„Încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea luptă cu patimile!”(II)

„Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său”

Având în vedere toate acestea, Sfântul Efrem începe rugăciunea lui cu o îndreptare a atenţiei noastre către micile păcate spre a ne feri de cele mari. Nimeni nu s-a născut criminal. Şi cei mai mari răufăcători şi-au început răutăţile lor de obicei cu mici greşeli. Oricare dintre noi cunoaşte din experienţă că în copilărie a săvârşit păcate mărunte, „nevinovate”, la care semenii cu bunătate au zâmbit, însă de la care mai pe urmă omul a trecut către nelegiuiri din ce în ce mai mari. Învăţămintele extrase  din diverse experienţe ne arată că drumul către  crimă este aşternut cu dalele mici ale deprinderilor păcatelor mărunte.

Dacă repeţi un păcat mărunt, tu lucrezi în sinea ta deprinderea de a păcătui, iar dacă păcătuieşti permanent, toceşti simţul tău moral şi te deprinzi cu răul. Şi, dacă te deprinzi cu răul, acesta îţi devine a doua ta natură. Atunci fie că doreşti, fie că nu, deja nu mai poţi să trăieşti fără păcat. Tu i te supui lui ca un rob, după cuvintele Mântuitorului: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului(Ioan 8, 34). Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său.

 Vrednică de plâns este starea robilor  păcatelor! Ei sunt nefericiţi şi aici, iar după moarte vor fi şi mai nefericiţi. Pentru că deşi trupul prin care şi-au satisfăcut patimile moare, sufletul cu care a fost strâns unit este nemuritor. El merge în veşnicie  cu acele patimi, dar şi cu însuşirile  lui integre.  Setea patimilor vieţii lui pământeşti rămâne setea lui şi în viaţa veşnică. Şi aceasta este cea mai mare nenorocire a sa. El este vrednic de plâns pentru că nu a lucrat în sine în această viaţă  nici simţământul bucuriilor  cereşti, nici năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu , nici dorinţa către curăţie, virtutea, smerenia şi facerea de bine, care bucură sufletul după această viaţă, ci s-a legat cu hotărâre  de înclinaţiile lui cele păcătoase,  care şi aici îl chinuieşte, azvârlindu-l în multe plăceri înşelătoare, şi după viaţa aceasta îl vor munci necontenit, istovitor. El va duce cu sine setea patimilor sale şi nu va mai avea cu ce să le satisfacă. Aceasta este pedeapsa iadului pentru toţi care nu se luptă cu patimile lor aici şi nu arată stăruinţă în a le dezrădăcina din ei cu ajutorul dumnezeiescului har.[...]

Trupul a murit, s-a despărţit de suflet, însă acesta simte patimile lui. Ele îl irită şi îl supără. El doreşte să le mulţumească, însă una ca aceasta nu  este cu putinţă – trupul îi lipseşte! Zace în pământ! Şi chiar când va învia, la a Două Venire, el va fi astfel croit, că nu va mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, chemând mângâierile acestor patimi. Ele cu atât mai mult îl vor chinui, cu cât nu vor putea fi satisfăcute.

Fericit este acela care, încă din această viaţă, şi-a retezat de la trupul său patimile păcătoase prin post, rugăciune, răbdare şi înfrânare! Atunci trupul devine una cu sufletul. Nu îl mai supără cu dorinţe neplăcute lui Dumnezeu. El se dezobişnuieşte de aceste necurate mângâieri, şi de aceea  nici după moarte nu simte coşmarurile nesatisfacerii patimilor. Dimpotrivă, supunând şi trupul înaltelor lui năzuinţe, după moarte el zboară fericit spre înălţimi, aşteptând cu bucurie învierea cea de obşte, când şi trupul reînnoit va deveni părtaş la veşnicele  şi nesecatele bucurii îngereşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, cugetând la modul cum patimile chinuie sufletul şi după moarte, scrie:

„Iubitorule de desfătări, către ce-ţi vei îndrepta  dragostea ta cea păcătoasă după moarte, când acolo nu mai sunt astfel de îndulciri, iar locul lor va fi luat de o sărăcie desăvârşit de amară? Cu ce  se va hrăni sufletul tău cel  nepieritor?

Iubitorule de arginţi, spre ce-ţi vei îndrepta dragostea inimii tale, când moartea te va lipsi de  cele ale tale, şi de îndulcirea de bani, şi de diferite alte comori? Sufletului îi vor fi inutile acestea; atunci îi vor fi chiar potrivnice... pentru că l-au îndepărtat şi l-au lipsit de comoara lui cea nepieritoare – Dumnezeu!

Mândrule iubitor de cinstire, care ai însetat după onoruri şi cinstiri şi ai iubit lumea mai mult decât orice! Spre ce-ţi vei îndrepta dragostea ta, când moartea îţi va smulge toate onorurile şi te va  arăta fără nicio slăvire şi plin de ruşine? Care vor fi atunci hrana şi viaţa duhului nepieritor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru cinstirile deşarte ale acestei lumi şi s-a divinizat pe sine, asemenea închinătorilor la idoli?”

