Cei 44 de mucenici de la Miercurea-Ciuc

Lagărul de la Miercurea-Ciuc

« Începând din martie 1938 au fost aduşi aici peste două sute de oameni, arestaţi la ordinul regelui Carol al II-lea imediat după instaurarea dictaturii regale. În câteva zile clădirea a fost înconjurată cu opt rânduri de sârmă ghimpată, s-au instalat posturi de observaţie şi gărzi permanente. Aşa a luat fiinţă lagărul de la Miercurea-Ciuc.

Prizonierii – în majoritate intelectuali străluciţi -  au transformat în scurtă vreme lagărul în Universitate. Prelegerile  despre naţionalism şi Ortodoxie ale profesorului Nae Ionescu, incursiunile filosofice ale  lui Mircea Eliade, conferinţele despre literatură ale lui Radu Gyr au hrănit timp de  mai multe luni sufletele deţinuţilor de la Ciuc, alături de  rugăciunea ce se făcea neîntrerupt. »

***

În toiul nopţii, 44 de oameni au fost strigaţi de pe listă de un ofiţer. Li s-a cerut să se pregătească de plecare în alt lagăr. Odată ieşiţi în curte, au fost executaţi :

Iordache Nicoară(asist. univ.)       Miter Ion(student)

Biriş Ovidiu(avocat)                        Nuţiu Aurel(student)

Borzea Titus(student)                     Noaghea Virgil(student)

Buhai Vasile(funcţionar)                Pavelescu Alexandru(avocat)

Cioflec Marius(student)                 Popa Tiberiu(student)

Comjic Ştefan(student)                  Popescu Marian(student)

Coman C-tin Cozmin(student)    Popescu Anton(funcţionar)

Gheorghe Constantin(student)    Prodea Nicolae(muncitor)

Constantinescu Dumitru(medic) Rădulescu Virgil(ziarist)

Corbeanu Vasile(student)             Raicu Constantin(licenţiat)

Dobrin Liviu(medic)                      Stamate Eugen(student)

Doica Afilon(teolog)                       Stegărescu C-tin(licenţiat)

Ducaru Dumitru(subinginer)      Strugaru Nicolae(avocat)

Enescu Ion(funcţionar)                  Susai Vasile(licenţiat)

Felecan Vasile(muncitor)              Teodorescu Gh.(sculptor)

Filipov Vasile(student)                  Tiponuţ Gheorghe(elev)

Gârniceanu Florin(ofiţer)             Todan Coriolan(student)

Grama Iosif(student)                     Ungureanu Corneliu(licenţiat)

Benec Constantin(funcţionar)     Ursu Ion(student)

Macoveschi Ion(student)               Vasiliu Gh. Galus(ofiţer)

Micu Augustin(ing.)                       Vilmus Adam(muncitor)                               

Mincă Ilie(ofiţer)                            Zanache Petre(funcţionar)

Martiriul de la Miercurea-Ciuc

21/ 22 septembrie 1939

“Noaptea aceea fusese extrem de zbuciumată. Mai toţi avuseseră visuri îngrozitoare. Nicoară Iordache, cu chipul lui bun şi vorba blajină linişti pe cei din dormitorul său şi încheie cu obişnuita  sa încurajare : « O să fie bine ! »

La ora două noaptea, când unii aţipiseră, se aud desfăcându-se zăvoarele de la uşa principală, zornăit de chei, paşi grei tropăind pe coridoare, bătăi puternice în uşile dormitoarelor, însoţite de următoarea sinistră poruncă :

 - Sculaţi domnilor, c-au intrat ungurii în Ardeal şi trebuie imediat să evacuaţi  lagărul acesta şi să mergeţi o parte  la lagărul din Vaslui şi altă parte la lagărul din Bacău !

Nimeni însă n-a crezut în această sinistră înscenare, ci dimpotrivă şi-au întărit şi mai mult convingerea că ceasul suprem s-a apropiat. După ce fiecare şi-a făcut câte o rugăciune, au coborât în grabă cu bagajele în curte. De după sârme, de jur împrejurul lagărului, sclipeau baionetele soldaţilor, ca o limbă de pădure metalică şi vie.

