"Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei"
ˇ A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ţine la cele din planul acesta, a da importanţă celor lumeşti nestatornice prin fire şi a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume condiţionând prin aceasta şi împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul şi ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curăţirea lui şi de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediul (locurile, oamenii) şi nu pune pasiune în această direcţie. Se cere să mori faţă de oameni în sensul de a nu-ţi face dependentă fericirea şi mântuirea faţă de ei şi nici de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ţi le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumeşte de tine. Nu te va supăra gândul că nu eşti luat în seamă, vei rămâne calm şi vei putea cugeta la Dumnezeu în loc să te agiţi pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafaţă găsindu-te pe tine, cel adevărat.
ˇ Ce înseamnă părinte nepreţuirea de sine? Frate, nepreţuirea de sine înseamnă a te socoti pe tine deopotrivă cu cineva şi a nu spune despre un lucru bun ''eu l-am făcut''. (Nepreţuirea de sine este o detaşare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie şi o împăcare cu această atitudine faţă de tine şi din partea altora. Ea nu are sens decât în conştiinţa acută a relaţiei tale cu Dumnezeu căci numai în relaţie cu El socoteşti că tot ce eşti şi ce faci datorezi lui Dumnezeu şi că Dumnezeu ştie ce face pentru tine şi câtă silinţă ai pus tu să înmulţeşti darul ce ţi l-a dat. Aceasta îţi dă o linişte continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu eşti recunoscut de ceilalţi în ce ai tu bun, în valoarea ta. Eşti liber şi de tine şi de părerea celorlalţi; îl socoteşti numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îţi închipui că eşti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevărat mare şi mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai eşti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)
ˇ O, tu care eşti printre oameni şi voieşti să mori lor nu judeca, nu dispreţui pe nimeni şi nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: eşti alipit de oameni şi de lume când eşti alipit voii tale, când eşti egoist. Ţi se pare că prin aceasta eşti stăpân peste ceilalţi şi pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide oamenilor şi tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate şi eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai murit voinţei proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Dăruieşte-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor şi lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit şi îi ajuţi pe oameni în adâncul lor netrecător şi tot în acest adânc ţi s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te uneşti cu ei şi cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toţi şi toate în Dumnezeu.
Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit s-a spus că este ''un crin în mijlocul mărăcinilor''. Aceasta îl arată vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se osteneşte, zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti se zice: ''Toată viaţa necredinciosului e înecată în grijă''. Şi de fapt e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deşi nu are trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă sau, dacă ni se pare că-i închinăm puţină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc cei prinşi, ca printr-o undiţă, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul de făinuri urâţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi de deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înşelaţi de patimă. (Nil Ascetul)22
RăspundețiȘtergere