Arbori

Subiect de meditaţie

“La a doua întrebare, cum i-a mulţumit sau i-a răsplătit Europa lui Hristos, răspunsul nu este lumină, ci întuneric, nu e bucurie, ci jale. I-a mulţumit si i-a răsplătit precum acesi gadareni pe care Hristos i-a slobozit de legiuni de duhuri viclene şi care L-au rugat apoi să plece de la ei[...]. Şi El a plecat. Nu le-a spus niciun cuvânt, ci a plecat. S-a dus, dar blestemul a rămas pe acele meleaguri. Si acel ţinut, odinioară roditor si bogat, se înfăţişează astăzi ochilor omeneşti ca un pustiu uscat, mohorât si blestemat. Gadarenii L-au rugat pe Hristos să plece de la ei. Europenii nu L-au rugat, ci L-au izgonit. Îl izgonesc prin tot ce le stă la îndemână : prin şcoli, prin presă, prin politică, prin filme, prin ghicituri ştiinţifice şi prin toată trufia lor culturală ; Îl izgonesc prin gânduri, prin cuvinte şi prin fapte – fiecare în parte, în grup şi toţi laolaltă.

Dacă acestea s-au întâmplat Gadarei, care, în prostia ei, L-a rugat pe Hristos să se depărteze, cum îi va fi oare Europei, care nu Îl roagă, ci, în răutatea ei, Îl alungă de la ea ? Cum îi va fi oare Europei ? Europei care s-a lepădat de Hristos şi s-a întors la păgânismul ei străvechi, întunecat, absurd şi rău-mirositor ? »

( Sf. Nicolae Velimirovici)

" Cât a făcut Hristos pentru Europa şi cum i-a mulţumit Europa lui Hristos ?"

"Mai mult decât totul. Căci totul ar fi însemnat ceea ce oamenii pot aştepta. Dar Hristos a făcut pentru Europa cu mult mai mult decât s-ar fi putut aştepta oamenii.

În Europa, Hristos a împrăştiat întunericul păgânismului şi absurditatea închinării la idoli[...] Păgânismul şi închinarea la idoli europeană au fost tot atât de întunecate şi de absurde precum păgânismul şi închinarea la idoli a triburilor din Africa zilelor noastre. Dar mult mai necruţătoare, într-atât de necruţătoare încât sângele urmaşilor lui Iafet a alungat oamenii pe meleaguri mai îndepărtate decât sângele lui Ham.

Religie fără Dumnezeul cel adevărat, căsătorie fără morală, societate fără milă, stat fără o raţiune mai înaltă decât cea a răpirii tâlhăreşti- într-un cuvânt : viaţă fără rost şi moarte fără nădejde. Pe lângă acestea, frica neîntreruptă de înfricoşătorii dumnezei, care trebuiau îmbunaţi cu jertfe sângeroase, umane şi animale, apoi ghicitorile, vrăjitoriile şi cele fără de sens ceremonialuri din noapte si din zi. Întuneric şi prostie în bordeiul ţărănesc, întuneric şi prostie în casa boierească, întuneric şi prostie la curtea împărătească, şi în poezie, şi în toate. Satana a ţinut legată omenirea europeană până când s-a arătat Hristos. Şi tot organismul omenirii europene, tot trupul şi sufletul au fost nu bolnave, ci însăşi boala[...] Şi dintr-o dată Europa s-a îndreptat, şi-a venit în fire, s-a luminat, s-a curăţit şi s-a cultivat. Ca şi când cineva ar deschide ferestrele temniţei şi ar curăţa, ar face ordine şi ar tămâia. Pe lângă acestea, Hristos a dat popoarelor botezate ale Europei stăpânirea asupra întregii feţe a pământului, pentru ca, botezaţi fiind, să-i boteze şi pe alţii; sfinţiţi fiind, să-i sfinţească şi pe alţii; învăţaţi fiind, să-i înveţe şi pe fraţii lor mai întunecaţi şi mai slabi. Iată această minune a minunilor a făcut-o Domnul Iisus Hristos cu Europa.”

« Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ! »

« Despre ce cale întrebaţi ?

[...] Dacă întrebaţi despre calea sfântă, atunci întrebaţi-l doar pe Domnul şi El vă va arăta calea sfântă. Iar dacă întrebaţi despre calea nesfântă, atunci întrebaţi-vă pe voi înşivă, întrebaţi-i pe tovarăşii voştri de drum, care ştiu la fel de puţin cât ştiţi şi voi, întrebaţi-i pe ghicitori şi pe vrăjitori, care învaţă de la cel ce s-a lepădat de Dumnezeu şi stă în întunericul adânc şi veşnic ca să înşele lumea.

