Mă întreb dacă măcar ne dăm seama, în calitate de părinţi şi educatori, încotro plutesc în derivă cei mai mulţi dintre copiii noştri, în special cei aflaţi la vârsta adolescenţei, la care bazele caracterului ar trebui să fie deja puse?
Îmi amintesc de o discuţie, purtată în urmă cu vreo doi ani, la clasa a XII-a, despre “caracter”. Nu cred că am reuşit să precizăm clar sensurile conceptului, oricât au încercat doi-trei dintre elevi să contribuie prin opinii la obiect. Mi-am dat seama atunci de un adevăr : în familie şi în şcoală formarea caracterului este lăsată la întâmplare, de cele mai multe ori.
Ce înseamnă să ai caracter ? Nu sunt psiholog, nici profesor de psihologie, nu cunosc termenii de specialitate, dar voi încerca să exprim simplu şi practic, poate fără o logică impecabilă, sensurile pe care le găsesc implicate în noţiunea aceasta.
Un om de caracter nu minte, nu trişează, nu jigneşte, nu pune în inferioritate cu răutate pe ceilalţi. Nu profită de slăbiciunile aproapelui, nu-şi loveşte adversarul pe sub centură, nici pe cel aflat la pământ. Nu râde la spectacolul trist al slăbiciunilor sau păcatelor, defectelor celui de lângă el. Nu se bucură că altul este pus în inferioritate, ci încearcă să-i ia apărarea şi-i oferă braţul său. Nu critică în public scăderile celorlalţi, cu atât mai puţin în particular sau pe la colţuri. Nu trage cu urechea, nu spionează, nu colportează. Nu denigrează, nu suspectează, nu acuză fără dovezi, nu caută triumful cu orice preţ. Nu-şi trădează cauza, idealurile, prietenii, neamul. Nu se vinde şi nu este de vânzare, pune onoarea şi numele nepătat mai presus de orice. Este drept şi loial, este capabil să-şi vadă şi să-şi admită greşelile. Este dornic să şi le corecteze, nu pentru a se putea mândri, ci pentru a nu răni sau cauza prejudicii prin greşelile şi minusurile sale.
Nu urmăresc să susţin că este perfect – deşi Mântuitorul ne cere să fim desăvârşiţi, aşa cum este Tatăl nostru cel din ceruri. Spun doar că este onest, consecvent cu sine, bineintenţionat şi gata să-şi sacrifice egoismul pentru cauza binelui.
Iertaţi-mă, nici pe noi nu ne-au învăţat ce înseamna să ai caracter, abia prin literatură mi-am format o idee despre această valoare necesară unui om la fel de mult ca adevărul şi dreptatea. Sau poate doar mie mi-e dor de caractere în faţa cărora să mă înclin, pe care să le respect, după care să mă modelez. Acum ştiu cu siguranţă că au avut caracter oameni ce şi-au sfinţit viaţa prin suferinţă şi jertfă, Valeriu Gafencu, Costache Oprişan, Mircea Vulcănescu, Părintele Calciu, Părintele Justin... nu vreau să fac o statistică, doar să vă sugerez gândul meu. Eu o ştiu, dar ei, cei ce vin în urma mea şi mă privesc cu ochi orbi şi goi, cu urechile astupate şi creierele aproape spălate de cultura americană sau occidentală a ultimelor decenii ? Ei cum o vor afla ? Teribilismele, obrăznicia de frondă, înşelăciunea generalizată, vânatoarea de note mari care nu exprimă nimic temeinic în domeniul cunoştinţelor, distracţia ca unic scop în viaţă ? Pot acestea înlocui caracterul ?
Lipsa de caracter degenerează în răutate şi cruzime. Lipsa de caracter degenerează în dispreţ arogant faţă de cei de lângă tine, chiar şi de cei din « gaşcă ». Lipsa de caracter stă la temelia cinicei călcări peste cadavre pentru a te afirma, « cadavrele » fiind : onoarea, bunul simţ, morala creştină.
Cine se ocupă în ţara aceasta de edificarea caracterelor ? Ce creştem noi ? Oare se va mai putea respira în societatea românească peste un deceniu, când aceşti copii vor ajunge maturi, dar nu vor avea caracter şi nici măcar o idee despre ce înseamnă caracterul ?
Sursa foto : http://www.foto.unet.ro/paul_site/galerie/tristete.htm
Opinii :
« Şt. Zisulescu se referă la toate componentele vieţii psihice, definind, foarte inspirat, caracterul ca “însuşirea persoanei luminată de intelect, susţinută de sentiment şi direcţionată de voinţă – spre a lua o atitudine faţă de realitate”. Tot Şt.Zisulescu vede trei sensuri ale noţiunii de caracter : 1) caracteristic (sens general, pentru toate domeniile) ; 2) etic – legat de morală ; 3) psihologic – reflectând modul individual de manifestare faţă cu realitatea. »
***
« caracterul nu este înnăscut, ci se formează în procesul adaptarii la mediu, la relaţiile sociale şi prin educaţia din familie şi din şcoală, un rol ce nu poate fi neglijat având şi modelele pe care individul le consideră demne de urmat. Este şi opinia pe care o împărtăşim fără rezerve. »
***
« Caracterul valorifică însuşirile de temperament, ca şi aptitudinile, rezultând de aici funcţia de autoreglaj. Însuşirile de temperament pot facilita sau îngreuna formarea însuşirilor de caracter. Totodată, unele trăsături de temperament pot fi compensate prin însuşiri de caracter sau sunt influentate de caracter. »
« ...să amintim şi particularităţile importante ale caracterului : – unitatea (păstrarea a ceea ce este pozitiv – însuşiri şi relaţii) ; – expresivitatea (elemente care reţin atenţia, exprimare clară) ; – originalitatea (nota distinctivă a persoanei) ; – bogăţia (multitudinea relaţiilor stabilite în viaţa socială) ; – statornicia (constanţa comportamentului) ; – plasticitatea (adaptarea la noi cerinţe, respectând cadrul general fixat, principiile) ; – tăria de caracter ( rezistenţa la influenţe contrare scopurilor şi convingerilor fixate).
