Minunea petrecută în inima mea

« Dumnezeu a făcut dintr-o inimă de piatră una omenească. »

« Unde înainte a stăpânit dorinţa de subjugare, de nimicire şi întunericul, acum, prin mila Sa, au intrat dragostea, înţelegerea, părtăşia şi mila. Îngâmfarea mea a lăsat tot mai mult loc smereniei – cel mai bun leac împotriva mândriei. Dintr-o singură lovitură, s-a schimbat tot felul meu de  a privi lumea – încă mă mai mir că acest lucru a fost cu putinţă atât de uşor şi de repede. Iertarea a luat locul  urii şi căutării răzbunării. Curând după aceea l-am întâlnit pe pedofilul romano-catolic care m-a violat vreme de şapte ani şi  i-am întins mâna spre iertare – mărturisesc, însă, că n-a fost un lucru uşor. Începând de atunci am mers des la mama, în Germania, iar mai târziu l-am reîntâlnit şi pe tatăl meu, la Stuttgart. Pe amândoi  i-am iertat fără rezerve, înainte ca ei să moară.

Mi s-a luat o negură de pe ochi când am descoperit pe parcursul anilor, adevăratele valori ale vieţii. Dumnezeu a făcut dintr-o inimă de piatră una omenească. Vechiul meu “maestru”, diavolul, îmi preschimbase viaţa într-o ruină mâncată de vreme: un lăcaş murdar, noroios, năpădit de buruieni, fără acoperiş, cu duşumeaua găurită, putrezit şi fără ferestre. Prin faptul că L-am primit pe Mântuitorul Hristos ca Domn şi Stăpân  al vechii mele case nu s-au schimbat prea multe, la început – doar “proprietarul”. Dar noul proprietar îşi iubeşte casa, se îngrijeşte de moşia sa, o ţine curată şi o ocroteşte. El a reparat acoperişul, a scos apa din pivniţă, a pus ferestre noi, a zugrăvit-o şi a împodobit-o, până când casa a ajuns să fie din nou locuită. Pe scurt : El are dragoste, El este dragoste. Această curăţire s-a făcut prin Duhul Sfânt, fiind opusul meditaţiei asiatice, ale cărei efecte narcotice ascund nimicirea  prin faptul că dau sufletului un obiect neimportant  care să îi abată atenţia. Adevărata luminare, pe care unii, din nefericire, o caută în religiile asiatice, îşi găseşte împlinirea în recunoaşterea luptelor pierdute, în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor. Lucrează apoi harul, mila şi iertarea lui Hristos, Care tocmai pentru aceasta Şi-a vărsat  sângele pe Cruce, într-un mod foarte personal, pentru mine însumi ! Cine ar fi gândit aşa ceva ? !

Multe taine ale vieţii ne vor rămâne ascunse, întrucât ele nu sunt făcute pentru a fi înţelese. Doar cel care este pregătit să îşi asume « riscul » credinţei va învăţa să « vieţuiască ». Doar cel ce se deschide spre a  parcurge lungul drum de la minte la inimă(acest lucru nefiind o trădare a inteligenţei sale) Îl va întâlni pe Dumnezeu în sine , în alţii, pretutindeni – poate cândva chiar şi în vrăjmaşi. Cel ce are curaj, precum Socrate, ca « nimic să ştie », adică să se lepede de pasiuni, de prejudecăţi, de carieră, de cunoaşterea dobândită, pentru a le preda pe toate acestea lui Dumnezeu, ca El să stăpânească şi să le  aşeze pe un făgaş mai bun, acela va învăţa să audă şi să simtă de unde bate vântul. [...] Doar de vom lepăda bogăţia noastră, adică de vom renunţa la egoism, de ne vom despărţi de patimile noastre, de dragostea de bani, de putere, de sex, atunci ni se vor deschide cerul şi adevărata dragoste – chiar aici pe pământ. Atunci nu ne vom mai reveni din uimire. »

Klaus Kenneth – Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

Editura Agnos, Sibiu, 20009

A ierta este libertatea(III)

« Naiv este cel ce crede că va putea străbate calea, urmând lui Hristos, fără lacrimi. Ia o nucă uscată, pune-o sub o presă puternică, şi vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemănator se întâmplă cu inima noastră atunci când focul nevăzut al cuvântului lui Dumnezeu o pârjoleşte din toate părţile. Impietritu-s-a inima noastră în egoismul ei de fiară şi, ce este mai rău, în spasmul mândriei sale. Dar cu adevărat exista un astfel de Foc (cf. Lc. 12:49) în stare să topească până şi metalele cele mai tari, şi pietrele. »

 ***

« Plânsul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decât plânsul sufletesc. El ţine de o neîntreruptă gândire la Dumnezeu şi de o dureroasă întristare pentru despărţirea de El. Plânsul sufletesc, pătimaş, ucide trupul, îi stinge vioiciunea, atunci când cel duhovnicesc curăţă omul de patimi purtătoare de moarte şi prin aceasta îl învie pe de-a-ntregul. Prin plâns fierbinte se curăţă mintea noastră de chipuri pătimaşe. Printr-însul se pogoară în sufletul nostru bărăţia cea duhovnicească şi omul se pune mai presus de înspăimântări şi de frici. Cu cât mai adânc plânsul nostru de pocăinţă, cu atât mai temeinic ne slobozim de un întreg şir de nevoi aparent fireşti, de astfel de patimi nimicitoare precum mândria şi mânia. Inlăuntru se sălăşluieşte bucuria, până atunci necunoscută, a slobozeniei. »