După ce au coborât toţi în curte, sublocotenentul, tremurând de tulburare, a citit lista de 44 de băieţi ce urmau să facă parte din primul lot. Sub o foarte puternică pază jandarmerească au scos astfel  dintre sârme tot ce a avut lagărul mai bun, cele mai alese virtuţi româneşti, pe care ţara poate nu le va mai avea multă vreme.

Cei  rămaşi au fost urcaţi înapoi în dormitoare şi uşile ferecate din nou şi păzite de jandarmi. Totuşi au putut vedea de la ferestre cum toţi cei scoşi afară au fost opriţi în faţa comandamentului şi legaţi câte doi unul de altul.  După aceea a fost încins tot grupul cu nişte funii lungi. Când totul a fost gata, au fost coborâţi între jandarmi pe drumul în spirală ce se lasă prin tufiş spre şoseaua Odorhei-Ciuc.

(Aristide Lefa)

La vreo sută cincizeci de metri, pe nesimţite jandarmii au rămas tot mai în urmă şi când au ieşit într-un luminiş, din dosul unei tufe din dreapta, o mitralieră a început să verse foc într-o  rafală înspăimântătoare, căreia îi răspundeau ecouri prelungi de pe toate văile. Câteva vaiete înăbuşite şi grupul a început să se culce la pământ. Unii, în luptă cu moartea, zbătându-se, se  ridicau iar de la pământ, dar iarăşi îi culca mitraliera ucigătoare.  Se înălţau apoi alţii şi astfel la scurte intervale mitraliera s-a oprit şi iarăşi a început de vreo zece ori, timp de opt sau zece minute cât a durat îngrozitorul masacru.

***

Din tot grupul n-a mai rămas decât o grămadă de trupuri în agonie, încleştate, unele peste altele, brăzdate doar de râuleţe de sânge. Câte unul mai mişca mâna sau piciorul, sau, în suprema durere, se mai zbătea încă muşcând cu dinţii din ţărână.

După aceea călăii i-au dezlegat, aruncându-i prin noroi. În urmă s-au mai auzit  de patruzeci şi patru de ori câte două gloanţe de armă înăbuşite şi apoi iar tăcere.

A doua zi lumea din împrejurimi a fost adusă de autorităţi la locul îngrozitorului supliciu. Peste două zile, cei împuşcaţi  au fost aruncaţi într-o groapă comună în cimitirul unui sat din apropiere, numit Topliţa, douăzeci la un cap, douăzeci la altul şi patru deasupra.

+Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc

Editura Bonifaciu - 2009

Acatistul Sfinţilor Români din Închisori

“Condacul al 4-lea:

Înspăimântatu-s-au slugile satanei de dârzenia şi credinţa voastră, Sfinţilor, şi socotind să vă piardă, cu manie s-au pornit asupra voastră în temniţele de la Râmnicu Sărat, Miercurea Ciuc, Braşov şi Vaslui, şi în înfricoşătoarea "noapte a răzbunării" cu moarte de martiri v-aţi încununat, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Uneltirile celor fără de lege nicicum nu v-au îngrozit, vitejilor Mărturisitori, ci înţelegând că veţi fi ucişi, în curtea lagărului toţi aţi îngenuncheat şi în tăcerea nopţii rugăciunea "Tatăl nostru" cu umilinţă aţi rostit, apoi gloanţele au pornit potop asupra voastră, în vreme ce un preot întemniţat săvârşea în taină cea din urma slujba pentru voi şi pentru cei ce aveau să mai moară, pentru care noi vă lăudăm zicând:

Bucuraţi-vă, că la moarte cu Hristos aţi plecat.

Bucuraţi-vă, că neamului jertfă curată v-aţi dat.

Bucuraţi-vă, că s-au minunat călăii de a voastră purtare.

