Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii: Înnoirea râvnei dumnezeieşti(II)

„Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii.  Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii  monahale.”

Dacă reînnoiţi primul vostru entuziasm cu pilda sfinţilor asceţi, atunci putem nădăjdui că râvna voastră pentru viaţa monahală nu se va împuţina.

Însă orice veţi face va fi zadarnic dacă atât în viaţa personală sau în cea de obşte există ceva care stinge râvna voastră. Puneţi-vă canon în viaţă să vă îndeletniciţi  numai cu rucodelia, cu studiul şi cu rugăciunea. Să treceţi de la una la alta fără ca mintea voastră să fie  risipită de treburi lumeşti. Maicile care au călăuzit mai mult în mănăstire să le călăuzească pe cele mai tinere. Fiecare să se străduiască să găsească cea mai potrivită cale pentru a reuşi  îndeplinirea scopului vieţii monahale.

Mai mult decât toate să eviţi risipirea minţii care vine din  exterior şi amăgirea lăuntrică a cugetelor. Păziţi-vă a osândi pe cineva. Păstraţi între voi pacea, iubirea şi ascultarea necârtitoare.

Aşa cum nu putem încălzi o cameră care are ferestrele şi uşile deschise, aşa cum nu putem face focul cu lemne ude, la fel nu putem păstra în noi  flacăra râvnei duhovniceşti când în viaţa monahală nu ne nevoim în punctele pe care le-am amintit.

Să nu uităm niciodată unde duce sârguinţa sau nepăsarea în viaţa monahală. Aduceţi-vă aminte de parabola fecioarelor înţelepte  şi a celor neînţelepte şi gândiţi-vă unde au ajuns. Cele înţelepte şi sârguincioase au intrat în cămara nunţii, împreună cu mirele. Iar cele neînţelepte şi nepăsătoare au auzit înfricoşătoarele cuvinte: „pe voi nu vă ştiu”(Matei 25, 12)

Gândiţi-vă că vă aflaţi în faţa cămării dumnezeieştii nunţi şi că vi se spune „pe voi nu vă ştiu”. În felul acesta vă veţi întări duhul. Ceea ce  semănăm, aceea vom şi culege. Ce va răsări pe ogor dacă şănţuleţele lui nu vor fi stropite cu sudoare? Spini şi mărăcini, care vor fi aruncaţi în foc.

Odată un tânăr o necăjea mult pe mama lui, spunând:

 - Vreau să mă călugăresc. Vreau să merg la mănăstire ca să mă mântuiesc. Lasă-mă să mă duc. Lasă-mă să mă mântuiesc.

Mama lui încerca să-l întoarcă de la  o astfel de hotărâre:

 - Aşteaptă, aşteaptă, fiule, mai întâi să mor şi după aceea mergi unde voieşti.

Tânărul n-a ascultat-o şi a plecat. S-a dus la mănăstire. Şi se gândea că şi-a asigurat mântuirea. Credea că-i de ajuns că s-a despărţit de lume. A devenit rob al trândăviei şi al nepăsării. Dormea mult. Nu-i plăcea  să meargă la slujbe, nesocotea poveţele fraţilor.

Însă Domnul, Care nu voieşte  moartea  păcătosului, iată cum a iconomisit mântuirea lui:

Mama sa, după ce atrăit o viaţă total lumească, cu toate comodităţile şi plăcerile pământeşti, a murit nepocăită şi a primit răsplată după măsura trăirii ei păcătoase.

Mai târziu s-a îmbolnăvit şi fiul trândav şi i se apropia ceasul morţii. Fraţii s-au adunat în jurul patului său şi se rugau cu lacrimi la Domnul ca să-l miluiască.

Între timp starea sănătăţii lui se înrăutăţea încontinuu. La urmă şi-a pierdut simţurile, devenind inconştient. Au început să-l pregătească pentru înmormântare.

Însă deodată şi-a revenit! A deschis ochii, a început să se lovească în piept şi să plângă. Fraţii au venit lângă el:

 - Spune-ne, ce ţi se întâmplă?

Nu putea să rostească nici un cuvânt din pricina tristeţii care-i rodea sufletul . Mai târziu a dezvăluit următoarele:

 „- Atunci când sufletul meu se pregătea să iasă din trup, am văzut deschizandu-se o altă lume. Îngerii s-au îndepărtat de mine şi îndată s-au apropiat chipurile  întunecate ale nesuferiţilor  diavoli. Nu pot descrie groaza pe care am încercat-o... M-au luat şi m-au dus în locuri complet întunecate. Auzeam doar voci, râsete şi voebe necuviincioase. Am coborât mult. Am început să simt o duhoare  grea de pucioasă şi smoală. La urechi mi-a ajuns un zgomot din ce în ce  mai puternic de suspine şi de voci disperate. Muream de spaimă. Am ajuns în iad! Au deschis porţile şi se pregăteau să mă arunce înăuntru. Atunci cineva a alergat  în grabă şi i-a silit să se oprească. Am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o mare neţărmurită de flăcări! Între ele se zăreau chipurile păcătoşilor. Deodată din mijlocul focului a apărut mama mea, care mi-a strigat:

- Şi tu eşti aici, fiule? Tu, care mă necăjeai spunând că vrei să te faci monah pentru a te mântui? Aşa te-ai mântuit?

Un cărbune aprins mi-a căzut pe mână. O durere crâncenă mi-a trecut prin toate mădularele şi mi-am revenit. Însă nu pot scăpa de  teama şi de groaza pe care le-am încercat.”

Fratele acesta a trăit în mănăstire încă doisprezece ani, cu adâncă pocăinţă şi zdrobire pentru  viaţa lui trândavă de dinainte. A adormit cu pace, având în inimă nădejdea vie a mântuirii. Domnul l-a miluit.

Sfârşitul celor trândavi şi nepăsători este deseori moartea duhovnicească. Domnul nu descoperă tuturor cele ce i s-au întâmplat fratelui de mai sus. Însă vădind această întâmplare vrea ca toţi să ne cutremurăm şi să ne trezim.

Desigur e o faptă bună că aţi părăsit lumea şi v-aţi afierosit Domnului. Străduiţi-vă însă să duceţi la bun sfârşit  lucrarea aceasta. Luaţi aminte ce spune Apostolul:

„Iudeu adevărat nu este cel ce aparţine pe dinafară poporului iudeu, ci cel care are o viaţă duhovnicească pe măsură”(parafrază la Romani 2, 28-29). La fel spunem şi noi:

Nu este monah cel ce poartă rasă şi se află în interiorul mănăstirii.  Monah este acela care se luptă să zidească înăuntrul său duhul vieţii  monahale.

Aşadar vă doresc să luptaţi cu râvnă în această strădanie  duhovnicească. Amin.

27 mai 1860, Sfânta Mănăstire Sofiski, Eparhia Tabov