Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 1 decembrie 2010

Sfintei Mănăstiri Turnu


« Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte ! »

Când negura-nghiţise valea cea adâncă
A plângerii şi-a neputinţei noastre,
Aprins-ai, Doamne, iar făclie plină,
De var, de cărămidă şi lumină,
Să nu se piardă scump poporul meu,
Să afle liman lin la sânul Tău.

Pe temelii de Basarabi şi Brâncoveni clădite,
Zidiri de piatră-odinioară, prăbuşite
Cu frunţile în glia umedă de sânge,
Ai ridicat din nou spre cer – ecou
Al împletitelor bătăi  de aripi mari de îngeri.

Mireasma osemintelor străluminate
Răzbate de sub lespezi înălţate
De pe morminte sfinte de monahi şi voievozi,
Ce n-au putut să-şi doarmă somnul blând
În apriga urgie abătută asupra bietului pământ
Iubit şi binecuvântat de ei în rugăciune.

Făcut-ai, Doamne, trainică minune,
Reînviat-ai cinci străvechi altare,
Rodit-au, peste veacuri, rugăciuni voievodale
Şi implorări de sfinţi şi de martiri
S-au împletit în brâul sfintei mănăstiri.

Milostivitu-s-au slăviţii Tăi arhangheli
De neamul nostru pironit pe cruce,
Readunat-au sfânt soborul lor,
Chemat-au obşte nouă, flori de dor,
La nevoinţă şi jertfire pentru mântuirea tuturor.

Potirul iarăşi L-ai umplut pe Sfânta Masă
La rugăminţi de clopote şi glasuri cuvioase.
Îngenunchiat-au inimi luminoase
Ca să-Ţi primească darul de nespus :
Pe blândul şi smeritul Domn Iisus.

O, Doamne sfinte, picură de sus,
Peste zidiri, popor şi oseminte,
Sângele Tău de-viaţă-dătător !
Iar trupul Tău mântuitor
Mai frânge-Ţi-l o dată roditor !

Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte –
Fuioare de tămâie, rugi preasfinte,
Monahiceşti ofrande umilite,
Aduse Ţie cu credinţă şi iubire
Dintre zidiri de dalbă mănăstire !

Nu ne lăsa pe noi, ne miluieşte
Cu harul Tău, care-nfloreşte
Îmbătrânita şi-ntrăita noastră fire!
Hrăneşte-ne mereu din Sfintele Potire
Şi binecuvintează-ne, Părinte, cu rugăciunile
Preasfintei Apărătoarei noastre Doamne !

Un miracol al Sfântului Andrei săvârşit în 1912 în Cipru


Sfânta mănăstire a Sf. Apostol Andrei din  Karpasia – Cipru are o istorie necunoscută.  Conform tradiţiei, însă,  acolo a fost corabia Sfântului Andrei în pericol timp de trei zile. Tot acolo Sf. Apostol a lovit o stâncă, făcând să ţâşnească un izvor, care curge de la vechea biserică până la mare. Această apă sfinţită  l-a tămăduit pe fiul orb al căpitanului corabiei, iar acesta, mai târziu, a înălţat prima biserică consacrată întâiului-chemat între ucenicii lui Hristos, Sfântul Andrei. Dar ceea ce a făcut cunoscută această mănăstire tuturor ciprioţilor a fost următorul miracol:
În vremea stăreţiei Economului Christophorou Kykkotis s-a petrecut o întâmplare minunată, care i-a impresionat pe locuitorii Ciprului şi a sporit dragostea lor pentru Sf. Andrei şi pentru mănăstirea sa. Prin 1896, nişte turci din cetatea Allagia, din Asia Mică, l-au răpit pe singurul fiu al unei sărmane grecoaice numite Maria. În ciuda încercărilor ei de a-şi recupera fiul de 13 ani, n-a reuşit nimic. Micuţul Pantelis Hagigheorghe a fost dat de răpitorii lui la şcoala militară ca să servească în batalioanele islamice şi după absolvire, să slujească sultanului şi profetului Mahomed.