Cu adevărat, fraţii mei, generaţia noastra se aseamănă unor călători căzuţi sub o vrajă. Oare nu e firesc ca acei ce călătoresc pe un drum necunoscut să întrebe care e drumul pe unul ce ştie, adică a mai mers pe această cale de la un capăt la altul ?

[...] O, fraţii mei, pentru ce a lăsat Europa calea cea dreaptă şi a rătăcit în pustia de nestrăbătut ? Pentru că s-a îndepărtat de la Hristos cel călăuzitor şi a început să întrebe de cale pe filosofii săi, pe căpeteniile sale, pe politicienii săi, pe cărturarii săi, pe toţi ceilalţi neştiutori ai săi şi pe ghicitori.

Europa nu-L mai întreabă calea pe Cel ce s-a pogorât din cer şi s-a înălţat din nou la cer, pe Cel ce şi-a vărsat pentru Europa sângele pe crucea evreiască – ci s-a învăţat să întrebe care e calea pe cei care se întrec să fie călăuze ale căror sfaturi se plătesc.

[...] De mult s-a despărţit Europa de acea cale sfântă - s-au făcut o mie de ani.Nu se poate întoarce uşor la acea cale, căci acea cale sfântă e numai a lui Hristos, iar ea, din ură pentru evrei, Îl leapădă şi pe Hristos.

Una singură e calea cea sfânta, dar sute sunt căile nesfinte. Mâna Domnului loveşte toate căile, însă o miluieşte doar pe una singură. Pe toate căile satana îl întovărăşeşte pe om, însă Hristos o face doar pe o singură cale, pe calea sfântă ».

(Sf. Nicolae Velimirovici)

“Călător şi oaspete sunt pe acest pământ”

Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei

21.

“Călător şi oaspete sunt pe acest pământ”. Aşa ziceau bătrânii. Aceasta era concepţia lor limpede, simţul drept al vieţii acesteia. Această concepţie s-a înceţoşat în vremurile noastre; acest simţ al realităţii a slăbit. Vai nouă, fraţilor! Acestea sunt lucrurile de căpătâi – cu adevărat de căpătâi. Cum de le-am lăsat să se înceţoşeze, ca un geam prin care nu se mai vede nimic ?[...] Am uitat că suntem călători şi nu mai întrebăm pe nimeni calea, ci ne-am făcut vatră în mijlocul drumului, ca pentru mii de ani....Am uitat că suntem oaspeţi , că ne-am desfăcut bagajele în casă străină, într-un han, şi ne purtăm ca şi cum noi am fi zidit hanul. Din această pricină ne bate mâna nevăzutei Gazde, şi ne doare, ne tot doare. Dar, plângând din pricina lui Dumnezeu, urmăm totuşi jocului nostru. »

« Dar noi întrebăm care e calea !

Pe cine întrebaţi?

Când doi călători merg întâia oară pe un drum şi se întreabă unul pe celă lalt care este calea, veţi spune că au înnebunit.

Aşa se întâmplă cu popoarele aşa-zis moderne, acele popoare care vor mai degrabă să se numească moderne decât creştine. Pentru ele, calea sfântă e un loc de plimbare, iar această lume, acest sfânt lăcaş al Domnului, este un han de beţivi, pentru aşa-zise petreceri – de fapt, pentru un dans înainte de moarte.

Cine ne va arăta calea ? »

Român şi ortodox

Celor ce s-au simţit incomodaţi de poezia lui Vasile Voiculescu şi de izul ei autohton sau de sensibilitatea ei ortodoxă le dedic aceste versuri. Poate îşi vor reaminti astfel că sunt români, nu doar ...europeni !!!

Crucea-Jug

Tu, Cruce, dulce jug al lui Hristos,

De Tine-n veci acuma nu mai fug,

Adânc cerbicea inimi-mi plec jos

Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea

Cu biciul Său de Duh atât de drag;

Şi nici o munca nu-mi mai pare grea

Când ştiu că brazda mântuirii trag.

Doamne

În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzîie:

Zbucneşte afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopţii cu cozile-n stele.

...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vamile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie

A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Grai valah

Grai tamâiat, cătuie de petale,

Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munţi de sare,

Vânt bătrân cu miere-n spinare.

Şerpi de răcoare verde-n pârâie,

Cărări de bucium lung te stretaie.