 De nedescris ca fi atunci scârba acelui creştin care, după moartea sa, se va afla  lipsit de plăcerile pământeşti, fără să fi lucrat întru sine simţirea celor cereşti. De aceea nu este lipsit de importanţă ca încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea  luptă cu patimile, care sunt îndreptate spre desfătările păcătoase pământeşti, cu scopul de a tămădui sufletul de acestea. Fericiţi vom fi dacă nu ne vom arăta împovăraţi de ele în veacul ce va să vie, pentru că acolo nu va mai fi lecuire, ci doar răsplătire! Cel ce încă de aici, când are vreme de îndreptare, nu se căieşte, acolo, în veşnicie, în zadar se va căi!. Iar acela care foloseşte  scurta vreme a acestei vieţi pentru pocăinţă fierbinte va fi fericit în veacul viitor.

Sfânta Biserică ne cheamă în timpul Postului Mare să intrăm în bolniţa duhovnicească a Sfintelor Păresimi, ca să ieşim din ea împrospătaţi haric, întăriţi duhovniceşte şi lecuiţi sufleteşte, ca să petrecem timpul vieţii care ne-a mai rămas în netulburată pace şi nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, păzindu-ne înaintea Lui atât de păcatele cele mari, cât şi de cele mici.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Praf în văzduhul inimii(I)

„Nu întâmplător Sfânta Biserică a ales perioada Postului Mare ca cea mai potrivită vreme de îndeletnicire cu rugăciunea Sfântului Efrem. Aceasta este vreme de luptă cu păcatele şi de deprindere a virtuţilor. Dacă dorim să ne folosim de perioada Postului Mare pentru curăţirea noastră duhovnicească şi pentru harica îmbogăţire, trebuie să învăţăm pe de rost rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi, închinându-ne până la pământ, să ne pătrundem, rugându-ne, de puterea cuvintelor.

Şi ce ne îndeamnă aceste cuvinte?”

Rugăciunea de izbăvire din unele păcate

(Capitolul 2)

Când nu este întru totul pervertit, omul urăşte păcatul. Dar el simte că nu este în stare singur să o ducă la bun  sfârşit cu acesta.  Fără dumnezeiescul ajutor nimeni nu a devenit din păcătos drept. De aceea şi în rugăciunea Sfântului Efrem, pe care o examinăm acum, suntem povăţuiţi să cerem lui Dumnezeu izbăvirea de păcate:

„Doamne..., duhul(adică starea sufletească) trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!”

Dintr-o mulţime de păcate, Sfântul Efrem a ales doar câteva, şi la prima vedere, nu pe cele mai importante. De ce una ca aceasta? Înseamnă oare că nu suntem datori să luptăm şi cu celelalte păcate? – Cu siguranţă nu! Tot păcatul rupe de Dumnezeu, de aceea noi suntem datori să dezrădăcinăm orice nelegiuire din sufletele noastre. Trebuie să începem însă cu cele mai mici, căci acestea nasc pe cele mari. Pe cât de este de greu să dezrădăcinezi un copac care a crescut uriaş, tot la fel de greu este să izbândeşti  faţă de o patimă adânc înrădăcinată în sufletul tău. Dacă doreşti să nu mai fie în tine păcate pierzătoare cu rădăcini adânci, dezrădăcinează din inima ta şi cele mai mărunte vinişoare ale viitorilor copaci uriaşi ai răutăţii. Căci la început, după ce au încolţit din sămânţă, vinişoarele lesne sunt smulse, însă, dacă prind rădăcini mai adânci, nu poţi să le mai smulgi.

Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul  cu asemenea păcate la vreun duhovnic şi să audă[...]: „Aceasta nu este păcat. Spune ceva mai substanţial!”. Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari.  Astfel, de pildă, din trândăvie se naşte rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracţiilor, iar de aici – beţia; iar din beţie – desfrâul şi violenţa, iar violenţa conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase şi chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârşire a păcatelor de moarte.

Grija de multe naşte iritarea, iar iritarea – deprimare, iar deprimarea – indiferenţă faţă de credinţă. Indiferenţa faţă de credinţă conduce apoi către ateism. Ateismul(necredinţa) este pricină a slăbirii duhovniceşti. Din ultima se nasc diferite alte înclinări pătimaşe şi mai cu seamă setea de plăceri. Această sete de plăceri păcătoase conduce la deplina cădere, şi  de la ea până la deznădejde nu mai există decât un singur pas.

Iubirea de stăpânire este legată de slava deşartă şi de mândrie. Iubitorul de  stăpânire cel mândru, chiar de ar fi cel mai însemnat om din lume, prin întreaga nesupunere a dorinţelor lui se dedă la mânie. Din mânie se naşte ura. Iar ura naşte relaţii pline de vrajbă. De aici se ajunge la certuri neîncetate, însoţite de osândiri şi  răzbunări.  Şi toate acestea îngroapă dragostea şi conduc către moartea cea duhovnicească.

Grăirea deşartă goleşte sufletul şi omoară orice vieţuire după duh. Starea duhovnicească odată sfârşită pune pe fugă rugăciunea. Fără rugăciune, omul pierde legătura cu Dumnezeu. Lipsa legăturii cu Dumnezeu conduce la apropierea de diavol. Iar părtăşia cu diavolul învaţă pe om la toate păcatele posibile. Şi cele inspirate de diavolul sunt căi ale iadului.

Iată deci că nu sunt lipsite  de importanţă păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci şi veşnica lui stare de dincolo, de după moarte. [...] Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate însă în traistă, prin mulţimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om(vezi Matei 18, 6).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.