Mama copilului şi pus nădejdea în Dumnezeu şi se ruga în fiecare zi ca să se milostivească şi să-i înapoieze copilul. Au trecut mulţi ani, era prin 1912, când Maria a văzut în vis pe un om cu numele Andrei care a vestit-o că în curând îşi va vedea fiul. Maria a crezut fără îndoială că  i s-a arătat în vis nimeni altul decât Sfântul Andrei, cel întâi-chemat de Hristos. Atunci imediat ea s-a îmbarcat pe vaporul care mergea de la Smyrna la Larnaka, ca să se închine Sfântului Andrei la mănăstirea lui din Cipru. Pe acest vas erau mulţi ciprioţi, bărbaţi şi femei, care lucrau în Mersina şi Adana pentru o companie germană. La bord mai era şi un grup mic de dervişi care vizitau Ciprul. Maria, stând de vorbă cu o femeie de pe vapor, şi-a mărturisit credinţa că îşi va regăsi fiul cu ajutorul Sfântului Andrei.
Unul dintre dervişi a auzit ce spunea Maria şi asculta cu mare interes, studiind-o. Apoi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cum îşi va recunoaşte fiul pierdut, iar ea i-a dezvăluit semnele din naştere pe care copilul le purta pe umăr şi pe piept. Atunci tânărul şi-a smuls haina şi i-a arătat acele semne pe trupul său, apoi a căzut în genunchi în faţa mamei lui. În ciuda atâtor ani de despărţire şi a educaţiei turceşti, Pentelis îşi amintea copilăria sa. Tânărul şi-a scos pălăria de pe cap, s-a îmbrăcat în haine greceşti şi a mărurisit credinţa creştină ortodoxă. Bucuria mamei şi a fiului, dimpreună cu a celorlalţi călători, a fost mare, copleşitoare. Imediat ce vasul a ajuns în Larnaka, mama şi fiul au alergat la biserica Sfântului Lazăr, unde s-au rugat fierbinte şi i-au mulţumit Sfântului Apostol Andrei. Ducându-se la preotul bisericii, Părintele Ioan Makoulis, fiul şi-a mărturisit din nou credinţa în Sfânta Treime. Atunci Părintele Ioan l-a botezat pentru a se întoarce definitiv la  credinţa ortodoxă.
Ei au vizitat după aceea mănăstirea Sfântului Andrei, unde i s-au închinat încă o dată Sfântului Andrei şi i-au mulţumit pentru eliberarea lui Pantelis şi pentru că a răspuns rugăciunilor Mariei. De acolo au plecat la Mănăstirea Kykkos, unde au stat câteva zile.
În câteva luni de la această întâmplare minunată, în biserica mănăstirii au început să curgă pelerinii, care s-au înmulţit rapid, în urma minunilor făcute de Sfântul Andrei printre grecii şi turcii care veniseră în pelerinaj, atât printre atenienii rafinaţi, cât şi printre simplii ţărani.

 

Patras


http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/video-and-photos-saint-andrew-cathedral.html