Bucuraţi-vă, că s-au cucerit de credinţa voastră cea tare.

Bucuraţi-vă, că gloanţele nemilos v-au secerat,

Bucuraţi-vă, că durere în urmă aţi lăsat.

Bucuraţi-vă, că trupurile vi le-au pus la răscruci.

Bucuraţi-vă, că v-au lăsat fără groapă şi cruci.

Bucuraţi-vă, cei ce şi după moarte aţi fost umiliţi.

Bucuraţi-vă, cei ce "trădători de ţara" aţi fost numiţi.

Bucuraţi-vă, fii ai unui neam răstignit.

Bucuraţi-vă, că sufletul prin dureri v-aţi sfinţit.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit! »

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii: Înnoirea râvnei dumnezeieşti(II)

„Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii.  Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii  monahale.”

Dacă reînnoiţi primul vostru entuziasm cu pilda sfinţilor asceţi, atunci putem nădăjdui că râvna voastră pentru viaţa monahală nu se va împuţina.

Însă orice veţi face va fi zadarnic dacă atât în viaţa personală sau în cea de obşte există ceva care stinge râvna voastră. Puneţi-vă canon în viaţă să vă îndeletniciţi  numai cu rucodelia, cu studiul şi cu rugăciunea. Să treceţi de la una la alta fără ca mintea voastră să fie  risipită de treburi lumeşti. Maicile care au călăuzit mai mult în mănăstire să le călăuzească pe cele mai tinere. Fiecare să se străduiască să găsească cea mai potrivită cale pentru a reuşi  îndeplinirea scopului vieţii monahale.

Mai mult decât toate să eviţi risipirea minţii care vine din  exterior şi amăgirea lăuntrică a cugetelor. Păziţi-vă a osândi pe cineva. Păstraţi între voi pacea, iubirea şi ascultarea necârtitoare.

Aşa cum nu putem încălzi o cameră care are ferestrele şi uşile deschise, aşa cum nu putem face focul cu lemne ude, la fel nu putem păstra în noi  flacăra râvnei duhovniceşti când în viaţa monahală nu ne nevoim în punctele pe care le-am amintit.

Să nu uităm niciodată unde duce sârguinţa sau nepăsarea în viaţa monahală. Aduceţi-vă aminte de parabola fecioarelor înţelepte  şi a celor neînţelepte şi gândiţi-vă unde au ajuns. Cele înţelepte şi sârguincioase au intrat în cămara nunţii, împreună cu mirele. Iar cele neînţelepte şi nepăsătoare au auzit înfricoşătoarele cuvinte: „pe voi nu vă ştiu”(Matei 25, 12)

Gândiţi-vă că vă aflaţi în faţa cămării dumnezeieştii nunţi şi că vi se spune „pe voi nu vă ştiu”. În felul acesta vă veţi întări duhul. Ceea ce  semănăm, aceea vom şi culege. Ce va răsări pe ogor dacă şănţuleţele lui nu vor fi stropite cu sudoare? Spini şi mărăcini, care vor fi aruncaţi în foc.

Odată un tânăr o necăjea mult pe mama lui, spunând:

 - Vreau să mă călugăresc. Vreau să merg la mănăstire ca să mă mântuiesc. Lasă-mă să mă duc. Lasă-mă să mă mântuiesc.

Mama lui încerca să-l întoarcă de la  o astfel de hotărâre:

 - Aşteaptă, aşteaptă, fiule, mai întâi să mor şi după aceea mergi unde voieşti.

Tânărul n-a ascultat-o şi a plecat. S-a dus la mănăstire. Şi se gândea că şi-a asigurat mântuirea. Credea că-i de ajuns că s-a despărţit de lume. A devenit rob al trândăviei şi al nepăsării. Dormea mult. Nu-i plăcea  să meargă la slujbe, nesocotea poveţele fraţilor.