Arhimandritul Sofronie

  ***
Când Arhimandritul Sofronie Saharov va fi canonizat nu se va numi Sfântul Sofronie de la Essex, ci Sfântul Sofronie cel Mare sau Teologul ! Toţi mă voiau în biserica lor, pentru că eram celebru deja, numai arhimandritul Sofronie nu mă chema la el, la ortodoxie. El nu! Ştia că ortodoxia este greu de purtat, că înseamnă urmarea lui Hristos ; sămânţa trebuie să moară, iar moartea e incomodă. De aceea neoprotestanţii recad  frecvent în viaţa păcătoasă. Noi prin fiinţa noastră trebuie să fim Sfânta Scriptură, să o întrupăm. I-am cerut Părintelui Sofronie să mă primească în ortodoxie. Bine, mi-a zis, dar nu-i vina mea dacă te faci ortodox ! Şi au trecut 25 de ani ! În ortodoxie trebuie să-i iubim pe toţi. Am putut s-o iert şi s-o iubesc pe mama care nu m-a iubit. Am putut să merg la preotul acela şi să dau mâna cu el. L-am iertat. Însă nu putem ierta decât în Hristos. A ierta este libertatea. Acum sunt un om liber.

Ştiţi ce mi-a placut cel mai mult în ortodoxie ? Iconomia !

Părintele Sofronie avea cinci talanţi de la Dumnezeu. Noi avem numai doi. Să-i înmulţim! Putem naşte încă pe atâţi.  Dacă suntem pregătiţi să murim în vechiul Adam sau în vechea Evă. Întreaga Românie are o şansă prin noi. Nu avem voie să tăcem. Să-L mărturisim pe Hristos. Dar nu avem voie nici să vorbim dacă oamenii nu sunt încă pregătiţi . Când vor fi pregătiţi să ne asculte, le putem schimba viaţa.  Oamenii de lângă noi vor simţi că ne-am deschis inimile lui Hristos şi vor fi atraşi spre noi.

În toţi aceşti ani, dragostea nu a dispărut şi  dacă ai dragostea n-o mai dai de la tine.  Dumnezeu se foloseşte de tine.  Hristos a înviat ! "

Fiind destul de târziu nu s-au pus foarte multe întrebări. O studentă a întrebat  dacă nu i s-a întâmplat să-l considere lumea schizofrenic. A răspuns că i s-a întâmplat. Dar el nu e schizofrenic, ci nebun pentru Hristos.

Mă credeţi sau nu, dar n-am mai avut pe ce să iau notiţe, pentru că nu am fost pregătită, am scris pe ce am nimerit. Aşa că această parte se reflectă mai puţin. Eu am pus două întrebări: După regăsirea lui Hristos a mai suferit alte atacuri demonice? A spus că nu au mai avut aceeaşi intensitate, iar harul lui Dumnezeu le-a făcut neputincioase.  Cu ce alte probleme s-a mai confruntat după întoarcere ? Cu rezistenţa omului său vechi, cu deprinderile păcătoase, cu patimile. A zis că înainte nu-i suporta pe poliţişti, de exemplu, iar după, se înfuria numai ce vedea unul. Vechiul Adam, susţinea Luther, care era teolog,  a fost închis într-o ladă şi trimis peste ocean. Dar  dacă priveşti în urmă, îl vezi la doi paşi în spatele tău!

  O doamnă l-a întrebat cum se împacă dorinţa de cunoaştere cu  preceptul « Crede şi nu cerceta ! ». A recurs, în esenţă,  la experienţa Sf. Toma şi la cuvintele Mântuitorului : « Fericiţi cei ce nu m-au văzut şi au crezut ! ». Altcineva l-a întrebat  de ce nu a rămas ateu. Pentru că nu este dragoste în ateism.

Voiam să aflu mai multe despre Părintele Sofronie şi despre cunoştinţa cu Părintele Rafail Noica. Am ales ultima variantă. A spus că sunt prieteni din 1982, că este un fel de purtător de cuvânt al lui către noi, că rugându-se în sindgurătate slujeşte mult mai mult României, iar pentru a fi ca Arhimandritul Sofronie are nevoie de recluziune. Părintele Rafail nu are nimic nou de transmis, totul este în cărţile şi conferinţele sale. Apoi a evocat momentul în care chipul Părintelui Rafail i s-a arătat ca al lui Hristos, în lumină, şi  exlplicaţia pe care i-a dat-o atunci la întrebarea : Cum este posibil să aveţi faţa lui Hristos ? Timp de 16 ani Arh. Sofronie i-a interzis să vorbească, pentru a-L găsi pe Hristos în inima lui, a-L trăi pe Hristos. In timp ce predicatorii protestanţi după trei ani de şcoală sunt trimişi să-L poropovăduiască pe Cel pe Care nu-L cunosc decât din citirea Sfintei Scripturi. Ei citesc şi interpretează textele, dar nu pot cădea de acord, că le lipseşte harul. Şi atunci au nenumărate « biserici ».  Fiecare îşi face biserica lui.

Ne-a îndemnat să ne spovedim, să primim Sfânta Împărtăşanie, să păstrăm legătura cu duhovnicii noştri.  Mai ales să ne rugăm cu rugăciunea inimii : « Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul ! »

Nădăjduiesc să fi înregistrat cineva toată conferinţa.  Până la confirmare, atât pot, cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu, să vă ofer din bucuria întâlnirii cu Hristos prin mărturisitorul său Klaus Kenneth.

Celor din Bucureşti le doresc  o după-amiază  de 5 mai duhovnicească !

PS. Abia aştept să citesc cele doua cărţi !

Plânsul:

Arhimandritul Sofronie : http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/09/cuviosul-sofronie-de-la-essex-naiv-este-cel-ce-crede-ca-va-putea-urma-lui-hristos-fara-lacrimi/