Viaţă nouă


Cât de greu îmi este să vă scriu aceste câteva cuvinte în trecerea mea pe acasă pentru a definitiva ruperea de vechea viaţă şi de lumea în care, căutându-L pe Domnul, nu izbuteam decât să rătăcesc prin spini şi griji inutile, pierzând momentele preţioase date nouă de Dumnezeu ca să trudim la mântuirea noastră !
Nu voiam să mărturisesc aici, pe net, că mă duc pe o cale minunat de grea şi de roditoare celor ce o străbat până la capăt, dar pentru că Domnul a rânduit astfel încât să ajung, după câteva luni de la plecarea mea la mănăstire, din nou pe acasă, pot să vă împărtăşesc celor ce veţi citi  eventual această postare, bucuria  şi minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu mine, aducându-mă atât de târziu, la 47 de ani, în tinda Raiului, cum numea Părintele Teofil de la Sâmbăta sfânta mănăstire. Nu e cale mai frumoasă ca aceea a lepădării de sine pentru a-I urma lui Hristos şi fericiţi sunt cei ce o străbat, purtându-şi crucea vieţii monahale cu bucurie smerită, cu mulţumire şi recunoştinţă.
Poate ar fi trebuit să încep cu dorinţa necontenită de a mă întoarce cât mai curând la obştea noastră din Munţii Neamţului, printre nămeţi şi brazi, acolo unde liniştea pădurii  se întreţese cu pacea rugăciunii stângace, dar stăruitoare a surorilor  care au îmbrăţişat curajos crucea Mântuitorului şi au început a urca cu paşi mărunţi pe Golgota Lui, pregătindu-se ca, la urmă să moară cu Hristos pentru a învia cu Hristos în veacul ce va să vină.
Cât de minunat este să scrii despre viaţa călugărească din postura unei surori de mănăstire ! Cât de diferită este trăirea aceasta de cele vechi !
Îmi cer iertare că nu am binecuvâtarea de a scrie amănunţit despre viaţa noastră cotidiană – nu am cerut-o Părintelui Duhovnic, neimaginându-mi că voi simţi tentaţia aceasta. Poate într-o altă împrejurare, cu altă ocazie ! Deocamdată, rugaţi-vă pentru noi, cele zece surori ale obştii, aşa cum veţi simţi îndemnul să o faceţi, să nu nec risipim şi să nu părăsim vreodată locul pe care Domnul ni l-a dăruit spre a lucra la mântuirea noastră. Iar noi – cel puţin eu – ne vom ruga ca Domnul să vă dea puterea să vă purtaţi şi voi crucile fără de care nici în lume, nici în mănăstire, nu poate nădăjdui cineva că va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Iertaţi-mă că nu mi-am căuta prea mult cuvintele, ci am scris cât de simplu am putut spre a da mărturie de mila şi dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, cei ce-L iubim pe El şi vrem să fim cu El de-a pururea. Amin.


miercuri, 14 iulie 2010

Fericirea e Hristos !


Fraţilor şi surorilor, să vă mântuiţi întru Domnul ! Iertaţi-mă şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să pun începutul bun !  Fericirea e Hristos ! Să aflăm calea mântuirii şi să umblăm neabătut pe ea. Toate vor trece ca un fum, numai Hristos-Domnul va rămâne, chemând cu dragoste la Sine pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi de patimi, care ascultă cuvântul Lui.  
Dacă i-aţi auzit glasul, nu mai zăboviţi : Urmaţi-I Lui !
Hristos nu minte, nu înşeală, nu ne părăseşte, nu se scârbeşte de rănile noastre, nu se îngreţoşează de păcatele şi patimile noastre, nu osteneşte căutându-ne, ridicându-ne din căderile noastre, iertându-ne, îmbrăţişându-ne  şi dându-ne putere prin harul Duhului Sfânt !
Lui Hristos să-i slujim, pe Hristos să-L iubim, Lui să-i închinăm întreaga noastră viaţă de aici, ca El să ne adune la Sine în viaţa de dincolo, primindu-ne în Împărăţia Tatălui de-a pururi. Amin

