"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".

Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat:

"Unde este chilia lui Avva Macarie?"

 El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?"

 Ei îi ziseră: "Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci am venit să-l vedem".

Bătrînul le-a spus: "Eu sînt".

 Ei s-au închinat lui pînă la pămînt şi au zis:

 "Aici voim să petrecem".

Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre tinerii bogaţi, le-a zis:

"Nu veţi putea să şedeţi aci".

Cel mai tînăr răspunse:

"De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".

Bătrînul a zis în mintea sa:

"Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici".

Şi a zis către dînşii:

"Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi".

Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis:

 "Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie:

"Ce lucrează monahii?"

Bătrînul le-a răspuns:

 "Împletituri".

Şi luînd mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicîndu-le:

 "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare".

Apoi cuviosul s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani. Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine:

"Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?"

Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.

Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune, a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.

Pe urmă, a zis bătrînul:

"Veniţi să mîncăm".

Şi au mîncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui:

"Te vei duce părinte de aici?"

El le-a răspuns:

"Nu, ci aici mă voi odihni".

 Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi, şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.

Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.

Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate:

 "Părinte, vei voi ca să citim cei 12 psalmi?"

Avva a răspuns: "Da".

 Şi a cîntat mai întîi cel mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se ducă, le-a zis:

"Rugaţi-vă pentru mine".

Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt, tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea:

"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-19-cv_macarie_egipteanul.html

Omilia a IV-a a Sfântului Macarie Egipteanul ( I )

„Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare-aminte şi cu grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti”

1. Cei ce vor să ducă viaţă creştina după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească înainte de toate, de facultatea judecăţii şi a discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine şi rău şi să deosebim totdeauna pe cele care, împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, vieţuim drept şi fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecăţii întocmai ca de ochi, să nu ne lăsăm amăgiţi de insinuările celui rău. Atunci vom fi socotiţi demni să primim harul divin şi să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un  exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup şi suflet, între lucrurile trupului şi cele ale sufletului, între cele văzute şi cele nevăzute.

2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte(cu limba în sus), se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul,  fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă. Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatic şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie o arde – fiindcă n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care-i sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă în continuare nu este atent, şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.

3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului întocmai ca pe o haina frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare-aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii acestei lumi, adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti – şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele.  El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a opri mădularele de la priveliştile cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase, de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.

4. În acelaşi timp, sufletul se păzeşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se şi oprind din toate părţile şi cu luare –aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele ce le-am pomenit. Pentru că atunci când vede Domnul pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti  şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet, încat el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Domnul, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.

Sursa : http://www.scribd.com/doc/22484153/Sfantul-Macarie-Egipteanul-omilii-Duhovnicesti

Icoana: http://www.imn.gr/curierulatenei/culture/ca251-ca261/ca253.htm