Însă Domnul, Care nu voieşte  moartea  păcătosului, iată cum a iconomisit mântuirea lui:

Mama sa, după ce atrăit o viaţă total lumească, cu toate comodităţile şi plăcerile pământeşti, a murit nepocăită şi a primit răsplată după măsura trăirii ei păcătoase.

Mai târziu s-a îmbolnăvit şi fiul trândav şi i se apropia ceasul morţii. Fraţii s-au adunat în jurul patului său şi se rugau cu lacrimi la Domnul ca să-l miluiască.

Între timp starea sănătăţii lui se înrăutăţea încontinuu. La urmă şi-a pierdut simţurile, devenind inconştient. Au început să-l pregătească pentru înmormântare.

Însă deodată şi-a revenit! A deschis ochii, a început să se lovească în piept şi să plângă. Fraţii au venit lângă el:

 - Spune-ne, ce ţi se întâmplă?

Nu putea să rostească nici un cuvânt din pricina tristeţii care-i rodea sufletul . Mai târziu a dezvăluit următoarele:

 „- Atunci când sufletul meu se pregătea să iasă din trup, am văzut deschizandu-se o altă lume. Îngerii s-au îndepărtat de mine şi îndată s-au apropiat chipurile  întunecate ale nesuferiţilor  diavoli. Nu pot descrie groaza pe care am încercat-o... M-au luat şi m-au dus în locuri complet întunecate. Auzeam doar voci, râsete şi voebe necuviincioase. Am coborât mult. Am început să simt o duhoare  grea de pucioasă şi smoală. La urechi mi-a ajuns un zgomot din ce în ce  mai puternic de suspine şi de voci disperate. Muream de spaimă. Am ajuns în iad! Au deschis porţile şi se pregăteau să mă arunce înăuntru. Atunci cineva a alergat  în grabă şi i-a silit să se oprească. Am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o mare neţărmurită de flăcări! Între ele se zăreau chipurile păcătoşilor. Deodată din mijlocul focului a apărut mama mea, care mi-a strigat:

- Şi tu eşti aici, fiule? Tu, care mă necăjeai spunând că vrei să te faci monah pentru a te mântui? Aşa te-ai mântuit?

Un cărbune aprins mi-a căzut pe mână. O durere crâncenă mi-a trecut prin toate mădularele şi mi-am revenit. Însă nu pot scăpa de  teama şi de groaza pe care le-am încercat.”

Fratele acesta a trăit în mănăstire încă doisprezece ani, cu adâncă pocăinţă şi zdrobire pentru  viaţa lui trândavă de dinainte. A adormit cu pace, având în inimă nădejdea vie a mântuirii. Domnul l-a miluit.

Sfârşitul celor trândavi şi nepăsători este deseori moartea duhovnicească. Domnul nu descoperă tuturor cele ce i s-au întâmplat fratelui de mai sus. Însă vădind această întâmplare vrea ca toţi să ne cutremurăm şi să ne trezim.

Desigur e o faptă bună că aţi părăsit lumea şi v-aţi afierosit Domnului. Străduiţi-vă însă să duceţi la bun sfârşit  lucrarea aceasta. Luaţi aminte ce spune Apostolul:

„Iudeu adevărat nu este cel ce aparţine pe dinafară poporului iudeu, ci cel care are o viaţă duhovnicească pe măsură”(parafrază la Romani 2, 28-29). La fel spunem şi noi:

Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii.  Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii  monahale.

Aşadar vă doresc să luptaţi cu râvnă în această strădanie  duhovnicească. Amin.

27 mai 1860, Sfânta Mănăstire Sofiski, Eparhia Tabov

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii: Înnoirea râvnei dumnezeieşti(I)

Domnul a zis: „Aţi auzit că s-a spus celor  de demult: „Să nu juri strâmb, ci jurămintele tale să le ţii înaintea Domnului”(Matei 5, 33). Domnul a amintit porunca aceasta din legea lui Moise mulţimii care se adunase în jurul Lui din toată Iudeea şi Galileea şi din oraşele îndepărtate ale Tirului şi Sidonului. Înţelesul  poruncii este: „Orice Îi făgăduieşti  lui Dumnezeu trebuie să împlineşti negreşit”.

