Întâmpinarea Domnului

AXIONUL

http://www.youtube.com/user/ioanasalis#p/a/u/2/aTU5dHRlI5I

***

„Nu pricep, Curată...”

http://www.youtube.com/user/doxapatriqueio#p/f/76/NiibgRLo9fs

***

ΑΚΑΤΑΛHΠΤΟΝ ΕΣΤΙ - ΘΕΟΤΟΚΕ Η ΕΛΠΙΣ

http://www.youtube.com/user/doxapatriqueio#p/f/73/P1r6Yo4Xxrw

 ***

“În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lîngă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire".

Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat:

 "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfânta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".

Sursa :

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-02-intimpinarea_domnului.html

ICOANE

http://europeana.cimec.ro/detaliu.asp?k=66BB6F7EF5B24FC392408DA501535141 (http://stage.srpskoblago.org/Archives/Decani/exhibits/Collections/GreatFeasts/CX4K1739_l.html)

"...ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi "(IV)

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?

Sfârşitul se apropie!...”

„...râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.”

Există oameni  trândavi atât cu trupul, cât şi cu duhul. Ei sunt vrednici de mare plângere. Mai există şi oameni care cu trupul se ostenesc foarte mult, iar cu duhul nicidecum. Ei dobândesc  bunuri numai în această viaţă, neglijându-şi pe deplin sufletul. Nici unul dintre aceştia nu este necredincios. Dimpotrivă, recunosc că există Dumnezeu, însă El le este străin în fiecare ceas. În loc să aibă în permanenţă pe Dumnezeu în minţile lor, ei trăiesc neîncetat în forfota pământească. Diavolul a lăsat o perdea peste  ochii lor cei duhovniceşti, ca să nu vadă ce-i aşteaptă după moarte. El îi stăpâneşte prin problemele de zi cu zi şi prin necontenite griji. Acesta i-a îmbătat cu opiumul zăpăcelii pământeşti, ca să nu ia seama la pieirea lor. Şi, iată, aceşti oameni toată ziua o închină istovitoarelor forfoteli pământeşti, iar seara, frânţi de oboseală, fie ascultă la radio, fie privesc la televizor până târziu, astfel că nu le mai rămâne vreme pentru  vreo rugăciune.  În cel mai fericit caz ei se închină numai şi se culcă. Aceasta se numeşte lene duhovnicească. O, opreşte-te, frate, opreşte-te, soro, pentru zece minute înaintea icoanelor  din casă, mulţumeşte Domnului pentru ziua care a trecut, cere ocrotire pentru timpul nopţii şi binecuvântare şi milă pentru  ziua ce va urma! Cât de mult îţi dăruie Domnul! Afieroseşte-I şi tu  Lui măcar câteva minute pe zi! Aceasta este  pentru tine extrem de  important! Dându-I Lui  fie şi câteva minute din viaţa ta, în realitate tu nu Lui, ci ţie îţi foloseşti! Acesta este cel mai minunat lucru în credinţa noastră: că atunci când Domnul îţi dă, şi atunci când tu Îi dai, tot tu te îmbogăţeşti!.

Să nu petrecem în lenevire duhovnicească şi în zadarnică visare viaţa noastră! Viaţa pământească este o mare comoară, un preţios capital, cu care putem să cumpărăm fericirea cea veşnică. Închipuiţi-vă că am fi foarte, foarte tineri şi că Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim, de pildă, mai bine de o sută de ani! Închipuiţi-vă, de asemenea, că El ne-ar conduce într-o grădină minunată, în care există îngropate multe comori, spunându-ne că doar un singur ceas ne este îngăduit să  petrecem în această grădină, ca să adunăm pe parcursul acestui singur ceas oricâtă bogăţie şi mijloace de trai dorim pentru suta de ani de viaţă ce ne stă înainte. Dacă noi am avea fericirea să fim găzduiţi într-o asemenea grădină minunată doar pentru un ceas, ce am face?  Ne-am culca şi am dormi oare sub un pom? Ne-am plimba oare fără de grijă pe  aleile acesteia? Am pierde vremea fără a face nimic, privind la frumuseţile ei?  Am visa la lucruri nemaipomenite? Nu am lua, dimpotrivă, târnăcopul şi ne-am apuca de lucru cu înfiorare, spre a căuta comorile îngropate, şi nu am folosi oare cu cât mai multă înţelepciune fiecare minut, ştiind că peste un ceas vom fi rechemaţi  din grădină şi că fiecare va ieşi  din ea cu cele pe care a reuşit să le adune vreme de un ceas?

Viaţa noastră pământească este acea grădină. Noi suntem îngăduiţi în ea doar pentru o anume vreme. Ceea ce reuşim să adunăm în această vreme în grădina vieţii, cu acelea va trebui să trăim în veşnicie. Cât de rău acţionează duhovniceşte cei leneşi! Ei se dedau, împotriva propriilor interese, la somn duhovnicesc, la visare păcătoasă, la trândăvie nesocotită. Şi în fiecare moment pot să fie chemaţi din această viaţă. Cu ce se vor arăta ei atunci înaintea lui Dumnezeu?

Cântările şi rugăciunile din Postul Mare ne îndeamnă să ne pocăim de nepăsarea noastră de până atunci: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie!...”

Aceste cântări ne cheamă să o rupem cu orice păcat săvârşit până în acel  moment şi să ne îmbogăţim cu comoara virtuţilor. Însă cum să ne îmbogăţim în virtuţi? Două sunt modurile în acest caz: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine să înfăptuim binele, ori să răbdăm  răul care, fără de voia noastră, ni se întâmplă în vremea ispitei, pentru a-l preface în virtute.

Despre primul caz, pe care-l vom numi activ, nu găsim necesar să vorbim mai cu amănuntul aici, căci tocmai acesta va fi motivul nostru principal în examinarea virtuţilor. Cu cea mai mare părere de rău constatăm că râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.

Dacă nu suntem însă în stare să ne mântuim în primul chip, să alegem pe cel de-al doilea, pasiv, care constă în faptul de a ne smeri şi de a răbda necazurile care ne cuprind în ciuda voii noastre.

 Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis – să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase , să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – „piatra filozofală” a rămas un vis neîmplinit. Însă ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi care năzuiesc spre Dumnezeu; care  cu sinceritate  însetează după mântuire. Ei au prefăcut şi prefac totul în aur prin „piatra filozofală dată nouă de Hristos. Această „piatră filozofală” se numeşte smerenie şi răbdare.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!”(Matei 5, 3)? Ele  se tâlcuiesc: fericiţi sunt aceia care pe toate în viaţă le primesc  cu smerenie: şi bucuriile, şi necazurile, şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi  ofensele; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Prin smerenia lor, ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei.

Ce înseamnă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre(Luca 21, 19)? Ele se tâlcuiesc astfel: creştini, voi puteţi să dobândiţi „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia metalele cele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi  duhovniceşti, cum sunt: iertarea ofenselor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, suportarea blândă a diferitelor observaţii, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

 Smerenia şi răbdarea  prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface ispita în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te  Proniei dumnezeieşti, suportă greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Aceasta este iubirea  de osteneală duhovnicească.

Iată, astfel trebuie să ne ostenim întotdeauna în grădina vieţii duhovniceşti şi mai cu seamă în Postul Mare! Atunci vom ieşi  din această viaţă cu bogate izbânzi duhovniceşti. Cine este certat cu cineva şi nu vrea să-l ierte, acela este leneş. El nu vrea să prefacă jignirile în aur. Cine este în stare să postească şi nu doreşte este leneş duhovniceşte. Acela nu doreşte să prefacă ispitirea mâncării de dulce în aur. Cel ce este păgubit material şi nu doreşte să suporte  aceasta cu blândeţe, acela este plin de lenevire duhovnicească. El nu doreşte să prefacă paguba în aur.

Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate fi prefăcută în aur duhovnicesc curat, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Sfinţii au dovedit aceasta de mii de ori. E nevoie doar de iubire de osteneală duhovnicească. Sufletul celui iubitor de osteneală luminează asemenea securii ce străluceşte când este pusă la lucru. Lenevirea este rugina duhului. Mai bine este să te toceşti decât să rugineşti. Căci daca te toceşti poţi să te ascuţi din nou. Însă dacă rugineşti,  pe de-a-ntregul vei pieri. Rugina înseamnă moarte.

Doamne, duhul trândăviei nu mi-l da mie!...

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Au şi cărţile destinul lor: „am respirat libertate prin cărţi!”

„Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare?”

Părintele Justin Pârvu

 - Părintele Grebnea  spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Sfântul Augustin, o ediţie în limba franceză...Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate  mai periculoase decât oamenii?

 - Se putea, dar numai prin minuni...

 - Apoi spune că a învăţat-o pe de rost...

 - Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul  exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul n-a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam[...] Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.

 - Poezia v-a salvat...?

 - Ne făcusem  o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.[...] Or, ei nu s-au gândit că mai există şi cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai exista gândurile, răbdarea, educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului...! „Ce facem azi?” ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul acela agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el de la răsadul roşiei până la răsadul sfeclei.[...] Toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat noţiuni de bază de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră...

 - Era o adevărată facultate... Mai ceva decât o facultate...

 - [...] vreau să vă mai spun cum  veneau cărţile acestea în închisoare. Este foarte interesant. Erau oameni care ieşiseră din puşcărie, dar care urmau să reia detenţia, pentru că erau urmăriţi, ştiau că li se dădea drumul doar ca să fie inculpaţi din nou. Ei bine,  ce făceau ei înainte de a fi arestaţi din nou? Îşi căptuşeau hainele cu fascicule din Noul Testament sau cu Psaltirea sau cu alte cărţi de mare importanţă pentru om în general. Unul îşi lua pe Sfântul Augustin, altul îşi lua Noul Testament sau alte cărţi, după cum considera el că trebuie să studieze, să se hrănească , să ajute şi pe ceilalţi. La un moment dat se găseau în temniţa aceasta cărţi care circulau mai ceva ca oamenii.

 - Era vorba de oameni-cărţi, de oameni-bibliotecă...

 - Da, biblioteca o ştiai acolo, la locul ei, în celulă, la cutare... De asta anunţam pe tot traseul  acesta al celulelor , prin semnalele noastre secrete, în alfabetul morse. Vedeţi că în celula noastră sunt atâtea cuvinte în limba germană, atâtea în franceză, atâtea în italiană, atâta filozofie, atâta teologie, atâta geografie, atâta istorie...! [...] Astfel toate celulele erau adevărate şcoli, săli de studiu, citeam şi învăţam ştiind că astfel puteam să rezistăm , să înfrângem vremurile şi condiţiile în care ne aflam. Bine, totul era la nivel de puşcărie, să nu-şi imagineze cineva că  stăteam să studiem ca la biblioteca Academiei...

 - Aveţi obsesia cărţilor, am văzut în multe dintre ieşirile dvs. publice că îi îndemnaţi pe oameni să citească.

 - Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forţa, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce am fi vorbit între noi , dacă n-am fi avut cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme...Acum nu mai citesc nimic, din păcate. Am uitat toate Acatistele, toţi psalmii, toată Biblia, Noul Testament... Cum am intrat în libertate le-am avut la îndemână şi n-am mai avut timp de ele, am crezut că e mai bine să fiu în relaţie cu oamenii şi mai puţin cu cărţile.”

Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005, paginile 99-103.

Pentru a lupta împotriva trândăviei care ne ameninţă, să recurgem şi la cărţile duhovniceşti, despre care Părintele Justin ne învaţă că ne ajută să respirăm liber nu doar în condiţii de privare de libertate, ci şi de robie a patimilor. Cărţile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi îi ajută omului căzut să se ridice din temniţa în care l-au închis patimile sale.

Mintea celui trândav este atelier al diavolilor...”(III)

„Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele."

Trândăvia(Capitolul 3)

Pe primul loc între păcate, Sfântul Efrem aşează trândăvia. Oricine ştie ce este trândăvia – starea de zădărnicie. Când duhul zădărniciei – starea sufletească de lenevire şi de trândăvie – cuprinde sufletul, diavolul se foloseşte de această lipsă de ocupaţie cu lucruri folositoare a omului ca să-i îndrepte gândurile către rău. Nu în zadar în popor se spune că lenea este maica tuturor păcatelor. Cel ce nu are nimic de lucru începe să săvârşească ceea ce nu  trebuie. Că multă răutate a învăţat(pe am) lenevirea(Isus Sirah 33, 32) – citim în Sfânta Scriptură.

Trândăvia se manifestă  atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deşarte, în băutură, jucând table ori cărţi, ori în nesăvârşirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovnicească constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăinţă cu săvârşirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăţiei materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogăţirea în vicii.

Trândăviei i-au fost adresate asprele cuvinte ale  Sfântului Apostol Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!(II Tesaloniceni 3, 10). Leacul împotriva trândăviei este munca. Osteneala trupească este folositoare existenţei noastre fizice, iar osteneala duhovnicească este  de neapărată importanţă duhovnicească după dreptar şi pentru veşnica noastră mântuire.

 Postul cel Mare este o perioadă deosebit de prielnică pentru lupta cu lenevirea. Aceasta este perioada vlăguirii păcatului în trup şi a silirii de sine spre a pune bun început duhovnicesc. Nicicând omul nu poate să se zidească cu atâta binecuvântare ca în perioada Postului Mare. Cântările de umilinţă din biserici deşteaptă sufletul din somnul păcatelor, îndemnându-l către pocăinţă, aducându-i aminte de înfricoşătoarele  pedepse pentru păcate, aprinzând în el dorinţa de a se îndrepta; îl însufleţesc către înălţimi şi-l avântă către o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, rugăciunile bisericeşti din Postul Mare îl predispun pe om  către nevoinţa duhovnicească. Şi, chiar numai pe aceasta dacă o dobândim, este deja un mare câştig pe drumul îndreptării de sine. Numai osteneala duhovnicească ne poate îmbogăţi cu nepreţuitele comori ale virtuţilor. Într-adevăr, fără ajutorul harului dumnezeiesc nu se poate obţine nimic bun, dar nici fără contribuţia noastră Dumnezeu nu poate să ne „bage pe gât” ceva bun. Dacă asemănăm harul lui Dumnezeu cu  ploaia, fără de care sămânţa de grâu nu ar putea nici să încolţească, nici să răsară şi nici să dea rod, atunci trebuie să asemănăm munca omenească cu ogorul de arat şi de semănat, fără de care nu este cu putinţă să nădăjduim într-o bună recoltă.

Ştiind că osteneala duhovnicească ne îmbogăţeşte în virtuţi şi ne apropie de Dumnezeu, diavolul ne insuflă lenea – ce pare la prima vedere un lucru foarte nevinovat şi nevătămător. Şezi, căci nimic rău nu faci! Ce păcat este în asta? Nu este oare aceasta, în orice caz, mult mai bine decât a săvârşi nelegiuiri?  Astfel gândesc mulţi oameni, însă ei  nu au dreptate. Nesăvârşind nimic, tu deja săvârşeşti păcatul, pentru că încalci porunca cea dintâi a lui Dumnezeu – porunca de a munci – dată lui Adam în Rai chiar mai înainte de a porunca de a se păzi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În Biblie citim că Dumnezeu a poruncit lui Adam, îndată după crearea lui, să se ostenească, lucrând şi păzind grădina Edenului( vezi Facerea 2, 15[„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”])

Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele. Mintea celui trândav este atelier al diavolilor, în care se făuresc planurile viitoarelor căderi ale celui leneş  şi în care omul singur îşi împleteşte laţurile viciilor  cu care, mai devreme sau mai târziu se va înfăşura. Nu întâmplător lenea este enumerată printre  cele şapte păcate de moarte. De la nevoitorii egipteni de demult ne-a rămas  o înţeleaptă apoftegmă:

„Monahul care lucrează este ispitit de un singur demon, iar cel care pierde vremea în zadar este înconjurat de o mulţime fără de număr de demoni”.

Nu din nelucrare oare mulţi oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deşert, rod al cugetării deşarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, la privirea curioasă către păcate străine, şi astfel  îşi neglijează propriul suflet. Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul şi mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare aceasta este păcat?”  Nu, nu este păcat dacă vorbiţi despre lucruri nevinovate, şi cu atât mai mult dacă vorbiţi lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeţi cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeţi la  convorbiri necuviincioase. Fiecare urmăreşte să iasă în evidenţă cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăţie. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăţiei. După aceea, încep îndată bârfirile despre cineva care nu este prezent şi se ajunge, de la cele mai nevinovate discuţii, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de toate acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtăşim gânduri şi impresii! Gânduri şi impresii pot fi împărtăşite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtăşiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad.  Şi de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit şi când a osândit. Aşa că este mai bine ca în timpul odihnei să nu te dedai deşertăciunii, din care se va naşte păcatul. Ci odihna ostenelii trupeşti umple-o cu lucrul cel duhovnicesc şi prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat. Însă lucrarea duhovnicească stă în rugăciune. Cea  mai potrivită în asemenea cazuri este Rugăciunea  lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Iar dacă prietenii tăi, observând că te îndepărtezi de ei, încep să râdă de tine,  şi să te batjocorească, nu te tulbura! Mai bine să suporţi batjocura falşilor prieteni decât, pentru josnicia de a plăcea oamenilor, să săvârşeşti păcate înaintea lui Dumnezeu. Niciunde în Scriptură Dumnezeu nu ne îngăduie, pentru plăcerea oamenilor, să păcătuim. Când te îndeletniceşti cu virtutea, iar cei necuraţi observă şi râd pe faţă de tine, atunci îngerii în chip nevăzut se bucură de tine. Preferă să fii în părtăşie cu Dumnezeu decât, făcând pe placul oamenilor, să fii în părtăşie cu diavolul. Către cea din urmă părtăşie te conduc grăirea deşartă, grăirea de lucruri necurate şi grăirea de rău. Dacă doreşti să fii credincios lui Dumnezeu şi cucernic, dispreţuieşte părerile oamenilor cele pervertite şi cugetă la dumnezeiasca învăţătură, exprimată atât de bine de cuvintele Sf. Ap. Iacov:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima , cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: ...să  ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii(Iacov 1, 26-27).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.