Praf în văzduhul inimii(I)

„Nu întâmplător Sfânta Biserică a ales perioada Postului Mare ca cea mai potrivită vreme de îndeletnicire cu rugăciunea Sfântului Efrem. Aceasta este vreme de luptă cu păcatele şi de deprindere a virtuţilor. Dacă dorim să ne folosim de perioada Postului Mare pentru curăţirea noastră duhovnicească şi pentru harica îmbogăţire, trebuie să învăţăm pe de rost rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi, închinându-ne până la pământ, să ne pătrundem, rugându-ne, de puterea cuvintelor.

Şi ce ne îndeamnă aceste cuvinte?”

Rugăciunea de izbăvire din unele păcate

(Capitolul 2)

Când nu este întru totul pervertit, omul urăşte păcatul. Dar el simte că nu este în stare singur să o ducă la bun  sfârşit cu acesta.  Fără dumnezeiescul ajutor nimeni nu a devenit din păcătos drept. De aceea şi în rugăciunea Sfântului Efrem, pe care o examinăm acum, suntem povăţuiţi să cerem lui Dumnezeu izbăvirea de păcate:

„Doamne..., duhul(adică starea sufletească) trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!”

Dintr-o mulţime de păcate, Sfântul Efrem a ales doar câteva, şi la prima vedere, nu pe cele mai importante. De ce una ca aceasta? Înseamnă oare că nu suntem datori să luptăm şi cu celelalte păcate? – Cu siguranţă nu! Tot păcatul rupe de Dumnezeu, de aceea noi suntem datori să dezrădăcinăm orice nelegiuire din sufletele noastre. Trebuie să începem însă cu cele mai mici, căci acestea nasc pe cele mari. Pe cât de este de greu să dezrădăcinezi un copac care a crescut uriaş, tot la fel de greu este să izbândeşti  faţă de o patimă adânc înrădăcinată în sufletul tău. Dacă doreşti să nu mai fie în tine păcate pierzătoare cu rădăcini adânci, dezrădăcinează din inima ta şi cele mai mărunte vinişoare ale viitorilor copaci uriaşi ai răutăţii. Căci la început, după ce au încolţit din sămânţă, vinişoarele lesne sunt smulse, însă, dacă prind rădăcini mai adânci, nu poţi să le mai smulgi.

Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul  cu asemenea păcate la vreun duhovnic şi să audă[...]: „Aceasta nu este păcat. Spune ceva mai substanţial!”. Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari.  Astfel, de pildă, din trândăvie se naşte rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracţiilor, iar de aici – beţia; iar din beţie – desfrâul şi violenţa, iar violenţa conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase şi chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârşire a păcatelor de moarte.

Grija de multe naşte iritarea, iar iritarea – deprimare, iar deprimarea – indiferenţă faţă de credinţă. Indiferenţa faţă de credinţă conduce apoi către ateism. Ateismul(necredinţa) este pricină a slăbirii duhovniceşti. Din ultima se nasc diferite alte înclinări pătimaşe şi mai cu seamă setea de plăceri. Această sete de plăceri păcătoase conduce la deplina cădere, şi  de la ea până la deznădejde nu mai există decât un singur pas.

Iubirea de stăpânire este legată de slava deşartă şi de mândrie. Iubitorul de  stăpânire cel mândru, chiar de ar fi cel mai însemnat om din lume, prin întreaga nesupunere a dorinţelor lui se dedă la mânie. Din mânie se naşte ura. Iar ura naşte relaţii pline de vrajbă. De aici se ajunge la certuri neîncetate, însoţite de osândiri şi  răzbunări.  Şi toate acestea îngroapă dragostea şi conduc către moartea cea duhovnicească.

Grăirea deşartă goleşte sufletul şi omoară orice vieţuire după duh. Starea duhovnicească odată sfârşită pune pe fugă rugăciunea. Fără rugăciune, omul pierde legătura cu Dumnezeu. Lipsa legăturii cu Dumnezeu conduce la apropierea de diavol. Iar părtăşia cu diavolul învaţă pe om la toate păcatele posibile. Şi cele inspirate de diavolul sunt căi ale iadului.

Iată deci că nu sunt lipsite  de importanţă păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci şi veşnica lui stare de dincolo, de după moarte. [...] Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate însă în traistă, prin mulţimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om(vezi Matei 18, 6).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.