Granguri de aur boabele-ţi ciugul',

Şesul ţi-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,

Din fund oftează srămoşii de aur.

De piscul tău, unde se-mbină

Pale de nori cu limbi de lumină,

Buzele-mi razăm fremătătoare,

Slavit pristol de piatră şi floare.

Clarificare :

Din şirul textelor furnizate de către ministerul de resort ca variante pentru examenul de bacalaureat din 2009 au fost extrase şi tacit înlăturate poeziile lui Vasile Voiculescu. Probabil că onorat ministerul a considerat ponderea literaturii tradiţionaliste prea mare( ?!) în contextul unui examen naţional, hotărând să o reducă la....Ion Pillat ! Poate nu se bagă de seamă ! Poate nu-şi dă seama cine nu trebuie că mai avem încă simţul tradiţiei şi cultul valorilor naţionale ! Un pastelist trece neobservat, dar un poet creştin, mai greu. Bate la ochi ! Pe când eliminarea disciplinei limba română din curriculum, domnilor ?

Despre patimi(I)

« Cel mai vădit semn şi blestem al păcatului, al urmărilor, nefericirilor şi răutăţilor lui, este patima. Din otrava păcatului se nasc patimile.

Sf. Macarie cel Mare aseamănă sufletul omului cu « un copac uriaş cu multe ramuri şi rădăcini foarte adânci în pământ. ». Asemenea este şi păcatul, o sevă otrăvită, un aluat rău, care pătrunde până în cele mai adânci încăperi ale sufletului, în toate rădăcinile şi ramurile lui, devenind prin obişnuinţă şi creştere, « a doua fire ».

Când fărădelegea devine lege, când păcatul se întinde şi se întăreşte atât de mult în sufletul omului, încât devine a doua fire, atunci se numeşte patimă sau viciu. [...]

Om pătimaş este acela care săvârşeşte păcatul fără întrerupere, care « bea nelegiuirea din plin, ca apa »(Ps. 70, 10) ; omul care face din păcat a doua fire, adică omul cu firea îndreptată mai mult spre rău, decât spre bine : omul beţiv, omul mincinos, omul desfrânat, omul înjurăturilor, hoţul de meserie, lacomul care nu se mai satură de avere, criminalul(recidivist), asupritorul, răutăciosul, vicleanul, nelegiuitorul, imoralul. Prin urmare, patima este păcatul de căpetenie, păcatul strigător la cer sau păcatul împotriva Duhului Sfânt săvârşit fără oprire ; e fărădelegea devenită lege ; e starea de robie şi asuprire a sufletului şi a trupului(Sf. Isaac Sirul). Patima sau viciul e trăirea, « datina păcătoasă » ; e călcarea neîntreruptă a legii morale, păcătuirea statornică, năravul ; e lepra sufletului, ruina, ruşinea şi nefericirea omului.

[...]Dumnezeu nu a pus în om sămânţa patimii şi a păcatului, că ar fi hulă a ne închipui una ca asta. Binele este sădit în fire de Dumnezeu ; răul, nu ; e nefiresc. Patimile apar în firea vătămată de păcat şi de aceea sunt vătămătoare sufletului şi trupului.

În acest sens, patima este un început de nebunie(cum o defineşte Dostoievsky în Idiotul).

[...] Spune Sf. Macarie: “patimile sunt munţi greu de purtat, înlăuntru fiind ape pline de balauri, animale veninoase şi şerpi. După cum un monstru înghite în pântecul său pe om, tot astfel păcatul înghite sufletele. Ele(patimile) suntflăcări de foc mistuitoare şi săgeţi arzătoare. »(Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti)

Părintele Ilarion Felea, Spre Tabor, volumul I.

Roadele adevăratei spovedanii(III)

Avva Isaia ne îndeamnă: „ să facem cele de trebuinţă după puterile noastre şi puterea cea mare a Domnului nostru Iisus Hristos ne va ajuta. El ştie că omul nu e fericit, şi pentru aceea i-a dăruit lui pocăinţa în toată vremea vieţuirii lui pământeşti. Puternica şi mântuitoarea pocăinţă ne-a fost lăsată până la ultima noastră suflare.”

Minunate sunt roadele spovedaniei celei adevărate! „Adevăratul creştin care se pocăieşte primeşte iertarea păcatelor sale, se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu propria sa conştiinţă, şi astfel se întoarce la îndrăzneala sa fiască de mai dinainte către Dumnezeu, ca şi către un tată, şi se împărtăşeşte din toate darurile dragostei şi bunătăţii părinteşti”.

Roadele adevăratei spovedanii se reflectă nu numai asupra sufletului creştinului care se pocăieşte. Ele se oglindesc şi în cer. Mare este acolo bucuria pentru biruinţa păcătosului care se pocăieşte (Luca 15:10). Îngerii saltă, sfinţii se veselesc şi Însuşi Dumnezeu se bucură, pentru că s-a găsit oaia cea pierdută, s-a aflat drahma cea dumnezeiască, pe care stă pecetluit chipul împărătesc a lui Dumnezeu.

Prin spovedanie se şterg toate păcatele şi se dă păcătosului, care se pocăieşte, cinstea sfinţilor.

La un cinstit episcop au fost pârâte două femei, cum că trăiau în fărădelegi. El s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere adevărul despre ele. Dorinţa lui era să le ajute să se mântuiască, iar Dumnezeu i-a auzit rugăciunea.

După o dumnezeiască liturghie, când credincioşii au început să vină să se împărtăşească, episcopului i s-au deschis ochii duhovniceşti, cu darul lui Dumnezeu. El a început să vadă pe chipul fiecăruia starea lui sufletească. Unele dintre chipuri erau negre şi fioroase, iar altele erau luminoase şi pline de frumuseţe. Când la Sfântul Potir au ajuns şi cele două femei despre care se spunea că trăiesc în fărădelegi, episcopul a văzut că ele aveau feţele strălucitoare şi erau îmbrăcate în frumoase haine albe. De îndată ce s-au împărtăşit, ele încă şi mai mult au strălucit. S-a minunat episcopul, de ce vrea să însemne aceasta, şi s-a rugat la Dumnezeu să-l lumineze în nedumerirea sa. Îndată i s-a arătat un înger al Domnului. La întrebarea episcopului, dacă pâra împotriva celor două femei e adevărată, îngerul i-a răspuns cu întărire.

- Atunci cum s-au arătat în faţa Sfintelor Taine cu feţele strălucitoare, şi cum după aceea mai mult sau luminat la chip? – a întrebat episcopul.

Îngerul a răspuns:

- Te minunezi de aceasta? Într-adevăr te minunezi, pentru că eşti om, dar Stăpânul nostru şi al vostru, Dumnezeu, este bun şi iubitor de oameni. Cei ce se leapădă de păcatele lor şi prin spovedanie se întorc către El, nu numai că nu-i trimite la munci, dar şi mânia Lui asupra lor încetează şi îi îmbracă cu cinste. „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu l-a dat pentru ea”. Dacă Fiul lui Dumnezeu a binevoit să moară pentru duşmanii săi, nu cu atât mai mult va da iertare de păcatele lor şi veşnică desfătare, acelora care au fost proprii lui copii şi se căiesc de păcatele lor? Află cu încredinţare aceasta, că nici o greşeală omenească nu poate să biruie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ajunge numai ca cineva să spele în pocăinţă răul, pe care l-a săvârşit mai înainte. Căci iubitor de oameni, fiind, Dumnezeu cunoaşte neputinţa neamului omenesc şi puterea patimilor, şi viclenia vrăjmaşului. Pentru aceea, când oamenii cad în păcat, Dumnezeu îndelung rabdă, aşteptând ca ei să se pocăiască, iar către cei ce se mărturisesc şi către aceia care cer harul Lui, El le arată milă, văzându-i neputincioşi, şi îndată îi slobozeşte de pedeapsă şi le dăruieşte mângâierea pregătită drepţilor.

Multe sunt pildele care ne încredinţează, că toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele lor cu sinceritate şi adâncă părere de rău, primesc deplină iertare şi mântuire de la Dumnezeu.

Sfântul Nifon avea darul de a vedea lumea duhovnicească aşa de simplu şi de clar aşa cum noi vedem obiectele materiale. Într-o zi, el a venit la biserică, la rugăciune. Şi iată cerul deasupra lui s-a deschis, acoperişul a pierit şi a văzut un drum care mergea de la pământ până la cer. Pe acel drum îngerii purtau sufletul unui răposat iar în urma lor veneau demonii, care cu furie strigau:

- De ce ne luaţi acest suflet! Voi nu ştiţi, că el câtă vreme a trăit pe pământ a săvârşit multe păcate şi a căzut în desfrânare, tâlhărie şi iubire de arginţi? E vinovat de toate păcatele!