[...] Toţi creştinii făgăduiesc lui Dumnezeu în timpul săvârşirii tainei Botezului. Însă cei care îmbrăţişează monahismul, în afară de făgăduielile comune tuturor  creştinilor, adaugă şi altele, care se referă exclusiv la viaţa monahală.

Cunoaşteţi făgăduielile acestea, preacuvioase surori. Le-aţi făcut în faţa multora, monahi şi laici. Şi aţi auzit atunci cuvântul duhovnicului vostru:

„Domnul vă va răsplăti nu după cuvintele făgăduinţelor, ci după credincioasa lor păzire”.

Nu vă amintesc asta pentru că mi-ar fi teamă că nesocotiţi mântuirea voastră. Nicidecum. Sunt convins că vă îngrijiţi de răspunsul  pe care-l veţi da la judecata viitoare. Sunt de asemenea convins că  fiecare dintre voi se nevoieşte şi trudeşte după măsura puterilor sale. Chem binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi şi vă doresc  să continuaţi lupta, aşa cum aţi început, fără să împuţinaţi râvna până la sfârşitul vieţii voastre. „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”(Matei 24, 13).

Aşa cum femeia sârguincioasă toarce firul la aceeaşi grosime, oricât de lung ar fi acela, la fel şi voi trebuie  să toarceţi firul vieţii monahale cu aceeaşi râvnă, din clipa în care aţi călcat pragul mănăstirii şi până la moarte.

Râvna care nu se împuţinează are mare importanţă, ca să nu spun că este totul. Aţi văzut vreodată cum funcţionează o maşină cu aburi? Se mişcă atunci când  există aburi. Şi cu cât cantitatea de aburi este mai mare, cu atât se mişcă mai repede. Însă când scade  presiunea aburului,  se micşorează şi viteza. Şi în cele din urmă maşina se opreşte.

Ceea ce este aburul pentru maşină, este râvna duhovnicească pentru viaţa monahală. Când râvna există, totul înaintează bine. Însă când râvna se micşorează, atunci sporirea încetează. Toate conduc la destrămare.

Nu răciţi arderea voastră duhovnicească şi nu vă feriţi de truda vieţii monahale. Să vă cercetaţi încontinuu sufletele voastre ca să nu cădeţi în trândăvie, dând în felul acesta prilej vrăjmaşului de a vă amăgi. Nevoiţi-vă în toate felurile ca să nu slăbească pereţii inimii.

Deseori să vă aduceţi aminte de primul vostru entuziasm, atunci când aţi venit aici lăsându-vă familiile, rudele şi prietenii. Aduceţi-vă aminte cât vă erau de înflăcărate sufletele, ce cugetaţi atunci, ce speranţe şi vise plăsmuiaţi, ce hotărâri  luaţi...

Când aţi trecut pragul mănăstirii doreaţi doar  să vă rugaţi, să vă îndeletniciţi mintea doar cu  cugete dumnezeieşti, să discutaţi doar duhovniceşte, să studiaţi doar cuvântul lui Dumnezeu şi cărţile sfinţilor, să uitaţi orice lucru lumesc, să fiţi împăcate cu toţi şi să faceţi ascultare necondiţionată egumenei şi întregii obşti.

Desigur că aceste dorinţe ale voastre erau sincere. Amintiţi-vă aşadar de primul vostru entuziasm. Îl veţi reînnoi astfel în sufletul vostru, aşa cum reîmprospătaţi atmosfera dintr-o cameră deschizandu-i ferestrele.

Împreună cu această strădanie deşteptătoare să aduceţi în mintea voastră oricât de des puteţi, exemplele de râvnă ale marilor sfinţi. Să vă hrăniţi cu Mineiele şi cu Sinaxarele. Să cugetaţi cu câtă  ardoare se făceau plăcuţi sfinţii lui Dumnezeu, fără să socotească truda, fără să le pară rău nici măcar de viaţa lor.  În ceasurile voastre libere aduceţi-vă aminte de  marile Sfinte: Eudochia, Pelaghia, Xenia, Sinclitichia, Sara, Teodora, Eufrosina, Eupraxia, Fevronia, Maria Egipteanca. Aduceţi-vă aminte de nevoinţele lor ascetice. Nu vă mulţumiţi însă cu o  simplă aducere aminte. Gândiţi-vă că sunteţi obligate să vă asemănaţi acestor  preafrumoase mirese ale lui Hristos.

Aşa cum în diferite sporturi un atlet este îndemnat şi încurajat de strădania altuia, la fel să se înflăcăreze şi  râvna voastră, luând exemplu de la izbânzile  acestor sfinţi nevoitori.

Fiecare s-o întărească pe cealaltă cu poveţe şi cu exemplul său. Când vă întâlniţi, nu discutaţi nimic lumesc, nimic străin vieţii voastre dăruite lui Hristos. Negustorii discută între ei  mereu pe aceeaşi temă, adică despre cum să reuşească mai bine în afaceri. Aşa şi voi, nu vă îngăduiţi discuţii prosteşti, ci cu orice chip să aduceţi discuţia la  tema principală, adică la cum trebuie să trăiţi, cum veţi termina ceea ce aţi început, cum nici una nu trebuie să iasă de pe drumul ei şi să devină bucuria diavolului.

Cel ce discută despre lucruri zadarnice şi prosteşti are o minte zadarnică şi prostească, o inimă zadarnică şi prostească, o viaţă zadarnică şi prostească.  Iar cel ce discută despre bine este călăuzit totdeauna spre bine, este înflăcărat de bine şi se înzestrează cu el.

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine..."

MITROPOLITUL AUGUSTIN AL FLORINEI (GRECIA)

"O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor."

  Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Marcu 8, 34 - 9, 1

„SĂ SE LEPEDE DE SINE"[1]

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine..."

       Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!". Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust  şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu - zice Hristos - , trebuie să împlineşti trei condiţii.
       Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
       Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine" este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa" este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie" este a treia condiţie.
       Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
       Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
       „CINE voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine...". Ce înseamnă „să se lepede de sine"? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele.
       Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine", zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
       Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
       Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
       Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu manie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
       Când Hristos zice „să se lepede de sine", nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul,  atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa  ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor
       Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
       Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu se merită să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.
       Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

 

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE" a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/61EEA19C.ro.aspx

Filocalia - Nil Ascetul

Şi scurt vorbind, toţi sfinţii, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite care covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de vălmăşagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc. Aşa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizmă, ca şi dreptatea batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pizmă şi de duşmănie, iar fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată dorinţa după mai bine! (Nil Ascetul)22

Icoana: http://www.napocanews.ro/2009/11/a-existat-sau-nu-o-perioada-de-aur-a-monahismului-timpuriu-opinia-cuviosului-nil-ascetul.html

Retragerea

"Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei"

ˇ      A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ţine la cele din planul acesta, a da importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume condiţionând prin aceasta şi împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediul (locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această direcţie. Se cere să mori faţă de oameni în sensul de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea faţă de ei şi nici de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeşte de tine. Nu te va supăra gândul că nu eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea cugeta la Dumnezeu în loc să te agiţi pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafaţă găsindu-te pe tine, cel adevărat.

ˇ     Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a te socoti pe tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un lucru bun ''eu l-am făcut''. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face pentru tine şi câtă silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat. Aceasta îţi dă o linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui că eşti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)

ˇ        O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori lor nu judeca, nu dispreţui pe nimeni şi nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când eşti alipit voii tale, când eşti egoist. Ţi se pare că prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide oamenilor şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit şi îi ajuţi pe oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest adânc ţi s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te uneşti cu ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.

 http://www.filocalia.ro/despre/2/Retragerea