miercuri, 30 iunie 2010

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - LEPĂDAREA DE LUME


Cuvântul al XX-lea Despre lepădarea de lume şi despre tăierea voii către cei ce au cerut sa le scriu cum se cuvine a duce viaţa pustnicească, şi că este bine (la acest lucru) a avea povăţuitor iscusit, adică părinte duhovnicesc, de la care să înveţi fapta bună şi meşteşugul cel pustnicesc, (adică lucrarea cea greu de făcut). Despre credinţa cea către părinţii cei duhovniceşti şi despre vederea luminii, care duce sufletul să sporească în dragostea de Dumnezeu
“...mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale”.
[…] Deci am auzit eu glasul Lui cel Sfânt, Care zice către toţi: „Cine nu va lasa pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi şi toate averile sale şi nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37- 38). Din Sfânta Scriptură şi din însăşi cercarea am învăţat, că nu din altă pricină s-a pus crucea mai la urmă, fără numai pentru răbdarea necazurilor şi a ispitelor şi apoi pentru însăşi moartea cea de bună voie, pe care atunci când stăpâneau eresurile mulţi au primit-o prin mucenicie şi felurite munci. Iar acum, în darul lui Hristos, în vreme de pace adâncă şi desăvârâştă, ne-am încredinţat că nimic altceva nu e crucea decât desăvârşita omorâre a voii sale. Pentru că cel ce-şi face voia sa cât de puţin, nu poate niciodată să păzească porunca Mântuitorului Hristos. Deci grăind ca şi către unul singur, acestea vă spun: Frate, roagă-te stăruitor lui Dumnezeu ca să-ţi arate omul care poate să te înveţe, să te povăţuiască bine şi pe care, dacă îl vei afla, eşti dator să-l asculţi ca pe Însusi Dumnezeu, împlinind cele spuse de el fără îndoială, chiar dacă după parerea ta s-ar părea potrivnice si vătamătoare. Dacă acum n-ai semn de la părintele duhovnicesc pe care l-ai avut şi dacă inima ta e încredinţată mai deplin de sus, fă ceea ce îţi zice şi te vei mântui. Că mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale. Iar dacă Duhul Sfânt te va îndruma către alt părinte, să nu te îndoieşti deloc. Fiindcă ştim că şi Pavel a sădit, Apolo a udat şi Hristos a făcut să crească. Fă, deci frate, si tu, precum am zis şi du-te la omul pe care ti l-a aratat Dumnezeu, fie tainic, fie prin altcineva şi supune-te lui ca şi cum pe Însusi Hristos L-ai vedea şi ai grăi cu El şi învaţă de la el cele folositoare. Dacă îti va porunci să ieşi din pământul voii tale, să nu te îndoieşti, nici să te ruşinezi, lăsându-te biruit de slava deşartă. Dacă îti va zice: „Vino în pământul ascultarii pe care ţi-l voi arăta ţie", aleargă, fratele meu, din toate puterile, fără să dai somn ochilor tăi, nici să-ti pleci genunchiul slăbănogit de lenevire sau de trândăvie, că poate acolo ţi se va arăta ţie Dumnezeu, Cel ce îţi va arăta ţie pe părintele multor fii duhovniceşti şi îţi va da pământul făgăduinţei, pe care numai drepţii îl moştenesc. Daca te va sui în munte, suie-te cu sârguinţă, că sunt încredinţat că vei vedea pe Hristos schimbându-Se.
            […] Însa vezi, fratele meu, ca nu cumva fără sfătuire să te iei după cei răi, că acum sunt rari cei ce ştiu bine să păstorească şi să vindece suflete cuvântătoare. Pentru că post si priveghere şi chip de evlavie poate mulţi au făţărnicit sau chiar le-au câştigat cu fapta şi au deprins multe pe de rost şi multi pot cu lesnire a învăţa prin cuvânt, dar a tăia şi a dezrădăcina patimile prin plâns şi a câştiga cu statornicie faptele cele bune şi cuprinzătoare foarte puţini sunt în stare. Iar faptele bune cuprinzătoare sunt: smerenia - surpătoarea patimilor şi pricinuitoarea nepătimirii celei cereşti şi îngereşti, care niciodată nu încetează, nici nu cade, ci întotdeauna se adaugă la cele dinainte, adaugând dor lânga dor, dragoste lângă dragoste. Din aceasta vine dreapta socoteală, şi desluşirea cea desăvârşită, care povăţuieşte bine pe cei ce-i urmează ei şi trece fără poticnire marea cea gândită.
[…]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învăţături, vol 2, ed. Credinţa Strămoşească, 2003 - Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim