Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - V -

În toată vremea vieţii sale monahale, cuviosul Varsanufie a părăsit Optina doar de câteva ori – numai sub ascultare. În anul 1910, fiind sub ascultare, a mers la gara Astapovo pentru a-şi lua rămas bun de la Lev N. Tolstoi, care era pe patul de moarte.[...] În anul 1912 cuviosul Varsanufie este numit conducătorul Mănăstirii Teofania din Vechiul Golutvin. Cei ce l-au numit, neţinând cont de marile daruri duhovniceşti ale stareţului, s-au arătat nemulţumiţi de activitatea lui : din cauza reclamaţiilor şi a denunţurilor, el a fost îndepărtat de la Optina. Cu smerenie a cerut să fie lăsat în schit pentru a trăi în linişte şi s-a rugat sa i se dea voie sa rămână chiar şi în calitate de simplu frate.

Trecând cu bărbăţie peste necazul despărţirii de Optina iubită, stareţul a început să lucreze pentru bunăstarea mănăstirii ce îi fusese încredinţată şi care se afla într-o cumplită neorânduială şi paragină. Şi, la fel ca înainte, mulţimea de oameni năvălea la cuviosul Varsanufie pentru ajutor şi mângâiere, deşi era istovit din cauza nenumăratelor boli, care îl chinuiau, îi primea pe toţi, fără excepţie, vindeca bolile lor sufleteşti şi trupeşti, îi învăţa şi-i îndruma pe calea cea strâmtă si dureroasă, dar în acelaşi timp mântuitoare. Aici, în Vechiul Golutvin, s-a săvârşit o minune a vindecării unui tânăr surd : « Boala cea cumplită este urmarea păcatului greu, săvârşit de tânăr în copilărie », i-a explicat stareţul mamei lui nefericite şi a şoptit ceva la urechea celui surd. « Batiuşka, dar el nu vă aude – a strigat mama care si-a pierdut cumpătul – căci el este surd ». « Pe tine nu te aude – a răspuns stareţul – dar pe mine mă aude » ; şi iarăsi a rostit ceva în şoaptă la urechea tânărului. Ochii acestuia s-au mărit de groază şi cu umilinţă a dat din cap... După spovedanie, cuviosul Varsanufie l-a împărtăşit şi boala l-a părăsit pe cel chinuit.

Stareţul a cârmuit mănăstirea mai puţin de un an. Suferinţele lui din timpul bolii dinainte de moarte au fost cu adevărat muceniceşti. Refuzând ajutorul doctorului, a spus numai : « Lăsaţi-mă, sunt deja pe cruce... » Stareţul s-a împărtăşit în fiecare zi.

În ziua de 1/ 14 aprilie în anul 1913, şi-a predat cinstitul lui suflet în mâinile Domnului. Cuviosul părintele nostru Varsanufie a fost înmormântat la Optina, în rând cu părintele său duhovnicesc şi învăţătorul său, cuviosul Anatolie cel Mare.

Din volumul : Stareţul Varsanufie de la Optina. Moştenire duhovnicească, capitolul 2.

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - IV -

Cuviosul Iosif de la Optina

Schitul de maici Şamordino

“Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »

... Cum s-a apropiat de schitul Optina, o femeie care se afla în « hibarca » stareţului Ambrozie pe neaşteptate a spus cu bucurie :

- A venit Pavel Ivanovici.

- Într-adevăr, slavă lui Dumnezeu, a răspuns liniştit stareţul Ambrozie...

Tot aici, în « hibarcă », a şi auzit Pavel Ivanovici cuvintele cuviosului, care l-au uimit : « Să veniţi după doi ani şi vă voi primi ». După ce au trecut doi ani, colonelul Plihankov şi-a dat demisia. A ajuns la Optina în ultima zi a termenului stabilit de către cuvios, însă stareţul nu se mai afla printre cei vii.

Pe 10 februarie, în anul 1892, Pavel Ivanovici a fost primit în obştea schitului Sf. Ioan Botezătorul şi îmbrăcat în rasă. Timp de trei ani a mers în fiecare seară să vorbească cu stareţii : la început a mers la cuviosul Anatolie, iar apoi la cuviosul Iosif.

După un an, pe 26 martie 1893, în Postul Mare, fratele Pavel a fost tuns rasofor, iar în luna decembrie a anului 1900, după boală, a fost tuns călugăr cu numele Varsanufie ; pe 29 decembrie 1902 a fost hirotonit diacon, iar pe 1 ianuarie în anul 1903 a fost hirotonit ieromonah.

În anul 1903, cuviosul Varsanufie a fost numit ajutorul stareţului şi în acelaşi timp duhovnicul schitului de maici Şamordino şi a rămas aşa până la începutul războiului cu Japonia[...] cuviosul Varsanufie, ca ascultare, a fost trimis pe front : acolo i-a spovedit, i-a împărtăşit pe cei răniţi şi i-a îngropat pe cei morţi şi el însuşi a fost supus de multe ori primejdiei morţii. După sfârşitul războiului, cuviosul Varsanufie s-a întors la slujirea de duhovnic. În anul 1907 a devenit egumen şi a fost numit conducatorul schitului. În această vreme, renumele lui se răspândise deja în toată Rusia[...].

Ca într-un port mântuitor veneau mulţimile de oameni în binecuvântatul schit al Optinei la cuviosul Varsanufie.

Pentru vindecarea nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor chinuite şi istovite de păcat şi căutau răspuns la întrebarea : cum să trăiască pentru ca să se mântuiască ? El vedea sufletul omului şi prin rugăciuni i se dezvăluiau lucrurile cele mai tainice din om, iar aceasta îi dădea posibilitatea să-i ridice pe cei cazuţi, să îi îndrepte de pe drumul greşit pe cel adevărat, să vindece bolile lor cele sufleteşti şi trupeşti şi să alunge demonii. Darul clarviziunii lui se arăta cu deosebire în timpul Tainei Spovedaniei săvârşite de el. S. M. Lopuhina a povestit cum, sosind la Optina pe când avea şaisprezece ani, a mers în « hibarcă », unde primea stareţul femeile. Cuviosul Varsanufie a văzut-o, a chemat-o la spovedanie şi acolo i-a redat toată viaţa ei, an după an, greşeală după greşeală, arătând nu numai datele exacte la care au fost săvârşite, ci şi numele oamenilor care au avut legătură cu ele. După ce a terminat această mărturisire înfricoşătoare, a poruncit: “Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »

Citiţi şi :

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiiVARSANUFIE

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiIOSIF

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#viiiAMBROZIE

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - III -

Optina azi

La vârsta de nouă ani, Pavluşca a intrat la liceu. După ce a terminat liceul, nu totul a curs lin pentru Pavel Ivanovici.

În anul 1870 a început să studieze la Şcoala Militară din Orenburg, apoi a terminat cursurile de ofiţer de stat major în Petersburg.

Stareţul niciodată nu s-a lăsat pradă amintirilor despre şcoala militară, despre cursurile de ofiţer sau despre războiul din Turkestan(cu excepţia momentului când, în şcoala pentru viitorii ofiţeri de cavalerie, el a fost dus la potcovar şi i s-a arătat cum sunt făcute potcoavele). Din 1870 până în 1880 viaţa lui şi-a petrecut-o în Orenburg, apoi în Kazan, apoi în Petersburg şi iarăşi în Kazan, unde, după cursurile de ofiţeri, a fost numit ofiţer de stat major al cartierului militar din Kazan. În scurt timp a devenit comandantul diviziei de mobilizare. Treptat, s-a ridicat în rang şi la sfârşitul anului 1880 era deja colonel.

În Orenburg a locuit cu mama şi mătuşa lui(tatăl lui murise în vremea aceea, însă anul morţii lui rămâne necunoscut). Pavel Ivanovici încă nu se gândea la intrarea în mănăstire ; dimpotrivă, îşi închipuia că « este cumplit de plictisitor – acolo sunt numai ridichi, untdelemn şi metanii ». Însă el fusese deja chemat. Deseori neobservat, însă uneori foarte clar, Domnul l-a îndrumat cu precizie spre mănăstire ; de aceea ofiţerul Pavel Ivanovici Plihankov avea numeroase « ciudăţenii ».

Drumul lui spre mănăstire a fost lung şi nu prea uşor., petrecând în lume 46 de ani- cea mai mare parte din viaţa lui. A fost în corpul de cadeţi şi în serviciul militar, având o carieră strălucitoare. A putut să dobândească toate bunătăţile lumeşti. Şi... s-a lepădat de toate. Colegii şi cunoscuţii lui nu au putut nicicum să înţeleagă : ce « cusur » exista în colonelul zvelt şi frumos, a cărui înfăţişare întreagă răspândea o uimitoare nobleţe lăuntrică ? Nu voia să se căsatorească şi fugea de baluri şi de ospeţe, la fel ca şi de celelalte desfătări lumeşti. S-a întâmplat să meargă la teatru, dar şi la acela a renunţat.

Era un ofiţer tânăr, iar colegii lui îşi petreceau viaţa în dezmăţ şi desfătări, însă el îşi apropia viaţa de un mare ascetism. Camera lui amintea de chilia unui călugăr : cu mobilierul ei simplu, cu ordinea ei şi cu mulţimea de icoane şi de cărţi.[...]

Printre altele au existat momente importante pe drumul lui Pavel Ivanovici către părăsirea celor din vale şi urcarea pe munte. Într-un fel, chiar picioarele lui l-au condus la o mănăstire mică şi saracă cu hramul Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Acolo i-a plăcut să se roage la moaştele Sfântului Varsanufie din Kazan şi a stat multe ceasuri la racla sfântului în biserica mănăstirii.

Gândul pentru mănăstire la speriat la început, iar plecarea la mănăstire i se părea un lucru imposibil, însă treptat a crescut hotărârea de a părăsi lumea. Ii mai rămăsese doar să aleagă mănăstirea în care să pună început bun vieţii monahale. În timpul acestor şovăieli, a ajuns în mâinile lui Pavel Ivanovici o revistă duhovnicească, iar în ea a găsit un articol despre schitul Optina şi despre cuviosul stareţ Ambrozie. [Despre viaţa lui la : http://www.geocities.com/levitki/ghidul/ambrozie.htm http://ro.orthodoxwiki.org/Ambrozie_de_la_Optina]

Imagini de la:

http://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Optina

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - II -

Părintele Varsanufie îşi amintea că în vremea aceea îi plăcea foarte mult viaţa Sf. Malchus, care este pomenit în ziua de 26 martie. După ce a citit această viaţa, tatăl lui i-a spus că Domnul îl scapă de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi pe cel care Îl iubeşte pe El. Mai târziu, când părintele Varsanufie a ajuns la Optina, a fost tuns rasofor chiar în acea zi de 26 martie. Sfântul Malchus, care era călugăr sirian, a plecat din mănăstire pentru a săvârşi un lucru bun – acela de a vinde averile părinţilor lui după moartea lor şi de a împărţi banii celor săraci. Stareţul mănăstirii a încercat sa îl sfătuiască să nu facă acest lucru, spunându-i să nu se ducă în lume, prevenindu-l şi zicându-i că acestea sunt uneltirile diavolului şi că, dacă s-ar duce, lucrurile nu s-ar sfârşi cu bine. Malchus a plecat şi pe drum a fost luat prizonier de tâlharii lui Saracen, cu care a petrecut mulţi ani, muncind pentru un stăpân nemilos şi căindu-se pentru neascultarea lui faţă de stareţ. ; Şi Domnul, pentru suferinţa şi pentru credinţa lui deplină în El, l-a izbăvit în chip minunat de robie şi l-a întors în mănăstirea lui dinainte.

Uimitoare scene erau zugrăvite în imaginaţia băieţaşului Pavel – îşi închipuia deşertul galben şi fierbinte, prin care îşi târau picioarele fugarii istoviţi, Malchus şi o femeie sclavă, care l-a implorat să o ducă la orice mănăstire(ea scăpase împreună cu el). În spatele lor, apropiindu-se din ce în ce mai mult, veneau călare pe cămile Saracen şi slujitorul lui – ei îi văzuseră deja pe fugari şi cu bucurie răutăcioasa le pregăteau o execuţie nemiloasă...Fugarii s-au ascuns într-o peşteră, iar slujitorul lui Saracen a intrat în ea cu o sabie în mână ; se părea ca nu există scăpare pentru sărmanii svlavi...Însa deodată, din înunericul peşterii, a sărit o leoaică uriaşă şi tâlharul a fost rupt în bucăţi într-o clipă. Stăpânul lui, crezând că se ducea o luptă în peşteră si că trebuia să-l ajute pe slujitorul lui, a alergat înăuntru şi, de asemenea, a fost sfâşiat de colţii fiarei. Însă leoaica nu s-a atins de fugari. Ei s-au urcat pe cămilele, în ale căror curele au găsit mâncare şi apă şi, după ce au scăpat, au mers mai departe...Acum erau aproape de Antiohia. Malchus s-a întors la mănăstirea lui după ce, mai întâi, a dus-o pe femeie la o mănăstire de maici. Domnul i-a mântuit. « Nu », gândea probabil tânărul, « dacă ei voi avea de gând să ajung monah, niciodată nu voi face neascultare faţă de stareţ şi niciodată nu voi pleca din mănăstire pentru treburi lumeşti. »

Imagini de la :

http://www.mainlesson.com/display.php?author=langm&book=saints&story=malchus

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913)

Stareţul Varsanufie de la Optina

Icoana Maicii Domnului din Kazan

Cuviosul părintele nostru Varsanufie, care în lume s-a numit Pavel Ivanovici Plihankov, s-a născut în Samara pe 5 iulie în anul 1845. Aceasta este ziua pomenirii Sfinţilor Athanasie de la Muntele Athos şi Serghie de la Radonej, unii dintre cei mai mari monahi. El dintotdeauna l-a considerat pe Sf. Serghie ca fiind protectorul său. Mama băiatului, al cărei nume era Natalia, a murit în timpul naşterii lui, iar el a rămas în viaţă datorită Tainei Botezului, care a fost savârşită imediat de către preot. Tatăl lui, Ivan, se trăgea din cazacii din Orenburg, care, oricum, nu se mai ocupau cu agricultura de mult timp, ci se ocupau cu negustoria. Străbunicul şi bunicul Stareţului fuseseră foarte bogaţi. Aproape toate casele de-a lungul Străzii Cazan, care se întindea de la Râul Samara până digul de pe Volga, aparţineau familiei Plihankov. Pe această stradă era o catedrală închinată icoanei din Kzan a Maicii Domnului, numită « Vechea Catedrală » de către enoriaşii evlavioşi. Familia Plihankov se afla printre enoriaşi de vreme ce fiecare membru al ei era credincios. Ei ajutau foarte mult biserica cu bogăţia lor şi socoteau că familia lor se află sub ocrotirea deosebită a icoanei din Kazan a Maicii Domnului.

Samara

Mama băiatului, al cărei nume era Natalia, a murit în timpul naşterii lui, iar el a rămas în viaţă datorită Tainei Botezului, care a fost savârşită imediat de către preot. Tatăl lui, Ivan, se trăgea din cazacii din Orenburg, care, oricum, nu se mai ocupau cu agricultura de mult timp, ci se ocupau cu negustoria. Străbunicul şi bunicul Stareţului fuseseră foarte bogaţi. Aproape toate casele de-a lungul Străzii Cazan, care se întindea de la Râul Samara până digul de pe Volga, aparţineau familiei Plihankov. Pe această stradă era o catedrală închinată icoanei din Kzan a Maicii Domnului, numită « Vechea Catedrală » de către enoriaşii evlavioşi. Familia Plihankov se afla printre enoriaşi de vreme ce fiecare membru al ei era credincios. Ei ajutau foarte mult biserica cu bogăţia lor şi socoteau că familia lor se află sub ocrotirea deosebită a icoanei din Kazan a Maicii Domnului.

Mama lui Pavel a murit, însă băiatul nu a rămas orfan. Tatăl lui s-a căsătorit a doua oară şi în persoana mamei vitrege Domnul i-a trimis copilului o îndrumătoare adânc credincioasă, cu sufletul foarte bun, « asttfel încât ea a înlocuit-o întrutotul pe mama mea ; şi poate că nici propria mamă nu ar fi putut sa-mi dea o asemenea educaţie », îşi amintea stareţul. Ea se numea Natalia, exact ca mama cea răposată a lui Pavluşca. Şi Pavluşca a fost, din fragedă pruncie, un ortodox adevărat. El mergea împreună cu mama lui( căci aşa o numea pe mama cea vitregă) la biserică, se împărtăşea cu Sfintele lui Hristos Taine şi acasă citea împreună cu ea pravila de rugăciuni şi, de asemenea, destul de des, canoanele şi acatistele. La vârsta de cinci ani, el a început să ajute preotul în altar şi adesea îi auzea pe oameni prezicând : « Tu vei fi preot ! ».

Părintele Varsanufie întotdeauna şi-a amintit cu duioşie de copilăria lui. [...]. Stareţul a avut o copilărie liniştită şi fericită : « În zilele de sărbătoare, tatăl meu citea de obicei, cu voce tare viaţa unui sfânt, până la cină », îşi amintea stareţul[...]

« Tată, îi spuneam, eu vreau să fiu sfânt. Numai că m-ar durea să intru întru-un cuptor sau într-un cazan cu plumb topit !

- Se poate să devii sfânt şi pe alte căi.

- Cum ?

- Nu am timp să vorbesc cu tine acum » - răspundea tatăl meu şi continua să citească. Îmi amintesc cum se aprindea sufletul meu datorită acelei lecturi. Pe atunci eram înca tânăr şi sufletul meu era curat. Acea lectură a avut o mare însemnătate pentru viaţa mea de mai târziu ».

Din volumul : Stareţul Varsanufie de la Optina. Moştenire duhovnicească.

Surse :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Samara_(ora%C5%9F)

http://www.care2.com/c2c/groups/disc.html?gpp=11877&pst=1249173

http://logos.md/?m=20090721&cat=48

Mănăstirea Crişan

Ţara Zarandului adăposteşte numeroase biserici şi mănăstiri, cum este cea de la Crişan, datând din secolele XIV-XV, Acceptarea Reformei religioase de către familiile nobiliare de origine româneasca de la Ribiţa, Nemeş, Ribiczei şi Brad, a obligat majoritatea covârşitoare a credincioşilor ortodocşi din satele Ribiţă şi Vacă( azi Crişan), rămaşi fără biserică, să-şi construiască propriul aşezământ religios. Ei au ridicat astfel, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Mănăstirea Vaca, fiind sprijiniţi material de unii domni ai Ţării Româneşti, în special de Mihai Viteazul, şi de obştea Mănăstirii Prislop, de care aparţinea. Viaţa monahală s-a desfăşurat continuu pe parcursul sec. al XVII-lea şi în prima parte a secolului următor, aşa cum atestă documentele şi cercetările arheologice. Deşi reparată în 1759, nu va mai supravieţui mult timp, o menţiune din 1772 o aminteşte doar ca obiect de patrimoniu imobiliar. Încetarea vieţuirii în mănăstire pare să fi avut legătură cu o alunecare de teren care a ruinat biserica. Reluarea vieţii monahale pe această vatră s-a petrect în 1992, cu sprijinul Protopopiatului Ortodox din Brad şi al locuitorilor din satul Crişan. Obştea a fost alcătuită de către câţiva monahi din Munţii Apuseni, sub conducerea Stareţului Visarion Neag.. În scurt timp a fost ridicată biserica de piatră cu hramul « Naşterea Maicii Domnului », altarul de vară cu hramul « Izvorul Tămăduirii », chiliile şi anexele gospodăreşti. Prin ctitorirea Mănăstirii Crişan, Ţara Zarandului şi-a sporit tezaurul ei spiritual.

Sursa imaginii :

www.episcopiaslatinei.ro/.../

Mai multe despre Mănăstirea Crişan la:

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/68016-manastirea-crisan-vaca

Dumnezeu şi neamul meu

Mănăstirea Crişan

Episcopia Aradului şi a Hunedoarei

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "...Domnul trimite ostenitorului Său duhul răbdării..."

Miercuri[I Cor. 10, 12-22 ; Mt. 16, 20-24]. Atunci când Sfinţii Apostoli L-au mărturisit pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, El a zis că « se cuvine... să pătimească... şi să fie ucis”. Lucrarea Sa era gata, rămânea numai să fie desăvârşita prin moartea pe cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa sporirii duhovniceşti a creştinului. Câtă vreme el se mai luptă cu patimile, vrăjmaşul încă trage nădejde să-l mai ducă cumva în ispită ; însă când patimile se potolesc şi vrăjmaşul nu mai are de acum putere să le aţâţe, el stârneşte ispite din afară : tot felul de prigoniri nedrepte, şi încă dintre cele mai anevoie de îndurat ; se străduie să insufle gândul : « De ce să te osteneşti şi să te lupţi ? Oricum n-ai niciun folos din asta. ». Însă atunci când el se pregăteşte în acest chip să vină cu război din afară, Domnul trimite ostenitorului Său duhul răbdării, şi, mai înainte ca vrăjmaşul să reuşească a pricinui vreun necaz, însufleţeşte inima lui să fie gata a primi tot felul de patimi şi neplăceri, iar vrăjmaşului nu-i reuşeşte vicleşugul. După cum Domnul a spus despre Sine că « se cuvine să pătimească », şi aceştia încearcă o anumită însetare de patimi ; şi atunci când ele vin, le întâmpină cu bucurie ; le sorb aşa cum soarbe însetatul apa răcoroasă.

"Dumnezeu ne-a poruncit să răbdăm mustrările şi supărările de la orice om prin care va îngădui să vină acestea asupra noastră"

Aproapele

Îmi scrii, stimată E. A., că este bolnavă C. şi îţi este frică să nu se îmbolnăvească şi mai mult. Boala trupească nu înseamnă nimic, ci trebuie să ne păzim să nu rămână netămăduite neputinţele sufleteşti, iar tu nici măcar nu vrei să-şi primească leacul prin doctorii menite acelor boli. Tu eşti mândră şi pe ea vrei s-o întăreşti întru aceeaşi ; nu vrei ca ceilalţii să se poarte grosolan cu dânsa şi te îngrijorezi că o vor conduce nişte bădărani neciopliţi, care, după părerea ta, sunt mai prejos decât dânsa. Dacă ai şti cât m-ai mâhnit prin aceasta! Ucenica cui eşti tu? Hristos a fost smerit şi nouă ne-a poruncit să ne învăţăm de la Dânsul a fi smeriţi şi blânzi, iar tu socoteşti pe alţii mai prejos decât dânsa ; aceasta este învăţătura potrivnicului şi iată că tu singură îi dai mândria ca şi chezăşie. Trebuie să-i inspiri faptul că este mai rea decât alţii şi, dacă s-ar socoti aşa, atunci ar fi mai mare înaintea Domnului. Dumnezeu ne-a poruncit să răbdăm mustrările şi supărările de la orice om prin care va îngădui să vină acestea asupra noastră, iar tu judeci : că aceştia sunt mai prejos decât ea, că sunt bădărani, dar poate că ei sunt mari înaintea lui Dumnezeu ? Văd că nu ai nicio idee despre viaţa duhovnicească, dacă îi vezi pe ceilalţi în felul acesta. Aici nu sunt nici nobili, nici negustori, nici ţărani, ci toţi sunt fraţi şi surori întru Hristos şi ultimul va fi cel dintâi, iar cel dintâi, ultimul.(Cuviosul Macarie, 24, Vol. 6, pp. 309-310)

Din Filocalia de la Optina, paginile 34-35.

Icoana Cuviosului Macarie:

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/08/24/sfantul-macarie-de-la-optina-copiii/

Iată oglindă nemincinoasă în care să ne privim chipul sufletesc şi apoi să ne întrebăm dacă avem ceva duhovnicesc în noi ! Ca să sporim în smerita cugetare. Pe câţi dintre semenii noştri nu îi socotim cu trufie « mai prejos » decât noi sau decât prietenii noştri ? Ce fel de răspuns Îi vom da lui Hristos, care ne-a învăţat să fim blânzi şi smeriţi cu inima, nu plini de sine şi aroganţi ?