"Multa dragoste şi smerenie a bătrânului (Avva Augustin) nu avea limite. O dată, îmi spunea, i s-a arătat diavolul în chilia sa cu chip de câine înspăimântator, care arunca foc pe gură şi s-a repezit la el să-l muşte, pentru că, aşa cum i-a spus, îl ardeau rugăciunile bătrânului Augustin. Acesta l-a apucat şi l-a aruncat în zid spunându-i:
- De ce, diavole, ataci făpturile lui Dumnezeu?
În continuare bătrânul mi-a zis:
- Şi diavolul era puternic, dar şi eu m-am ţinut tare şi am dat cu el de zid. După aceea mă mustra însă foarte mult conşiinţa că l-am lovit pe diavol. Aşteptam cu răbdare să se lumineze de ziua şi să mă duc la duhovnicul meu să mă spovedesc, fiindcă lovisem pe diavolul. Cum s-a luminat, m-am dus la Provata (distanţă de o ora şi jumătate), la duhovnicul meu şi m-am spovedit. El însă a fost foarte înţelegător cu mine şi nu mi-a dat nici o pedeapsa, ci mi-a spus să mă cuminec. Eu, de bucurie, m-am rugat apoi toată noaptea şi m-am dus la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit. Când preotul mi-a dat împărtăşania în gură, am văzut-o ca pe o bucată de carne şi sânge şi mestecam ca să pot înghiţi. În acelaşi timp simţeam şi o mare bucurie sufletească, atât de mare că nu puteam să-i rezist. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu lumina ca o lampă. Şi am plecat repede ca să nu mă vadă părinţii şi am citit singur Mulţumirea către Dumnezeu în chilia mea." (Patericul Athonit, Ed. Anastasia, 1995, p. 91)
Trimis de Ioana B. V.
Imaginea de la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu