus în pelerinaj la mormântul Părintelui Paisie. Îngenunchind ca să se închine, ea a alunecat. Şi-a sprijinit mâna de pământ ca să nu cadă. Întorcându-se la hotel, a văzut pe umărul său nişte pământ. S-a bucurat, pentru că a luat întâmplarea ca pe o binecuvântare de la mormântul Părintelui Paisie. L-a adunat într-un vas şi l-a pus lângă ea. Apoi s-a culcat. Când s-a trezit, a văzut cu mirare că un crin crescuse din pământ. Cine l-a plantat, cine l-a udat?"

Sursa materialului şi a pozelor:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/07/posthumous-miracles-of-elder-paisios.html

Sf. Nicodim Aghioritul – Cuvânt pentru pocăinţă

„Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade în locul celor sălbatici de mai înainte. Adica în loc de răutăţi să sadeşti faptele cele bune; în loc de mândrie, smerenie; în loc de lăcomia pântecelui, înfrânare; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime,blândeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria si întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urâciune, dragoste de fraţi şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu e de ajuns, frate, spre câştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mântuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie sa sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei salbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfântul Duh prin David, scriitorul de psalmi, „să fugi de cele rele şi să faci cele bune”(Psalmul 33, 13)

[…] după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzeşti cât poţi, până ce vor prinde rădăcini, adică până ce se vor face cu obişnuinţa, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile, şi până ce vor înflori şi vor face rod de mântuire şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci de nu le vei păzi şi nu le vei îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cât tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind din nou neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei ce zice: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, au venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine printre grâu şi s-a dus.”(Mt. 13, 24-25). Şi de nu vei păzi faptele bune cu sârguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile iubitoare de întoarcere. Iar întorcându-se şi aflând locul inimii bine împodobit şi lucrat, se înrădăcinează mult mai adânc decât înainte, şi aşa cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decât cele dintâi, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se întâmple ţie, iubitule, niciodată.”(44-45)