Cum este iubirea creştină(însuşirile iubirii)

« Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,ca cineva să-şi pună sufletul 

pentru prietenii săi »(In. 15 : 13)

După învăţăturile religiei creştine, izvorul ceresc al iubirii este Dumnezeu, Care se descoperă şi coboară la om prin Fiul Său Iisus Hristos. Dumnezeul creştin este Dumnezeul iubirii(2 Cor. 13 :11).

Iisus Hristos este  « iubirea desăvârşită », « iubirea desăvârşitoare », « iubirea îndumnezeitoare »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). El întrupează iubirea lui Dumnezeu faţă de om, forma desăvârşită a iubirii. El şterge  lacrimile, mângâie durerile, satură flămânzii, vindecă bolnavii,  şi iartă păcătoşii. La El iubirea nu este o idee sau o mişcare a inimii,ci o faptă dezinteresată care culminează în jertfa de pe cruce. Iisus Hristos vede mântuirea în iubire, în Cruce. În alte religii, omul jertfeşte lui Dumnezeu. În creştinism, Dumnezeu se jertfeşte din iubire pentru om. Aceasta e noutatea iubirii evanghelice, duhul ei cel nou în formă veche.

Iisus Hristos descoperă pe Dumnezeu în iubire. După viaţa şi Evanghelia Lui, iubirea este puterea mijlocitoare între Dumnezeu şi om, puntea de legătură vie între Dumnezeu şi om – puterea care ne îndreaptă inima spre cer, spre lucruri, spre oameni, spre lumea valorilor. Dragostea Lui dumnezeiască spune omului : « Vino, copilul meu,  te voi duce la Dumnezeu »(Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele, Cuvântul 18). La Iisus Hristos iubirea nu este numai o poruncă – este şi aceasta şi încă limpede ca ziua(Mt. 22 : 37-39) – ci mai mult decât o poruncă : o virtute trăită, arătată în cel mai desăvârşit model de viaţă dumnezeiască. El aprinde în inimi focul iubirii(Lc. 12 : 49), ne învaţă mai presus de toţi oamenii cum este iubirea în toată bunătatea, frumuseţea, puterea şi plinătatea ei.

Prin viaţa şi Evanghelia sa, Iisus Hristos ne arată că iubirea(mai întâi de toate) este o virtute religioasă. Iubirea este religioasă, deodată creatoare, deoarece Dumnezeu din iubire creează cerul şi pământul, toate seminţiile, fiinţele şi omul ; părintească - deoarece coboară de la Dumnezeu şi fiască – deoarece urcă din inima omului la Dumnezeu. Iubirea este religia, comuniunea sfântă de viaţă între Dumnezeu şi om. În religia creştină se vădeşte dragostea lui Dumnezeu către om prin Iisus Hristos şi dorul arzator al inimii omului după Dumnezeu[...].

Patimile trupului, întrebările minţii şi neliniştile inimii aprind în sufletul omului, asemenea cerbului, o sete arzătoare de apă vie, prin care să se cureţe, să se liniştească, să-şi aline dorul după Dumnezeu. Iubirea religioasă potoleşte acest dor, îl astâmpără şi satură prin dumnezeiescul har, care nu este altceva decât iubirea şi puterea lui Dumnezeu dăruită omului prin Iisus Hristos Mântuitorul, în sfintele Taine.

Iubirea părintească a lui Dumnezeu faţă de om o arată Mântuitorul în viaţa Sa(In. 3 : 16) şi în cele trei parabole despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută şi despre fiiul cel pierdut(Lc. 15). Iubirea fiască a omului faţă de Dumnezeu este arătată în vieţile tuturor sfinţilor şi ale tuturor drepţilor, care au făcut din cinstirea şi iubirea lui Dumnezeu scopul cel mai înalt al vieţii lor. Şi  una şi cealaltă sunt creatoare de vieţi, de valori, de bunuri sfinte şi nemuritoare. Din iubire şi prin iubire se creează viaţa, se naşte şi se înmulţeşte binele şi fericirea în lume. Iubirea este puterea creatoare de viaţă, de bucurie şi de fericire.

Prin Evanghelia Sa, Iisus Hristos învaţă şi arată că iubirea este milostivă, compătimitoare, samarineană, îndurătoare, dăruitoare. Iubirea evanghelică nu urmăreşte nici un câştig, nici un folos, nici o plăcere egoistă. Iubirea lui Iisus Hristos e frăţească, dezinteresată, rodnică. Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10 : 25-37) iubirea aceasta ne învaţă.

Preot Ilarion Felea – Spre Tabor, vol. III(Luminarea)

Lumea spune că acum nu se mai poate posti

« Lumea spune că acum nu se mai poate posti, că dacă posteşti fără carne nu mai poţi munci la câmp.

Vezi, aşa e ideea omului, dar asta e o înşelăciune. E înşelăciunea vrăjmaşului, fiindcă s-a făcut firea omului plină de patimi. Patimile, dacă se instalează în inima, în mintea şi în socotelile omului, de-acuma se fac ca o fire. Şi dacă i se fac ca o fire, de-acuma omul zice : « Dacă nu mănânc carne, mor. S-a terminat ». Şi cu ideea asta, chiar moare ! »

Dar nu-i adevărat. Asta-i o patimă instalată de ispititorul, care e vistierul tuturor răutăţilor şi aruncă sămânţa faptelor celor rele în sufletul şi în inima noastră. Şi dacă firea noastră se pleacă la una din răutăţile pe care le aruncă, de-acuma el mereu cu aceea te ajută. Vrei să bei rachiu, cu aceea te “ajută”! Vrei să mănânci bunătăţi mai multe, cu aceea te “ajută” până când se instalează în sufletul omului răutatea. Vrei să spui minciuni, cu aceea te “ajută”, până prinde patima, încolţeşte, şi dacă încolţeşte, de-acuma face rădăcină în  şi-n inima omului. După ce face rădăcină, de-acuma rădăcina aceea devine ca o fire şi de-acuma eşti convins că dacă nu mănânci sau nu bei ceea ce îţi place, mori. Dar nu-i adevărat! Asta e lucrarea ispititorului. Vasăzică, patima care s-a instalat în inima omului, o făcut rădăcini, de-acuma se dezrădăcinează mai greu.

De aceea, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc, căci orice gând rău pe care-l avem în sufletul şi în inima noastră e învederat şi trebuie să fim convinşi că-i de la ispititorul, degrabă-degrabă să ne ducem la duhovnic şi să-l spunem: “Uite ce-mi zice mintea, părinte. Uite că se pleacă mintea la cutare, cutare”, pentru ca duhovnicul să-ţi dea o povaţă, ce-l luminează harul Sfântului Duh atunci. Şi cu asta îl ruşinezi pe vrăjmaşul, pentru că dacă nu te duci să te spovedeşti, patimile aduse de el în sufletul şi în inima ta te distrug.

(Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 171-172)

Foto : http://pandelikos.blogspot.com/