- Ştim! Au răspuns îngerii, ştim, că acest suflet a păcătuit mult, dar ştim şi că el şi-a plâns păcatele sale, iar înaintea morţii şi le-a spovedit. Pentru aceasta, Milostivul şi Înduratul Dumnezeu i-a iertat toate păcatele.

- Dar dacă şi acest suflet a primit iertare de la Dumnezeu, - strigau demonii, - atunci luaţi la voi pe toţi păcătoşii, atunci noi pentru ce să mai muncim atâta?

- Ţineţi minte, - au răspuns îngerii, - că toţi păcătoşii, care-şi mărturisesc păcatele cu inimă înfrântă, primesc de la Dumnezeu iertare. Iar cel ce moare fără să se căiască, Dumnezeu îl va osândi la veşnicele munci împreună cu voi!”

Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa:

În împrejurimile Vologdei – în Rusia, se află un sat mare – Cubenskoe, care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit, şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri. Unul dintre ei a stat pe pat şi a început să se certe pentru suflet cu cel mai înverşunat dintre demoni, care ţinea o carte deschisă, unde erau scrise toate păcatele preotului.

Între timp, a sosit un alt preot, ca să spovedească şi să împărtăşească pe confratele său. Şi a început spovedania. Bolnavul, aruncându-şi ochii plânşi în carte, îşi spunea cu osârdie păcatele, lepădându-le de la el. Şi ce-i fu dat să vadă? Văzu limpede cum de îndată ce îşi mărturisea un anume păcat, acel păcat era şters din carte: ce era scris s-a şters, iar acolo a rămas locul gol. În acest fel, prin spovedania sa, el şi-a şters toate păcatele din cartea demonilor şi îndată s-a făcut sănătos.

Restul zilelor sale şi le-a petrecut în adâncă pocăinţă, povestind vecinilor săi, spre zidirea lor, vedenia sa, aducând ca mărturie şi minunata lui însănătoşire. Unii, citind aceste pilde, neîncrezători, vor clătina din cap, spunând: „minunate sunt acestea, dar sunt scrise numai în cărţi. De ce n-am gustat şi eu, măcar o dată în viaţa mea, din bucuria înnoirii prin spovedanie? Nu numai o dată m-am spovedit, dar după cum se vede, am rămas acelaşi. Chiar m-am simţit mai rău. De ce nu am avut astfel de rodnice urmări, care să mă încredinţeze de folosul Tainei Sfintei Spovedanii?

La această întrebare, cel mai bun răspuns îl aflăm din următoarea povestire de la Sfinţii Părinţi: „Doi monahi au mers la marele stareţ, Avva Zinon. Pe rând, fiecare dintre ei s-a spovedit de păcatele sale. Nu mult după aceea, a început între ei următoarea discuţie: unul a întrebat:

- Când am fost la bătrânul să ne spovedim, ai primit tu vreun folos din aceasta?

- Da, i-a răspuns celălalt. Cu rugăciunile lui, Dumnezeu m-a tămăduit.

- Cât despre mine, s-a plâns primul, chiar de m-am spovedit, nu am simţit nici o alinare.

Celălalt a întrebat:

- Cum te-ai spovedit tu în faţa bătrânului?

I-am spus: Avva, roagă-te şi pentru mine. Oarecare gânduri mă supără.

- Iar eu, a zis fratele, când mi-am mărturisit păcatele mele, i-am udat cu lacrimi picioarele lui, şi prin rugăciunile părintelui, Dumnezeu m-a tămăduit”.

Nu au folos din spovedanie aceia care se mărturisesc fără simţire, doar rece, şi de formă.

Superficialitatea, răceala şi spovedania în care nu spui nimic, nu mântuiesc. În acest caz ne trebuie smerenie, înfrângerea inimii, plâns, adâncă părere de rău, pentru că am avut prieteşug cu demonii şi am fost în vrajbă cu Dumnezeu.

Când proorocul David a greşit greu în faţa lui Dumnezeu, a aflat după grozavul păcat săvârşit, o jertfă vrednică de răscumpărare. Şi nu a găsit o jertfă mai bună decât smerenia şi înfrângerea inimii (Ps.50:18).

Dacă şi noi ne smerim, ne înfrângem inimile şi cu sinceritate ne mărturisim, nu se poate să nu gustăm minunatele roade ale pocăinţei, dintre care cel mai bine simţim dulcea pace a conştiinţei şi căldura inimii, înnoita dragoste de Dumnezeu, care face ca inima să tresalte de fericire.